Decizia nr. 789/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București în 04.10.2017, sub nr. x/302/2017, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în principal, să se dispună obligarea pârâților la restituirea prețului de piață aferent imobilului-apartament situat în București, str. (...), iar în subsidiar, obligarea pârâților la restituirea, către reclamantă, a prețului actualizat al imobilului, alături de dobânda legală calculată de la data plății prețului și până la restituirea acestuia. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București, excepția prescripției dreptului de a solicita plata prețului actualizat și excepția lipsei calității sale procesual pasive. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 2131/12.03.2018, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă, în considerarea valorii apartamentului, prin raportare la grilele notariale, și a obiectului cererii de chemare în judecată, de a achita o sumă de bani în cuantum de 223.092,72 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă în 04.05.2018, sub nr. x/3/2018.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 1521/27.06.2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, și a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea reclamantei A în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin decizia nr. 979A/13.06.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A împotriva sentinței, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă în 22.07.2020, sub nr. x/3/2018*.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 1636/25.11.2021, pronunțată în rejudecare, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei o cotă de 1/2 din valoarea actualizată a prețului de 16.265.325 lei (ROL), achitat în 06.12.1996 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, în baza Legii nr.112/1995, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (04.10.2017); l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Prin decizia nr. 616/A/30.05.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A și de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței. Prin încheierea de ședință din 16.05.2024, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins cererea de intervenție formulată în interesul altei persoane de numitul B.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., atât reclamanta A și intervenientul B, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor. Recurenta-reclamantă și recurentul-intervenient au formulat recurs și împotriva încheierii de ședință din 16.05.2024, prin care a fost respinsă cererea de intervenție. 4.1. Recurenta-reclamantă A și recurentul-intervenient B (recurs comun) au învederat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind deținerea imobilului în coproprietate, prezumând, fără nicio probă, că cei doi foști soți ar fi detinut cote egale, ceea ce nu este adevărat, intervenientul B neavând vreo participare la achiziționarea imobilului. Interesul foștilor soți este recuperarea integrală a prețului imobilului achitat de A, această valoare fiind, practic, moștenită de fiica acestora, tatăl având interes ca fosta soție să recupereze de la Statul Român sumele achitate pentru casa pe care nu o mai dețin. Soții nu au o hotărâre de partaj pentru că la data desfacerii căsătoriei nu aveau bunuri comune, iar imobilul ce face obiectul cauzei nu se mai afla în patrimoniul acestora. Recurenții au expus contextul în care a fost achiziționat imobilul în litigiu (respectiv în condițiile Legii nr. 112/1995) și au învederat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 1337 C. civ., precum și Decizia în interesul legii nr. 1/2015. Au mai arătat că nu au cunoscut de existența vreunei notificări din partea adevăratului proprietar, ce nu avea cum să intre în posesia imobilului prin anularea unui contract de vânzare cumpărare, ci prin intermediul unei acțiuni în revendicare și că au fost cumpărători de bună-credință, astfel încât nu trebuie să suporte consecințele unor legi de retrocedare abuzive și informe. În ce privește decizia instanței de a înjumătăți prețul achitat pentru imobil, recurenta nu a avut posibilitatea de a se apăra, nepunând în discuția părților calitatea acesteia de a solicita restituirea integrală a prețului. Dacă instanța ar fi pus în discuție cota din preț ce trebuia atribuită recurentei, aceasta ar fi putut arăta că este divorțată și că prețul imobilului a fost achitat integral de către recurentă, din veniturile proprii, fostul sot neavând nicio contribuție. În acest sens, depune la dosar declarația autentică a fostului soț, conform căreia nu a participat cu nimic la plata prețului imobilului și nu are nicio pretenție, de nicio natură, cu privire la prețul achitat de recurentă. În cauză, nu are relevanță faptul că, la data dobândirii imobilului, reclamanta era căsătorită, regimul comunității de bunuri fiind o prezumție relativă, ce poate să fie răsturnată prin orice mijloc de probă, inclusiv declarația soțului interesat conform căreia recunoaște că nu a achitat nicio sumă bănească pentru apartamentul în speță și nu are nicio pretenție. Referitor la cererea de intervenție, se arată că fostul soț al recurentei, intervenientul B, a declarat în fața instanței că nu a avut nicio contribuție financiară la dobândirea apartamentului din vila situată în Str. (...), București, sector 5, acesta fiind repartizat soției sale de fabrica unde lucra și achiziționat de aceasta în data de 09.12.1996 de la Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. C S.A. Căsătoria a fost încheiată în data de 21.10.1994, iar apartamentul a fost achiziționat în data de 09.12.1996, la doi ani de la căsătorie, timp insuficient pentru a putea strânge împreuna banii necesari în vederea dobândirii respectivului bun, mai ales că la scurt timp de la căsătorie a rămas fără servici, astfel cum a constatat instanța care a dispus desfacerea căsătoriei. La data divorțului, 06.09.2006, apartamentul nu se mai afla în patrimoniul reclamantei și, prin urmare, nu avea cum să facă obiectul vreunui partaj sau ieșire din devălmășie, deoarece fusese revendicat de foștii proprietari și, deci, pierdut. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru a se face vreun act de împărțire a unui bun care nu se mai afla în patrimoniul niciunuia dintre soți la data divorțului. Instanța de fond a comis o eroare judiciară, procedând, din oficiu, la o ieșire din indiviziune deși nu acesta era obiectul cauzei. Proprietatea în devălmășie este una prezumptivă, cotele egale se prezumă, instanța de fond nu a avut nicio probă și nici măcar nu a pus în discuția părților care ar fi fost procentul de participare al foștilor soți la achiziționarea apartamentului. 4.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru ca intimații să beneficieze de prețul actualizat al imobilului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 41248/1996. Prin urmare, în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantei, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau parțială prin fapta unui tert. Deposedarea reclamantei de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evictiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind plata, fiind incidente și dispozițiile art. 1344 C. civ. de la 1864. A precizat, de asemenea, că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme această instituție nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996, nefiind în culpă procesuală. Mai mult, reclamanta a stabilit, în contractul de asistență juridică, un onorariu fix, care urma să fie plătit indiferent de modalitatea de finalizare a procesului, acesta fiind achitat anterior finalizării litigiului.

Apărări formulate în cauză În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. 2 și 3 C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr.616A din 30 mai 2024 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată pentru soluționarea acestuia la data de 26 martie 2025; a anulat recursul declarat de reclamanta A și de intervenientul B împotriva aceleiași decizii și a încheierii din 16 mai 2024 ale Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul încheierii de la acel termen de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Critica referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, „a prevederilor art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001”, nu poate fi primită. Astfel, referindu-se impropriu la ipoteza normativă ce recunoaște dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor acelor proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, recurentul, tinde să ignore fundamentul, stabilit de prima instanță (și menținut, ca arate, de instanța de apel), al obligării sale la plata dezdăunărilor către intimata-reclamantă, reprezentat, în speță, de art. 50 alin. 2 din același act normativ, care stabilește dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Procedând astfel, recurentul-pârât omite să arate, în mod clar, care sunt erorile săvârșite de către instanța de apel atunci când a menținut soluția primei instanțe, de obligare a sa la plata, cu titlu de despăgubiri, către intimata-reclamantă, a unei cote de 1/2 din valoarea actualizată a prețului de 16.265.325 lei (ROL), plătit la data de 06.12.1996 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/1996 în baza Legii nr. 112/1995, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, chiar și în ipoteza în care, în realitate, recurentul-pârât a urmărit, prin susținerea formulată, să conteste, de fapt, modalitatea de aplicare, de către instanța devolutivă de control judiciar, a prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la dispozițiile art. 50 ind. 1 din același act normativ, critica tot nu poate fi reținută. Astfel, rezumându-se la a relua susținerile deduse judecății în calea de atac anterioară, recurentul-pârât înțelege, practic, să reafirme, în prezenta cale extraordinară de atac, pretinsa prevalență a regulilor din materia răspunderii vânzătorului (Municipiul București) pentru evicțiune prin fapta unui terț, în acord cu prevederile art. 1337 și art. 1344 C. civ. de la 1864, în raport cu răspunderea proprie, ce îi revine în cauză (în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.2 din Legea nr. 10/2001, în acord cu cele arătate în precedent). Susținerile au caracter nefondat, întrucât ignoră situația juridică a bunului imobil în litigiu, astfel cum a fost determinată prin hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în litigiul anterior (dosarul nr. x/2002), având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/09.12.1996 încheiat între S.C. C S.A. în calitate de vânzător și intimații-pârâți A și B în calitate de cumpărători, pentru fraudă la lege. În acest sens, prin decizia nr. 1449A/02.09.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. y/2002, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă D împotriva sentinței civile nr. 1447/18.03.2002, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 41248/09.12.1996, decizie rămasă irevocabilă prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de recurentul Municipiul București și de recurenții-pârâți A și B, prin decizia nr. 342/17.02.2003 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Astfel, prin decizia pronunțată de Tribunalul București în pricina anterioară, s-a statuat în sensul că A și B „au fost de rea-credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât cunoșteau situația juridică a imobilului în litigiu”. De asemenea, prin decizia nr. 342/17.02.2003 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă s-a reținut că „înstrăinarea apartamentului către chiriași, în condițiile existenței cererii de restituire în natură a fostei proprietare, cerere nesoluționată în mod irevocabil, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 al Legii nr. 112/1995.” Cu toate că recurentul-pârât nu a avut calitatea de parte în litigiul anterior, iar astfel să i se poată opune principiul res judicata pro veritate habetur în raport cu judecata anterioară, totuși, dezlegările date prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2002 îi sunt pe deplin opozabile, ca mijloc de probă, și în litigiul pendinte, din moment ce acestea constituie însăși cauza juridică a prezentului demers judiciar, iar recurentul-pârât a omis să facă o eventuală dovadă contrară a acestora. În aceste coordonate, cum în prezenta fază procesuală nu mai pot fi cenzurate elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din prezenta cauză, iar reclamanta a demonstrat că situația sa juridică, în legătură cu imobilul în cauză, corespunde ipotezei normative reglementate prin art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care se referă tocmai la acțiunile privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în mod corect a reținut instanța de apel incidența, în speță, a acestor dispoziții de drept material, iar nu a celor ce reglementează răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului. Aceasta întrucât prevederile care stabilesc, în mod expres, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun (reprezentat de prevederile art.1337 și următoarele C. civ. de la 1864, din materia evicțiunii), conform principiului de drept specialia generalibus derogant, fiind instituită ex lege obligația Ministerului Finanțelor de restituire a prețului actualizat al imobilului. Tot astfel, este lipsită de relevanță susținerea recurentului în sensul că nu ar putea fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor (prin aceea că, în prezenta acțiune, nu s-ar fi constatat culpa acestei instituții), din moment ce, dată fiind configurația juridică a prezentului demers judiciar, nu interesează existența sau nu a culpei, ca premisă a atragerii sale în proces. Calitatea recurentului-pârât de a sta în proces decurge direct în temeiul prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în considerarea atribuțiilor sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea sumelor încasate cu titlu de preț pentru imobilele din categoria celui la care se referă litigiul. Or, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor, și, în mod corespunzător, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul actualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. De altfel, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat, în considerente, și cu privire la calitatea procesuală pasivă în cazul unor astfel de litigii, arătându-se în mod explicit că „în ambele modalități de dezdăunare, dreptul de creanță are ca debitor Ministerul Finanțelor Publice”. În aceste circumstanțe, Ministerul Finanțelor ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători este instituția avută în vedere de lege pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, fiind, deci, lipsită de relevanță o eventuală neparticipare a sa la încheierea actului juridic a cărui desființare a antrenat demararea prezentului litigiu, cât timp obligația instituită în sarcina sa, conform celor arătate, izvorăște direct din legea specială. - Susținerile referitoare la o pretinsă aplicare eronată, în cauză, a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., critică ce a fost susținută tot pe considerentul lipsei unei culpe a recurentului-pârât, având în vedere că „nu a avut o atitudine care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată”, sunt, de asemenea, nefondate. Examinând critica, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Așadar, fundamentul obligației instituite de art. 453 alin. 1 C. proc. civ. este însăși prezumția de culpa procesuală a părții căzute în pretenții, cu consecința nașterii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câștigat pricina. În aceste condiții, obligarea recurentului-pârât la suportarea cheltuielilor de judecată apare ca fiind deplin legală și coerentă cu soluția pronunțată, aceea de admitere a acțiunii reclamantei, luând în considerare caracterul lor accesoriu, acordarea lor depinzând strict de rezultatul capătului de cerere principal. Relevante, în acest sens, sunt și dezlegările instanței de contencios constituțional date prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., prin care s-a stabilit că între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces (par. 24). Din moment ce fundamentul obligației instituite de art. 453 alin. 1 C. proc. civ. este, așadar, însăși culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecința nașterii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câștigat respectiva pricină, iar cum recurentul-pârât a căzut în pretenții prin soluția pronunțată de prima instanță, în mod judicios a respins instanța de prim control judiciar critica sa îndreptată împotriva soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 616 A din data de 30 mai 2024 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Reținând culpa procesuală a recurentului-pârât inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă A a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura fiscală nr. 28/20.03.2025 și achitate prin chitanța nr. 2/20.03.2025, depuse la dosar.