ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2078/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 iulie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Primarul Municipiului București și Municipiul București, la plata prețului de piață al imobilului cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, scos din patrimoniul său prin sentința civilă nr. 451 din 23 ianuarie 2020, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin respingerea apelului; în subsidiar, în ipoteza în care instanța va considera că nu sunt îndeplinite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, făcând aplicarea art. 50 alin. (2) din același act normativ, să oblige pe pârâți la plata prețului achitat, actualizat cu rata inflației.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința nr. 344 din 21 martie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primarul Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamanta A., a sumei de 23.370,41 RON, reprezentând prețul actualizat cu indicele de inflație, până în luna noiembrie 2023, a prețului achitat conform contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate, nr. x din 22.07.1999, precum și la plata diferenței ce va rezulta din actualizarea cu indicele de inflație calculată, raportat la fiecare rată din preț, începând cu luna noiembrie 2023 și până la plata efectivă; a admis, în parte, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamantă a sumei de 11.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 945 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 344 din 21 martie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin recursul formulat, reclamanta A. susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă au fost evinși ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare. Afirmă că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind lipsit de efecte ca urmare a revendicării imobilului de către succesorii fostului proprietar a cărui proprietate a fost preluată de stat. Invocă prevederile art. 50.3 din H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și arată că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este obligat, în mod expres, la măsura restituirii contravalorii imobilului, calculată conform standardelor internaționale de evaluare. Precizează că, potrivit art. 8 din Legea nr. 1/2009, un contract de vânzare-cumpărare poate fi desființat, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare. Afirmă că instanța de apel a reținut greșit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Învederează că prin decizia recurată nu s-a făcut distincție între efectul pozitiv și efectul negativ al autorității de lucru judecat, instanța de apel omițând să observe că, în cauză, au fost administrate probe menite să răstoarne prezumția instituită prin constatările deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București. Relativ la acordarea, în parte, a cheltuielilor de judecată, recurenta invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 451 C. proc. civ. și afirmă că cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot, fiind acordate despăgubiri reclamantei în baza unui temei juridic indicat în cererea cu caracter subsidiar. Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acesta susține că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Afirmă că prin decizia recurată chiar instanța de apel recunoaște că Legea nr. 10/2001 atribuie expres calitate procesuală pasivă, în astfel de cauze, Ministerului Finanțelor, susținând, totodată, că nicio dispoziție legală nu statuează în sensul calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Invocă dispozițiile art. 1344 C. civ. de la 1864 și arată că deposedarea reclamantei cumpărătoare de apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999, încheiat cu Primăria Municipiului București, întrunește condițiile unei tulburări de drept din partea unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului pentru evicțiune totală. În ceea ce privește soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, arată că nu poate fi reținută culpa sa procesuală, întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Expune aspecte teoretice vizând criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, precum și posibilitatea instanței de a micșora acest cuantum, susținând că, în speță, rezultă fără echivoc cuantumul disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu muncă depusă de apărătorul intimaților în gestionarea dosarului.

Apărările formulate În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. La termenul stabilit, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor declarate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile formulate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. Printr-o primă critică, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat") recurenta-reclamantă A. susține că instanța de apel a reținut greșit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest sens, învederează că prin decizia recurată nu s-a făcut distincție între efectul pozitiv și efectul negativ al autorității de lucru judecat, instanța de apel omițând să observe că, în cauză, au fost administrate probe menite să răstoarne prezumția instituită prin constatările deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București. Înalta Curte reține că prin cererea dedusă judecății reclamanta a solicitat, în principal, restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească și, în subsidiar, restituirea prețului imobilului actualizat cu rata inflației, invocând în drept dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. În conturarea cadrului factual, instanțele fondului au reținut că prin decizia nr. 282 A din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 511/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat între Primăria Municipiului București și B. și A., în considerentele respectivei decizii fiind reținută încheierea contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, întrucât sancțiunea nulității presupune lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă, iar nulitatea retroactivează, înlăturând respectivele efecte ale actului, consecința fiind aceea că părțile contractante sunt puse într-o situație identică cu cea în care nu ar fi încheiat actul, instanța sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legale mai sus enunțate este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia, actul fiind declarat nul pe cale judecătorească, și o desființare a contractului intervenită în condițiile în care contractul a fost menținut formal, dar a rămas lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare. Astfel cum s-a statuat și prin considerentele Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 1/2015, "cauza juridică a celor două tipuri de acțiuni supuse analizei este diferită. În prima situație, izvorul pretențiilor se află în deposedarea de un bun deținut în temeiul unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci temeiul deținerii bunului este unul nelegitim. În cea de-a doua situație, dimpotrivă, temeiul deținerii bunului este unul legitim, întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." Revenind la critica concretă formulată de recurentă, trebuie arătat că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar alin. (2) al aceluiași articol statuează că: "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Totodată, conform art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din prevederile legale mai sus enunțate, este necesar a se face distincția dintre efectul negativ al autorității de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată, atunci când există o identitate de calitate a părților, de cauză juridică și, respectiv, de obiect al cererii de chemare în judecată și care are drept consecință respingerea cererii deduse judecății în temeiul unei excepții cu caracter peremptoriu, și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra unor aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți. În speță, trebuie remarcat că prin argumentarea recurentei se critică reținerea greșită de către curtea de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat. Față de această valență juridică arătată, Înalta Curte reține că are a examina dacă aspectul la care s-a raportat recurenta a reprezentat, într-adevăr, o chestiune litigioasă a cauzei judecate anterior, în cadrul dosarului soluționat prin decizia nr. 282 A din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, ținând seama că instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre definitivă, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai pot face evaluări proprii asupra acestei chestiuni care constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora. Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești în raport de care s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța de recurs constată că aspectul litigios invocat de recurentă în prezenta cauză a primit, din partea instanțelor de judecată, o dezlegare jurisdicțională în litigiul anterior. Astfel, prin 282 A din 8 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 511/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat între Primăria Municipiului București și B. și A., în considerentele respectivei decizii fiind reținută încheierea contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susținerea recurentei cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat, instanța de apel reținând, în mod corect, că dezlegările din cuprinsul hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2003 sunt opozabile reclamantei, parte în respectivul dosar, în temeiul efectului pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, constatând o valorificare corespunzătoare de către instanța de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2003, susținerea recurentei privind îndreptățirea sa la restituirea prețului de piață, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită. Aceasta, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului de piață al imobilului. Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, ipoteză care nu se regăsește în speță. Prin urmare, cum situația intimatei-reclamante în legătură cu apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București nu corespunde ipotezei normative prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în mod legal a apreciat instanța de apel că reclamanta este îndreptățită să primească prețul plătit, actualizat, în aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din același act normativ - critica recurentei fiind nefondată. Printr-o altă critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), recurenta invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 451 C. proc. civ. În acest sens, afirmă că cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot, fiind acordate despăgubiri reclamantei în baza unui temei juridic indicat în cererea cu caracter subsidiar, astfel încât este greșită acordarea, în parte, a cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 453 C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." Înalta Curte constată că în mod judicios a reținut instanța de apel aplicarea, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prezintă relevanță, în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, măsura în care a fost admisă cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, pretenția formulată prin capătul de cerere principal, ce viza acordarea valorii de piață a imobilului, a fost respinsă, fiind acordat reclamantei prețul imobilului actualizat cu rata inflației, solicitat prin capătul de cerere subsidiar, cererea de chemare în judecată fiind, așadar, admisă în parte de către instanța de fond. 2. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că, în mod greșit, a fost obligat la plata prețului actualizat plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat de recurenta-reclamantă cu Primăria Municipiului București, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, obligația de restituire a prețului aparținând vânzătorului, Municipiul București, în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ. de la 1864. Conform alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea, fie a prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fie a prețului de piață al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice, actual Ministerul Finanțelor. Așadar, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor obligația de a restitui prețul de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Întrucât norma anterior evocată are caracter special față de C. civ. de la 1864, aceasta înlătură aplicarea normelor generale, inclusiv a efectelor principiului relativității efectelor contractului consacrate prin acestea, dispozițiile art. 1344 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune, invocate de recurent, nefiind incidente în cauză. Cât timp norma legală stabilește în sarcina acestui minister obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă. Referitor însă la alegația potrivit căreia nu există o dispoziție legală care să confere calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în condițiile în care instanța de apel a recunoscut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 atribuie, în mod expres, calitate procesuală pasivă în astfel de cauze Ministerului Finanțelor, Înalta Curte reține că aceasta a fost invocată omisso medio, respectiv pentru prima dată în prezentul recurs. Prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate. Așadar, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Or, prin motivele de apel, apelantul-pârât a criticat sentința primei instanțe exclusiv din perspectiva lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în raport cu Municipiul București, susținând că unitatea administrativ-teritorială are obligația de garanție pentru evicțiune, împrejurare care i-ar conferi legitimare procesuală pasivă în speță. Prin urmare, dat fiind că susținerile actuale ale pârâtului nu au constituit obiectul verificării jurisdicționale a instanței de apel, invocarea lor în fața instanței de recurs, contrar exigențelor ce se degajă din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior menționate, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate în măsură a conduce la realizarea controlului în recurs. Recurentul critică decizia instanței de apel și sub aspectul soluției de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat. În acest sens, învederează că nu poate fi reținută culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Sub un alt aspect, recurentul învederează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporționată în raport cu munca depusă de apărătorul reclamantei în gestionarea dosarului. Cu privire la critica vizând lipsa temeiului legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs reține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acestuia cheltuieli de judecată." În speță, reclamanta a avut calitatea de parte câștigătoare în proces, astfel încât, în raport cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluția de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată este legală. Relativ la nemulțumirea recurentului în ceea ce privește stabilirea de către instanța de apel a cuantumului onorariului de avocat, considerat nejustificat față de complexitatea muncii depuse de avocat, aceasta nu constituie o critică de nelegalitate a soluției, ci reprezintă o problemă de netemeinicie, ținând strict de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la cuantumul onorariului, prin aplicarea criteriilor prevăzute de lege cu privire la volumul și complexitatea activității desfășurate de avocat, aspect a cărei verificare este incompatibilă cu dispozițiile care reglementează judecata în recurs. Înalta Curte reamintește în acest sens că, prin Decizia nr. 3/2020, instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.." Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 945A din 4 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.