ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 706/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub dosar nr. x/2022, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și Municipiul București, prin Primar general, obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București str. x, iar, în subsidiar, obligarea pârâților la restituirea prețului imobilului actualizat cu rata inflației, preț achitat în conformitate cu contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1996 privind ap. 2, situat în București str. x, care a fost anulat prin hotărârea nr. 229/2021 a Curții de Apel București, precum și obligarea acestora la plata diferenței dintre valoarea actualizată a prețului plătit și prețul de piață al imobilului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința nr. 571 din 17 mai 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Municipiul București, prin Primar general, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 58.000 euro, echivalent în RON la data plății, precum și la plata către reclamanți a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 93 din 7 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 571 din 17 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat; a fost obligat apelantul să plătească intimaților suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 93 din 7 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Recurentul susține că s-a apreciat eronat, în speță, incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și arată că, deși în practica instanțelor s-a conturat opinia că obligația de plată este întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și a constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 C. civ. de la 1864 întrucât obligația de restituire a prețului nu poate fi întemeiată decât pe principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat. Învederează că, în plan procesual, calitate procesuală pasivă într-o astfel de acțiune nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nu Ministerul Finanțelor, care nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății. Afirmă că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor, iar prin modificarea acestui text legal s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat, corespunzător contractului anulat prin hotărâre judecătorească, și Ministerul Finanțelor care doar administrează fondul cu această destinație. Invocă dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864 și arată că deposedarea reclamanților cumpărători de apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. C. S.A., întrunește condițiile unei tulburări de drept din partea unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului. În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumelor de 7000 RON și de 3500 RON, cheltuieli de judecată în fond, respectiv apel, arată că nu poate fi reținută culpa procesuală a recurentului, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Expune aspecte teoretice vizând criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului și posibilitatea instanței de a micșora acest cuantum, susținând că, în cauză, rezultă fără echivoc cuantumul disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu muncă depusă de apărătorul intimaților în gestionarea dosarului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, învederând că sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care instituie obligația specială a statului pentru evicțiune.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, potrivit principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic, restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat și nu prețul de piață al imobilului. Prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat, în principal, restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească și, în subsidiar, restituirea prețului imobilului actualizat cu rata inflației sau plata diferenței dintre valoarea actualizată a prețului plătit și prețul de piață al imobilului, invocând în drept dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. În conturarea cadrului factual, instanțele fondului au reținut că prin decizia civilă nr. 229R din 22 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de revizuire formulată și a schimbat, în tot, decizia civilă nr. 92 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată, și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.12.1996 încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, și pârâții A. și B., în calitate de cumpărători de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, în baza cărora a fost încheiat contractul. Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului de piață al imobilului. Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește aserțiunea recurentului-pârât cu privire la îndreptățirea reclamanților la restituirea prețului actualizat plătit și nu a prețului de piață al imobilului, instanța de recurs constată că în considerentele deciziei atacate s-a reținut, în favoarea intimaților-reclamanți, prezumția de bună-credință dedusă și din considerentele deciziei nr. 229R din 22 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și faptul că apelantul-pârât nu a dovedit reaua-credință a acestora. Prin urmare, cum situația intimaților-reclamanți în legătură cu apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București corespunde ipotezei normative prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în mod legal a apreciat instanța de apel că sunt îndreptățiți să primească, în aplicarea acestei dispoziții legale, valoarea de piață a bunului de a cărui proprietate au fost lipsiți. Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul susține că, în mod greșit, a fost obligat la plata prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat de intimații-reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. C. S.A., întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, obligația de restituire a prețului aparținând vânzătorului, Municipiul București, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ. de la 1864. Conform alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea, fie a prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fie a prețului de piață al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice, actual Ministerul Finanțelor. Așadar, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor obligația de a restitui prețul de piață al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Întrucât norma anterior evocată are caracter special față de C. civ. de la 1864, aceasta înlătură aplicarea normelor generale, inclusiv a efectelor principiului relativității efectelor contractului consacrate prin acestea, dispozițiile art. 1337 C. civ. 1864 privind răspunderea pentru evicțiune, invocate de recurent, nefiind incidente în cauză. Așadar, contrar susținerilor recurentului, cât timp norma legală stabilește în sarcina acestui minister obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă. Prin urmare, pornind de la premiza descrisă de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., potrivit căreia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății și constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea 10/2001, instanța de recurs constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al art. 50, stabilindu-se în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al imobilului în litigiu. Recurentul critică decizia instanței de apel și sub aspectul soluției de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat. În acest sens, învederează că nu poate fi reținută culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Sub un alt aspect, recurentul învederează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporționată în raport cu munca depusă de apărătorul intimaților în gestionarea dosarului. Cu privire la critica vizând lipsa temeiului legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), se reține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acestuia cheltuieli de judecată." În speță, reclamanții au avut calitatea de parte câștigătoare în proces, astfel încât, în raport cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluția de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată este legală. Relativ la nemulțumirea recurentului în ceea ce privește stabilirea de către instanța de apel a cuantumului onorariului de avocat, considerat nejustificat față de complexitatea muncii depuse de avocat, aceasta nu constituie o critică de nelegalitate a soluției întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ci reprezintă o problemă de netemeinicie, ce ține strict de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la cuantumul onorariului, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul și complexitatea activității desfășurate de avocat, a cărei verificare este incompatibilă cu dispozițiile care reglementează judecata în recurs. Înalta Curte reamintește în acest sens că, prin Decizia nr. 3/2020, instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.." Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 93A din 7 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata sumei de 3500 RON către intimați, cu titlu de cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,