ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., Municipiul București prin Primar, Primăria Municipiului București, D. S.A. și Ministerul Finanțelor, să se constate inexistența unui titlu valabil al statului asupra imobilului situat în București; obligarea pârâților să lasă în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul; în subsidiar, obligarea Ministerul Finanțelor la acordarea de despăgubiri bănești.

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 6549 din data de 19 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâții B. și C. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Prin sentința civilă nr. 928 din data de 7 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins capătul 1 de cerere, ca lipsit de interes, a respins capătul 2 de cerere, formulat de către de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și Primăria Municipiului București, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins capătul 3 de cerere, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis capătul 2 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâții C. și B. și a obligat pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie ap. 1 din imobilul situat în București.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 928 din data de 7 august 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar, intimata-reclamantă A., intimata-pârâtă D.. S.A. și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții C. și B. ca neîntemeiat.

A obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. suma de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 iunie 2023 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 928 din data de 7 august 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Astfel, printr-o primă critică, a susținut că instanța de apel, în condițiile în care a reținut că nu a mai fost necesară depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin raportare la sentința civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, transcrisă în Registrul de transcripțiuni la data de 1 august1997, a acordat, în mod contradictoriu, preferabilitate titlului intimaților-pârâți B. și C..

A apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că, în ceea ce o privește, privarea de bun nu are, corelativ, un remediu efectiv de reparație, iar privarea de proprietate, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-se, astfel, dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 Protocolul 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (paragrafele 103 și 104, cauza Dickmann și Gion împotriva României).

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a dat o interpretare greșită cauzei Raicu împotriva României (pct. 37), în sensul că este necesar să se garanteze că repararea unor "prejudicii vechi", suferite ca urmare a încălcărilor drepturilor de proprietate de către regimul comunist, "nu va da naștere unor noi nedreptăți disproporționate."

A subliniat că a fost interpretată greșit sintagma "prejudicii vechi" deoarece nu ne aflăm în prezenta unui asemenea prejudiciu întrucât acesta este actual, perpetuu.

Totodată, a apreciat că nu i se poate imputa că nu a mai făcut demersuri de la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a titlului intimaților-pârâți, având în vedere că orice demers juridic ar fi avut aceiași soartă ca prezenta cauză, deoarece este evident că părțile adverse i-ar fi opus titlul, dacă ar fi solicitat intrarea în imobil.

A mai susținut recurenta-reclamantă și că instanța de apel nu a indicat un remediu juridic pentru a putea să intre în posesia imobilului.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut că situația litigioasă a fost generată în mod exclusiv de autoritățile statului, la început, prin naționalizarea bunului în perioada regimului comunist, urmată de nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus restituirea bunului și, în cele din urmă, prin înstrăinarea bunului către terțe persoane care s-au dovedit a fi de bună-credință; însă, această constatare nu este analizată în antiteza cu reaua-credință.

De asemenea, a considerat că buna-credință, invocata de intimații-pârâți B. și C., la încheierea contractului nr. x din data de 28 mai 1998, ulterior hotărârii nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, nu poate nega efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, sentința civila nr. . 3707 din data de 7 aprilie 1997 și adresa din data de 12 iulie 1996; prin adresa cu nr. x D. S.A. a comunicat către E. că imobilul este ocupat de chiriași.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, dacă s-ar fi efectuat verificările necesare cu prilejul întocmirii referatului care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, nu s-ar fi ajuns în prezenta situație, iar procedura ar fi trebuit suspendată numai prin simpla depunere a cererii nr. x din data de 24 iulie 1996.

A arătat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1998 a fost încheiat ulterior contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data d e31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, precum și sentinței civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunțate în dosarul nr. x/1997 și cererii nr. x din data de 24 iulie 1996.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că nu i se poate imputa că autoritățile nu au efectuat verificări și nu au suspendat, în baza Legii nr. 112/1995, procedura de vânzare către chiriași, în contextul în care nu numai un litigiu dar și existența unei cereri în baza Legii nr. 112/1995 ar fi dus la suspendarea oricărei proceduri de vânzare, iar buna-credință a chiriașilor nu rezultă din cumpărarea pe risc, la un preț speculativ.

Totodată, a invocat și că, prin sentința civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, se arată că, potrivit H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, imobilele pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească sau calea dreptului comun - sentința a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni pentru anul 1997, devenind opozabilă erga omnes.

Recurenta-reclamantă a afirmat și că, în speță, sunt aplicabile cele reținute în cauza Străin împotriva României, deoarece situația premisă este asemănătoare celei din litigiul pendinte - dacă în cauza Străin împotriva României, statul român a restituit tot ansamblul cu excepția apartamentului 5, în prezenta cauză, i s-a restituit doar un singur apartament din imobilul bloc.

A menționat că, în paragraful 56 din hotărârea pronunțată în cauza anterior menționată, se arata că:

"în consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză."

A subliniat că, în prezenta cauză, a depus notificare în baza Legii nr. 112/1995, iar statul român a cunoscut acest aspect și, mai mult decât atât, imobilul era exceptat de la naționalizare, aspect dovedit și de sentința civila nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunțată în dosarul nr. x/1997, astfel că, statul a vândut ce nu i-a aparținut niciodată, aspect neanalizat de instanța de apel.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susținut și că au relevanță în prezentul litigiu și pot fi aplicate mutatis mutandis aspectele reținute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Străin împotriva României, considerente pe care le redă în cuprinsul cererii de recurs și cu privire la care afirmă că instanța de apel le-a nesocotit.

Totodată, a apreciat că, prin raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la dispozițiile Legii nr. 112/1995, sunt nelegale susținerile curții de apel în sensul că: "Prin urmare, admiterea acțiunii în revendicare, ce s-ar concretiza în deposedarea pârâților de bunul pe care l-au deținut cu bună-credință timp de peste 26 de ani, ar echivala cu obligarea pârâților de a suporta sarcina răspunderii care îi revine de drept statului".

Recurenta-reclamată a considerat că instanța de apel trebuia să respingă apelul pârâților, în contextul în care a indicat remediul pentru foștii chiriași, pentru a nu li se aduce un prejudiciu, și a reținut că este adevărat că legislația națională prevede un remediu pentru cazul în care cumpărătorii în temeiul Legi nr. 112/1995 sunt evinși de bunul pe care-l posedă în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, în sensul că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 recunoaște proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În opinia recurentei-reclamante, faptul că o astfel de despăgubire se acordă numai în baza unei hotărâri judecătorești, ce presupune declanșarea unui nou litigiu, nu poate fi primit ca argumentație sustenabilă în admiterea apelului.

Astfel, a apreciat că sunt nelegale considerentele deciziei recurate, prin care curtea de apel a reținut că "Expunând pârâții unui nou litigiu, incert ca rezultat, ar reprezenta pentru aceștia o sarcină excesivă, ce poate conduce, în cele din urmă, la încălcarea dreptului lor de proprietate, garantat în egală măsura atât de dispozițiile art. 44 din Constituție, cât și de art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenție".

A precizat că titlurile sale sunt reprezentate de: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 31 noiembrie 1940 de Tribunalul Ilfov; sentința civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, pronunțată în dosarul nr. x/1997; cererea de plată a despăgubirilor și dispoziția nr. 837 din data de 24 iunie 1997 a Primarului General, de restituire în natură a imobilului.

De asemenea, a menționat și că, la data de 12 iulie 1996, prin adresa cu nr. x, D. S.A. a comunicat, către E., că imobilul este ocupat de chiriași, astfel că, D. S.A. a cunoscut situația juridică a imobilului, dar, cu toate acestea, l-a înstrăinat, în calitate de mandatar al Municipiului București.

Recurenta-reclamantă a precizat că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la cele reținute de curtea de apel în sensul că nu a înțeles să declare apel incident, raționament pe care îl apreciază a fi greșit, întrucât instanța nu se poate subroga în voința sa, în condițiile în care pretenția principală a fost dobândirea posesiei imobilului.

A solicitat Înaltei Curți să dea eficientă dispozițiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, în sensul că nesuspendarea de drept a oricărei vânzări a apartamentului din București a condus la o vătămare, privarea de bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar lipsa oricărui remediu efectiv de reparație în ceea ce o privește este contrară oricăror norme din materia dreptului de proprietate, ducând la vătămări și sarcini excesive prin raportare la demersurile judiciare pe care le-a întreprins.

În susținerea acestei solicitări a arătat că fosta Comisie Locală Sector 3 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu a transmis lista notificărilor primite și a cererilor de revendicare către mandatarul D. S.A. și nu l-a înștiințat să sisteze vânzarea imobilelor revendicate de foștii proprietari din listele anexate, iar D. S.A. nu a solicitat lista cu imobilele revendicate în baza Legii nr. 112/1995 de foștii proprietarei și listele anexe.

Raportat la dispozițiile legale invocate, a apreciat că a fost dovedită reaua-credință, inclusiv a cumpărătorilor, având în vedere și disputa publică născută în jurul legalității naționalizării și a legitimității deținerii imobilului de către stat, care era aptă să creeze părților adverse un puternic dubiu cu privire la titlul vânzătorului.

A susținut recurenta-reclamantă și faptul că buna-credință nu a fost analizată și prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și la apărările din prezenta cauză și a arătat că formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 constituia un impediment la vânzare, cât timp autorii săi nu locuiau în imobil.

Totodată, a arătat că derularea procedurii administrative, având ca obiect vânzarea către chiriaș a imobilului, era posibilă numai în ipoteza inexistenței unei acțiuni în revendicare sau a promovării unei cereri de restituire în natură a fostului proprietar, în temeiul acestui act normativ, fiind asimilate, din punctul de vedere al efectelor juridice produse asupra procedurii de înstrăinare către chiriași, existența unei acțiuni în revendicare cu formularea unei cereri de restituire în natură de către proprietari, în baza Legii nr. 112/1995.

Ca atare, a apreciat că este fără relevanță faptul că, la data cumpărării imobilului de către intimații-pârâți, nu exista litigiu pe rolul instanței de judecată, iar procedura administrativă inițiată ar fi trebuit suspendată, conform art. 3 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 11/1997, după cum în mod corect a apreciat prima instanță, în constatarea caracterului preferabil al titlurilor sale.

De asemenea, a considerat că nu poate fi ignorată existența cererii proprietarilor tinzând la redobândirea posesiei imobilului, precum și existența pe rol, în luna ianuarie, a dosarul nr. x/1997, anterior încheierii contractului cu foștii chiriași.

În plus, a arătat că bunul în litigiu era exceptat de la naționalizare, astfel cum s-a reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 și nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

În opinia recurentei-reclamante aspectele anterior arătate au relevanță în aplicarea deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocate de intimații-pârâți și a reluat susținerile potrivit căreia, în speță, au aplicabilitate cele statuate în cauza Străin împotriva României, deoarece este asemănătoare prezentei spețe.

A subliniat și că prima instanță a apreciat în mod corect că, și în privința sa, privarea de bun nu are, corelativ, un remediu efectiv de reparație.

A arătat că depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 nu ar fi avut suport și fundament juridic, în condițiile în care, la data apariției acesteia, era deținătoarea unor titluri de proprietate precum: sentința civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, pronunțată în dosarul nr. x/1997; dispoziția nr. 837 din data de 24 iunie 1997 de restituire în natură a Primarului General - depunerea unei notificări în condițiile existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său apare ca o îmbogățire fără justă cauza și o dublă îndestulare.

Recurenta-reclamantă a precizat că, la momentul pronunțării sentinței nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, bunul se afla în patrimoniul său, iar, la data 8 martie 2001, data pronunțării sentinței civile nr. 2100/2001, nu avea cum să se constate buna-credință a părților adverse, în condițiile în care apărările nu au vizat și existența cererii nr. x din data de 24 iulie 1996 și că referatul întocmit în baza Legii nr. 112/1995 nu a vizat analizarea situației juridice a imobilului în mod corect; dacă s-ar fi analizat cererea nr. x din data de 24 iulie 1996, dar și existența dosarului nr. x/1997, înregistrat în luna ianuarie 1997, vânzarea nu s-ar fi perfectat, iar buna-credință ar fost pusă la îndoială.

A menționat și că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, notificările formulate în baza Legii nr. 112/1995 au intrat în conservare, fiind asimilate celor în depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și că este titulara unui drept de proprietate actual, pe care poate să-l valorifice pe calea revendicării întrucât deține «o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea "bunului» (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

A solicitat instanței să se pronunțe în privința revendicării și raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995 modificate prin Legea nr. 10/2001 și a reiterat susținerea potrivit căreia a fost încălcat art. 1 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, conform căruia procedura administrativă de vânzare către chiriași este suspendată de drept până la soluționarea irevocabilă a cererilor proprietarilor, precum și că a fost dovedita reaua-credință, inclusiv a cumpărătorilor.

Recurenta-reclamantă a apreciat și că intimații-pârâți nu au dovedit că au făcut demersurile unui cumpărător de bună-credință, respectiv nu au solicitat relații cu privire la revendicarea ori restituirea apartamentului - aceste aspecte nu au fost analizate cu prilejul pronunțării sentinței civile nr. 2100 din data de 8 martie 2001 -, iar formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 constituia un impediment la vânzare, cât timp autorii săi nu locuiau în imobil, iar, la data respectivă, imobilul nu era liber; formularea cererii proprietarilor, ce reprezintă, în reglementarea conturată de legiuitor, o cauză de împiedicare ori, cel puțin, de amânare a înstrăinării către chiriași, determină obligativitatea verificării situației juridice a imobilului și sub acest aspect, inclusiv de către cumpărători.

De asemenea, a susținut că buna-credință a cumpărătorului la momentul contractării nu poate coexista cu încălcarea dispozițiilor legale, câtă vreme unui dobânditor al unui imobil cu titlu oneros i se pretinde o minimă diligență în cercetarea situației de fapt reale, cu scopul de a asigura respectarea condițiilor legale necesare înstrăinării.

Față de dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (4)-(6) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, din data de 17 ianuarie 1996, recurenta-reclamantă a apreciat că procedura de vânzare a imobilului trebuia suspendată.

Totodată, a susținut că autorii săi erau exceptați de la naționalizare în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel că, pe cale de consecință, imobilul a fost preluat de către stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă și poate fi considerat ca fiind trecut în proprietatea statului fără titlu (mențiuni cuprinse în sentința civilă nr. 3706 din data de 7 aprilie 1997).

Recurenta-reclamantă a menționat și că, prin sentința primei instanțe, intimații-pârâți sunt îndrumați și li se recunoaște dreptul "recuperării pierderii suferite potrivit dreptului comun și legislației speciale în materie", astfel că aceștia pot beneficia de mecanismul juridic prin care pot obține despăgubiri de la statul român, iar faptul că este vorba despre un proces de lungă durată nu este de natură a schimba soluția pronunțată de Tribunalul București.

A învederat și că a uzat de toate procedurile legale aferente legilor de reparație, iar cererea din data de 24 iulie 1996 a fost dublată de demersul în instanță, în urma căruia a fost pronunțată sentința ce a determinat restituirea în natură a imobilului; în contextul restituirii în natura a imobilului, atât în baza sentinței civile nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 pronunțate în dosarul nr. x/1997, cât și prin dispoziția de restituire, orice etapa administrativă de reparație a fost finalizată, la data apariției Legii nr. 10/2001, bunul aflându-se în patrimoniul autorilor săi.

Prin urmare, a apreciat că o nouă depunere a unei cereri sau a unei notificări ar fi dus, de plano, la o dublă îndestulare a autorilor săi, la o îmbogățire fără justă cauză.

Recurenta-reclamantă a susținut și că, potrivit principiului "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", ineficacitatea titlului statului atrage, corelativ, nevalabilitatea actului juridic subsecvent, încheiat cu chiriașii; în plus, imobilul, nefiind intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, care reglementa regimul juridic al imobilelor care trecuseră cu titlu în proprietatea statului.

Ca atare, a subliniat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare, invocat de părțile adverse, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de alta parte, contractul de vânzare-cumpărare nu corespundea nici din punct de vedere formal exigentelor legii, întrucât este încheiat prin act sub semnătură privată și, prin clauza cuprinsă la pct. 5, s-a prevăzut și vânzarea suprafeței de teren de sub construcție, vânzare ce nu putea fi făcută decât în formă autentică, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă că, atât din punct de vedere al drepturilor părților (autorii săi dobândind bunul prin act autentic de vânzare-cumpărare de la adevăratul proprietar, iar intimații-pârâți dobândind bunul de la un non dominus), cât și din punct de vedere al eficienței juridice, titlul său este mai bine caracterizat și, ca atare, este preferabil titlului invocat de intimații-pârâți.

A arătat că, dacă un vânzător neproprietar a vândut un imobil unui cumpărător care este de bună-credință, nu înseamnă că a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul adevăratului proprietar în patrimoniul cumpărătorului de bună-credință, o asemenea consecință neputând fi explicată logic juridic; nu există niciun text legal care să prevadă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil atunci când părțile sau cel puțin cumpărătorul ar fi fost de bună-credință, iar, atunci când obiectul vânzării este un bun imobil, simpla bună-credință a cumpărătorului nu poate produce efecte translative sau constitutive de drepturi cu privire la bunul vândut, care nu s-a aflat în patrimoniul vânzătorului.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, argumente în sensul că prin recunoașterea de efecte bunei-credințe în sensul de mai sus, s-ar asigura stabilitatea circuitului civil nu sunt pertinente întrucât s-ar încălca flagrant dreptul de proprietate și s-ar încuraja operațiunile speculative, buna-credință prezumându-se întotdeauna, iar reaua-credință fiind foarte greu de dovedit, în condițiile în care aceste două concepte sunt de natură psihologică; în același sens, unită cu eroarea comună și invincibilă, ar produce eventuale efecte, în condițiile în care s-ar recunoaște admisibilitatea teoriei proprietarului aparent - principiul error communis facit jus.

Analizând condițiile aplicării în cauza a principiului anterior evocat (eroarea comună în care s-a aflat cumpărătorul, eroarea invicibilă în care s-a aflat acesta, buna-credință a cumpărătorului), a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

A afirmat că, în speță, nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și a arătat că trebuie reținut că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în anul 1997, iar, până la acea dată, chestiunea legalității titlului de proprietate Al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 a fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată și în jurisprudența instanțelor judecătorești.

A considerat că a dovedit reaua-credința conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar, în contextul în care existau deja o multitudine de hotărâri judecătorești prin care se constatase ca fiind preluate fără titlu numeroase imobile, nu se poate reține că toți sau aproape toți chiriașii, cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.

Cât privește caracterul invincibil al erorii, a susținut că acesta nu rezultă doar din caracterul comun al erorii, ci invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună-credință în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna-credință care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanțele personale ale individului; acest aspect se impune, întrucât consecințele admiterii teoriei validității aparenței în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și că admiterea instituției error communis facit jus are drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune și invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.

A subliniat că, pentru a se reține caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul de bună-credință trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului autorului, iar, în lipsa acestor diligente, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.

În opinia sa, eroarea în care s-au aflat intimații-pârâții cumpărători nu poate avea un caracter invincibil, în contextul în care, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, acesta nu putea reprezenta pentru părțile adverse o garanție suficientă în sensul că emană de la un adevărat proprietar; trebuiau să efectueze toate diligentele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzător, respectiv să verifice situația juridică a bunului.

Recurenta-reclamantă a precizat că, în aceasta materie, buna-credință presupune credința cumpărătorului că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare; astfel, cumpărătorul, dorind să se prevaleze de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, avea, implicit, obligația de a face demersurile necesare pentru a se asigura că Legea nr. 112/1995 este aplicabilă imobilului pe care dorea să îl cumpere.

Ca atare, a reiterat susținerea potrivit căreia bunul nu făcea parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în mod valabil în baza Legii nr. 112/1995, întrucât fusese preluat de către stat fără un titlu valabil.

Constatând că nu sunt îndeplinite două din cele trei condiții pentru a se reține eventuala aplicabilitate a principiului error communis facit jus, a apreciat că nu se mai impune a se cerceta eventuala bună-credință a cumpărătorilor și a menționat că, pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, buna-credință a cumpărătorului nu a avut niciun efect cu privire la valabilitatea și validitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la transmiterea proprietății.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că o astfel de situație echivalează în mod evident cu o ingerință în dreptul său de proprietate, ceea ce impune a se analiza dacă această ingerință este conformă legii, respectiv prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reiterând cele arătate în sensul că preluarea imobilului de la autorul său a fost făcută fără titlu legal, a invocat faptul că se poate considera că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul său și, prin urmare, este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; o astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună-credință (ipotetic) reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul său de proprietate.

A precizat că, urmare a acestei vânzări, nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un fel, iar, într-o asemenea ipoteză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție - o astfel de interpretare a fost dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, în speță, compatibilitatea vânzării imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul său de proprietate.

A susținut că o privare de proprietate, rezultând din această normă, nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței sunt: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporționalitatea ingerinței.

Ca atare, recurenta-reclamantă a solicitat menținerea, ca temeinică și legală, a soluției pronunțate de tribunal, iar, în urma comparării titlului său cu cel al intimaților-pârâți, să se dea prioritate titlului său, care provine de la un verus dominus.

A mai invocat și că imobilele ce nu fuseseră trecute la stat cu titlu nu puteau fi cumpărare de la stat de către chiriași, iar acordul de voință dintre părțile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 rămâne valabil, însă, acest acord nu produce efectul transmiterii dreptului de proprietate; eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar.

Totodată, a subliniat că instanța europeană a dat o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire - astfel, în cauza Maria Atanasiu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de "bun" și de criteriile reținute în jurisprudență sa, a constatat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului; în acest context refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Păduraru împotriva României).

În concluzie, a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost promovat, precum și înlăturarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimați la Tribunalul București, deoarece acțiunea a fost admisă, iar, în privința sumei de 15.000 RON, cenzurarea acesteia, deoarece este mare și disproporționată raportat la modalitatea admiterii apelului.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimații-pârâți B. și C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei civile nr. 397A din data de 9 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Intimații-pârâți au susținut că recurenta-reclamantă nu a indicat care sunt regulile de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, care sunt motivele străine de natura pricinii sau unde lipsește motivarea hotărârii recurate și nici care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit prin decizia recurată.

Totodată, au mai arătat și că motivele de recurs expuse au fost invocate și în apel devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Au apreciat că hotărârea curții de apel este temeinică și legală în ceea ce privește acordarea preferabilității titlului ce le aparține și nu cuprinde motive care nu au legătură cu cauza ori sunt contradictorii și nici aplicări greșite ale dreptului material.

Intimații-pârâți au susținut și că, în speță, criticile aduse de recurenta-reclamantă se referă la relația cu statul, respectiv la nevalabilitatea titlului statului, necesitatea suspendării procedurii de vânzare și alte aspecte reluate identic în fiecare stadiu procesual, ca, de altfel, și aspectul bunei-credințe, deși securitatea raporturilor juridice presupune ca soluția definitivă dată în orice litigiu de către instanțe să nu mai fie repusă în discuție.

Au mai arătat și că instanța de apel a explicat recurentei-reclamante care sunt considerentele de ordin procesual care o împiedică să poată acorda despăgubiri acesteia, prin faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze apel incident privind capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, soluția dată acestui capăt de cerere rămânând definitivă prin neapelare, conform hotărârii pronunțate pe fondul cauzei; acest aspect, însă, nu o împiedică pe recurenta-reclamantă să solicite despăgubiri, în cadrul unei acțiuni noi în pretenții, pe care o poate formula în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor și nicidecum pe calea prezentului recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., tocmai motivele de ordin procedural fiind cele care au împiedicat analiza capătului de cerere în despăgubiri, formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor.

Prezentând situația de fapt a speței, intimații-pârâți au menționat că, de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 2100 din data de 8 martie 2021 a Judecătoriei Sectorului 3 București, când recurenta-reclamantă a renunțat la capătul de cerere privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului și până la demararea prezentului litigiu, în 2019, au trecut 18 ani, în care partea adversă, deși a locuit în București și a venit permanent în imobil, deținând toate apartamentele cu excepția celor de la nr. 1 și nr. 2, nu a efectuat niciun demers pentru a intra în proprietatea și posesia acestora.

Totodată, au precizat că recurenta-reclamantă le-a respectat proprietatea și aveau relații de bună-vecinătate și discutau problemele comune ale imobilului și au soluționat împreună aspecte ce țineau de întreținerea imobilului - părți comune.

În plus, au arătat și că, la data de 23 august 2019, chiar recurenta-reclamantă le-a vândut garajul de sub apartamentul ce le aparține, prin antecontractul de vânzare-cumpărare cu dată certă nr. 14 din data de 23 august 2019 - av. F., prețul fiind achitat integral.

Au mai susținut intimații-pârâți că nici prezenta acțiune nu a fost formulată de recurenta-reclamantă pentru a intra în posesia apartamentului, ci pentru a obține, pe această cale, despăgubiri de la statul român, prin Ministerul Finanțelor; împrejurarea că apărarea recurentei-reclamante a apreciat eronat asupra procedurii de urmat (neformularea căii de atac împotriva soluției date capătului de cerere îndreptat împotriva Ministerului Finanțelor) reprezintă o greșeală a apărării recurentei-reclamante și nu o încălcare a normelor e procedură de către instanța de apel.

De asemenea, au subliniat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că, la data cumpărării apartamentului nr. x, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 mai 1997, titlul recurentei-reclamante, respectiv sentința nr. 3707/1997, nu era definitiv (data rămânerii definitive fiind 5 iunie 1997).

Au menționat că, în speță, contractul lor de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr. x din data de 14 iulie 1997, dreptul lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost înscris în cartea funciară nr. x-c1-u18 din București, OCPI-BCPI sector 3, la data de 19 aprilie 2016, iar, prin publicitatea imobiliară, beneficiază de prevederile Legii nr. 7/1996, nefiind contestată proprietatea și înscrierea în cartea funciară.

Intimații-pârâți au învederat că, prin Dispoziția Primarului General nr. 194 din data de 1 februarie 1999, au fost restituite recurentei-reclamante teren și construcție, neidentificate, aflate în sectorul 2 și nu în sectorul 3, iar lămurirea sentinței civile nr. 3707/1997 a fost făcută abia în anul 2006, în dosarul nr. x/2006, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3464 din data de 20 aprilie 2006 de către Judecătoria Sectorului 2 București, în realitate fiind vorba despre mai multe apartamente care au fost restituite, cu excepția celor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care recurenta-reclamantă avea dreptul doar la despăgubiri.

Au arătat că, în data de 24 iulie 1996, recurenta-reclamantă a solicitat plata despăgubirilor, conform Legii nr. 112/1995, și au apreciat că aceasta se află în situația proprietarilor ale căror imobile nu pot fi restituite în natură, motiv pentru care acordarea de despăgubiri (cerute de aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995) se putea face în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

De asemenea, au apreciat că partea adversă confundă prevederile Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001 cu privire la drepturile chiriașilor cumpărători ai imobilelor administrate de mandatarii statului, cu drepturile proprietarilor ale căror imobile nu pot fi restituite în natură, pentru care despăgubirile urmează calea notificării, conform Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013.

În plus, au susținut că recurenta-reclamantă nu a ținut cont nici de legile speciale și nici de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, astfel, ignoră efectul privării lor de un bun în sensul Convenției, ceea ce înseamnă că statul nu suportă consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Concluzionând, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei recurate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs - onorariu de avocat.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, reluând susținerile formulate prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimații-pârâți și admiterea recursului pe care l-a declarat.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, reglementate de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 octombrie 2023, Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când a reținut cauza în pronunțare. Ulterior a amânat succesiv pronunțarea, la data de 30 ianuarie 2024 și la data de 6 februarie 2024.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte apreciază că reprezintă apărări pe fondul căii de atac, urmând a fi avute în vedere în cadrul analizei motivelor de recurs, susținerile prin care intimații-pârâți, prin întâmpinare, au afirmat că recurenta-reclamantă nu a indicat care sunt regulile de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, care sunt motivele străine de natura pricinii sau unde lipsește motivarea hotărârii recurate și nici care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit prin decizia recurată, precum și că motivele de recurs expuse au fost invocate și în apel devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, reține că, nici prin întâmpinare și nici prin susținerile orale formulate în fața instanței, intimații-pârâți nu au înțeles să invoce vreo excepție, fundamentată pe această apărare.

În speță, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motive care se raportează la judecata realizată în faza procesuală a apelului, neputându-se reține incidența alin. (2) al aceluiași articol, cu atât mai mult cu cât în apel a fost schimbată soluția inițială, favorabilă reclamantei și pe care aceasta nu avea interes să o apeleze.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sunt nelegale considerentele prin care instanța de apel a reținut că nu a înțeles să declarare apel incident.

Este adevărat că, așa cum pretind intimații-pârâți, recurenta-reclamantă nu a indicat în concret care sunt normele de procedură a căror nesocotire o invocă, însă, a invocat faptul că acest argument, reținut în motivarea hotărârii recurate, este greșit, întrucât instanța nu se poate subroga în voința părții, în condițiile în care pretenția sa principală a fost dobândirea posesiei imobilului.

Or, această critică este aptă de a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în contextul în care tinde a afirma o nesocotire a principului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt acestuia înainte de soluționarea pretenției deduse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

Totodată, principiul disponibilității, în privința tuturor componentelor sale, astfel cum au fost anterior arătate, nu are un caracter absolut, fiind susceptibil de limitări.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părții, iar, în acest context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În analiza efectuată în apel, instanța a reținut prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și a arătat că impedimente de ordin procedural o împiedică să acorde despăgubiri recurentei-reclamante, în condițiile în care cererea acesteia, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, a fost respinsă de prima instanță, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală activă, iar recurenta-reclamantă nu a înțeles să declare apel incident.

Ca atare, Înalta Curte constată că, pe de o parte, acest argument al instanței de apel a fost reținut cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată - obligarea Ministerul Finanțelor la acordarea de despăgubiri bănești - și nu cu referire la cel având ca obiect cererea de revendicare, iar, pe de altă parte, în mod corect instanța de apel a apreciat că nu poate proceda la o analiză a speței sub acest aspect, în contextul în care, partea nu a formulat apel incident, prin care să atace soluția tribunalului prin care a fost respins capătul de cerere, formulat de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor.

Astfel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. dă valoarea normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel fiind ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului, dar, în același timp, vor trebui analizate și toate apărările invocate de intimat, pentru a se putea reține că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Pentru a se determina limitele apărărilor intimatului, se va verifica dacă acesta nu se află în situația de a formula apel incident sau apel provocat ori chiar apel principal, dată fiind și limitarea obiectivă ce decurge din aplicarea regulii non reformatio in peius.

În speță, prin sentința primei instanțe, s-a dispus ca intimații-pârâți B. și C. să-i lase recurentei-reclamante în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel că aceasta nu avea interesul să atace soluția dată de tribunal acestui capăt de cerere. Însă, cum respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor îi era defavorabilă, iar intimații-pârâți formulaseră apel principal cu privire la soluția dată pretenției principale, recurenta-pârâtă avea la îndemână formularea unui apel incident pentru a încerca să obțină o soluție favorabilă pretenției subsidiare, în cazul în care apelul părții adverse ar fi fost admis, iar sentința ar fi fost modificată în sensul respingerii capătului principal al cererii de chemare în judecată.

Or, în contextul în care recurenta-reclamantă nu a formulat apel incident și nici nu a formulat, prin întâmpinare, susțineri care să vizeze capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a principiului disponibilității părților, în sensul susținut de către parte.

Mai mult, așa cum s-a arătat, prin această critică recurenta-reclamanta a făcut referire la petitul principal al cererii prin care a solicitat dobândirea posesiei, iar argumentul instanței de apel a cărei nelegalitate a pretins-o nu a fost reținut în cadrul analizei realizate asupra cererii de revendicare, ci a fost adus în susținerea concluziei că nu se poate pronunța asupra cererii de acordare de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor.

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deși reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se constată că în realitate criticile referitoare la caracterul contradictoriu al motivării (recurenta-reclamantă a invocat contrarietatea motivării deciziei recurate, arătând că, deși s-a reținut că nu a mai fost necesară depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, prin raportare la sentința civilă nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997, instanța de apel a acordat preferabilitate titlului intimaților-pârâți) pot fi subsumate criticii de ansamblu referitoare la modul în care prevederile legale au fost interpretate și aplicate în cauză, relevante fiind așadar doar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul fondat al motivelor de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce susțin o aplicarea greșită a jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și o nesocotire a criteriilor ce rezultă din aceasta și care trebuie avute în vedere în soluționarea acțiunii în revendicare.

Rezultă din situația de fapt reținută ca atare în mod concordant de instanțele de fond (devolutive) că prin sentința nr. 3707 din data de 7 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în favoarea recurentei-reclamante și a altor doi moștenitori ai foștilor proprietari (E. și G.), Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, fost 106, compus din teren în suprafață de 433,36 mp și construcție.

Această sentință a devenit definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 5 iunie 1997, iar, ulter