Decizia nr. 473/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 16248/2016 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 9 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Municipiul București, prin Primarul General, C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că au dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă (uzucapiunea de 30 de ani) asupra imobilului compus din teren în suprafață totală de 604 m.p., situat în București. Prin sentința civilă nr. 16248 din 30 septembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată din oficiu și declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 1039 din 27 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Municipiul București, prin Primarul General, C., D., R., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q.; s-a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 604 mp, cu categoria de folosință curți construcții, situat în București, str. x (fostă str. x) nr. 14, din totalul de 615,64 mp, identificat de expert S..

Decizia Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 1500A din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1039 din 27 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți A., B. și intimații pârâți T., U. - moștenitoare a defunctului C., V. - moștenitoare a defunctului C., D., F., G., H., W., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. - moștenitor al defunctului E..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pârâții Statul Român prin DGRPF București și Municipiul București prin Primar General au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. 4.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin DGRFP a invocat dispozițiile art. 1847 C. civ., precum și pe cele ale art. 249 C. proc. civ. și a arătat că reclamanților le revine obligația de a dovedi, în persoana lor și a autorilor, exercitarea, în mod cumulativ, a unei posesii pe tot timpul prevăzut de lege, precum și faptul că posesia a fost utilă, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. A învederat că una dintre condițiile de fond ale uzucapiunii este ca acțiunea să fie îndreptată împotriva adevăratului proprietar al bunului, iar, în speță, astfel cum reiese din probatoriul administrat de reclamanți, proprietara bunului a fost X.. În acest context, apreciază că prescripția achizitivă nu poate fi exercitată împotriva Statului Român prin DGRFP București. Recurentul a susținut că, și în situația unei moșteniri vacante, nu se pune problema ca Statul Român să fie un proprietar nediligent întrucât terenul a intrat în proprietatea sa la 31 octombrie 2018, data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1870 din 5 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017. Astfel, prescripția achizitivă împotriva proprietarului nediligent ar începe să curgă de la data dobândirii dreptului de proprietate de către acesta, în speță de la data emiterii hotărârii de constatare a vacanței succesorale, motiv pentru care o cerere în constatarea uzucapiunii este neîntemeiată. A arătat că, în mod eronat, instanța de apel a înlăturat aceste apărări și a respins apelul, ca nefondat. 4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București prin Primar a apreciat greșită soluția instanței de apel cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În ceea ce privește suprafața de 250 mp, a arătat că prin sentința civilă nr. 1870, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1312/2018 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, instanța a constatat vacanța succesorală a defunctei X., bunurile succesorale intrând în domeniul privat al Statului Român prin Ministerul Finanțelor. A invocat dispozițiile art. 477 și art. 680 C. civ. de la 1864 și a arătat că proprietar al imobilelor provenite din succesiuni vacante sau al imobilelor fără stăpân este statul. Referitor la suprafața de 354 mp, a susținut că se justifică fără echivoc lipsa calității sale procesuale pasive, astfel cum rezultă din situația juridică privind această suprafață, care califică terenul ca fiind proprietate particulară. Recurentul a învederat că instanțele au reținut greșit că, în situația în care nu poate fi identificată nicio altă persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul se regăsește în patrimoniul unității administrativ teritoriale în raza căreia se află, prin efectul prevederilor art. 477, art. 646, art. 680 C. civ. de la 1864. În combaterea celor reținute de instanță, a arătat că, potrivit regulilor devoluțiunii legale, o vocație succesorală generală, abstractă a statului nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât întrucât nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv care este supus dezbaterii judiciare, iar reclamantul nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicțională a unei părți căreia nu are motive să îi opună dreptul afirmat și nici acesta din urmă motive de a contesta dreptul pretins de reclamant. A arătat că reclamanții trebuie să facă dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și a faptului că aparține domeniului privat al statului sau unității administrativ teritoriale. Pe fondul cauzei, a prezentat considerații teoretice vizând elementele posesiei, corpus și animus, și a arătat că lipsa unuia dintre acestea echivalează cu lipsa posesiei.

Apărările formulate În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 1500A din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 9 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurentul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a criticat decizia instanței de apel, susținând, în esență, că nu a fost făcută dovada că este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu întrucât din probatoriul administrat de reclamanți rezultă că proprietara bunului a fost X.. A învederat că, și în situația unei moșteniri vacante, nu se pune problema ca Statul Român să fie un proprietar nediligent întrucât terenul a intrat în proprietatea sa la 31 octombrie 2018, data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1870 din 5 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, iar termenul prescripției achizitive a început să curgă de la data emiterii acestei hotărâri prin care s-a constatat vacanța succesorală. Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reținerii greșite a calității procesuale pasive a recurentului pârât Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte constată că acest pârât are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios, contrar susținerilor din recurs. Obiectul acțiunii deduse judecății asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la două terenuri, în suprafață de 354 mp, respectiv de 250 mp, situate în București, str. x (fostă Trandafirului nr. 14), ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani. Se reține că, în cadrul condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Astfel, potrivit art. 36 C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond." Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiții specifice prevăzute de art. 1847 și art. 1890 din C. civ. din 1864, incidente în cauză, având în vedere momentul începerii posesiei, referitoare la utilitatea posesiei, sub aspectul calităților de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, precum și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. Sub aspectul cadrului procesual subiectiv, se reține că, din interpretarea normelor de drept comun anterior enunțate, uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care își dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului. În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că dreptul de proprietate asupra terenului care face obiectul prezentei acțiuni a fost dobândit de către reclamanții A. și B. de la autorii pârâților, respectiv Y., Z. zis AA., BB., CC., DD., EE. și FF., prin înscris sub semnătură privată încheiat la 1 august 1957, suprafață de teren de 354 m.p. și de la X., una din comoștenitoare, suprafața de 250 m.p., aflată în continuarea celei menționate, fără a exista înscrisuri în acest sens. În ceea ce o privește pe X. aceasta a decedat la 10 septembrie 1982, iar prin sentința civilă nr. 1870/05.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosar nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1312A/31.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în același dosar, instanța a constatat vacantă succesiunea defunctei X., bunurile succesorale intrând în domeniul privat al Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Conform adresei nr. x/08.11.2007, în evidențele cadastrale ale Municipiului București din anul 1986, imobilul din str. x, sector 1 a fost înscris cu teren în suprafață de 620 m.p., din care 199 m.p. construcții, proprietate particulară, cu categoria de folosință curți-construcții, proprietari X., B., A.. Potrivit datelor existente la Administrația Financiară, în rolul fiscal din 1992 figurează înscriși ca titulari de rol X., cu suprafața de 250 m.p. și B., A. cu suprafața de 354 m.p. Din evidențele fiscale rezultă că reclamanții au achitat impozitele, inclusiv pentru terenul trecut în rolul autoarei X., din 1988, când aceștia apar în evidența Primăriei Sectorului 1 cu întreaga suprafață de teren, respectiv din 1992, când apar și în evidențele fiscale, alături de X. (care era decedată). În raport de aceste circumstanțe factuale, ce ies din sfera controlului de legalitate al instanței de recurs, Înalta Curte reține că, în mod corect a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra calității procesuale pasive a Statului Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Având în vedere momentul la care a început posesia reclamanților, Înalta Curte reține incidența prevederilor C. civ. de la 1864, care statua prin dispozițiile art. 477 faptul că toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public, cu mențiunea că potrivit art. 25 din Legea nr. 213/1998: În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, după caz. În egală măsură, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile art. 646 C. civ. de la 1864, prin care legiuitorul prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, precum și cele ale art. 680 din același act normativ, potrivit cărora în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale reiese că, în concepția C. civ. de la 1864, patrimoniul succesoral, respectiv bunurile fără stăpân trec asupra statului, în ipoteza în care nu există moștenitori legali sau testamentari sau există moștenitori, dar vocația lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale sau din orice motive bunul este abandonat de fostul titular sau acesta nu se poate identifica. Se constată, în raport de dispozițiile legale invocate, că bunurile rezultate din moștenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt culese de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv prin Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice subordonate Ministerului Finanțelor, care dobândește moștenirea ope legis, de la momentul deschiderii succesiunii, potrivit regulilor generale, hotărârea judecătorească prin care a fost constatată vacanța succesorală neavând efect constitutiv de drepturi, ci efect declarativ. În aceste coordonate, susținerea conform căreia Statul Român nu este proprietarul nediligent întrucât termenul prescripției achizitive a început să curgă de la data emiterii hotărârii prin care s-a constatat vacanța succesorală nu poate fi primită. Prin urmare, în speță, se verifică identitatea prevăzută de art. 36 C. proc. civ. în ceea ce privește pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, acesta reprezentând, potrivit dispozițiilor de drept substanțial, unul din subiectele raportului juridic litigios. Recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul general a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,susținându-se, în esență, că nu a fost făcută dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu. În ceea ce privește suprafața de 250 mp, a arătat că proprietar este Statul Român având în vedere că prin sentința civilă nr. 1870, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1312/2018 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, instanța a constatat vacantă succesiunea defunctei X.. Referitor la suprafața de 354 mp, a susținut că se justifică lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de situația juridică privind această suprafață, care califică terenul ca fiind proprietate particulară. Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, în raport de criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în mod corect, a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra calității procesuale pasive a Municipiului București. Se reține că, deși Statul Român este proprietarul succesiunilor vacante având în vedere dispozițiile legale ale art. 477 C. civ., coroborate cu cele ale art. 680 din același act normativ, Municipiul București prin Primar general are, de asemenea, calitate procesuală pasivă în cauză, aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora Terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, precum și a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, din care rezultă că bunurile aflate pe teritoriul unității administrativ teritoriale, care nu sunt proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice sau proprietatea statului, se prezumă a fi în proprietatea unității administrativ teritoriale. În ceea ce privește regimul juridic al terenului în litigiu, se reține că întrucât imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenența acestuia la domeniul public, sunt incidente dispozițiile art. 4 din aceeași lege, potrivit cărora Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Așadar, întrucât bunul imobil se află în domeniul privat al Municipiului București, acesta nefiind declarat, conform legii, de utilitate publică și aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale, iar recurentul pârât Municipiul București nu a demonstrat o situație contrară celor reținute pe parcursul litigiului de instanțele fondului, în legătură cu natura juridică a imobilului în litigiu, se reține că recurentul este în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestuia. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei civile nr. 1513A din 5 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie.