ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1692/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în data de 27 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și Primăria Sectorului 3 București, prin Primar, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că au dobândit, prin uzucapiunea de 10-20 de ani, și, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 166,48 mp, situat în București, str. x, ca urmare a joncțiunii posesiilor; că au dobândit, prin accesiune, în anul 1990, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție, compus din opt încăperi, situat în București. Prin sentința civilă nr. 12320 din 12 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin cererea completatoare din 04 februarie 2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Municipiului București, prin Primar General, în calitate de pârât. Prin cererea din 03 iunie 2019, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la judecată, iar, prin cererea depusă în aceeași dată, reclamantul a precizat că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Primăria Sectorului 3 București, prin Primar. Prin încheierea din 03 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei A.. Prin încheierea din 07 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a dispus scoaterea din cauză a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, și a solicitat punctul de vedere al pârâtei Primăria Sectorului 3 București, prin Primar, cu privire la renunțarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu aceasta. Prin cererea din 21 octombrie 2020, pârâta Primăria Sectorului 3 București, prin Primar, a solicitat să se ia act de renunțarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu aceasta. Prin sentința civilă nr. 1863 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1363A din 06 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 1863 din 27 noiembrie 2020 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1363A din 06 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-reclamant B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată în contradictoriu cu intimații Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, și Primăria Sectorului 3 București, prin Primar, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate și reținerea cauzei, spre rejudecare, invocând, în acest sens, faptul că a stăpânit imobilul în mod neîntrerupt timp de peste 30 de ani, motiv pentru care sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată asupra imobilului în litigiu. În susținerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului autorității de lucru judecat, reținând autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 307R/28.03.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care contrazic considerentele prin care se reținuse că posesia sa asupra terenului în litigiu a început din anul 1990. Or, utilitatea posesiei este prezumată, conform art. 922 alin. (2) C. civ. (art. 1854 C. civ. de la 1864), niciun text de lege necondiționând sau contrazicând această prezumție în funcție de dovada plății impozitelor asupra imobilului ce este în posesie. A precizat că puterea lucrului judecat nu privește doar dispozitivul, ci și acea parte a considerentelor care sprijină, în mod necesar, hotărârea instanței, respectiv acele motive care vin să sprijine și să explice soluția adoptată de instanță, motive în absența cărora hotărârea ar fi incomprehensibilă. Acestea fac corp comun cu dispozitivul, în absența lor soluția fiind neclară, necunoscându-se limitele judecății și nici aspectele tranșate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării discuției asupra lor. Dimpotrivă, nu au putere de lucru judecat celelalte considerente ale instanței, care nu justifică soluția și ar putea lipsi din conținutul considerentelor, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii, pentru că, în fapt, ele nu se înscriu în logica firească a soluției. În acest sens, a arătat recurentul că nu se poate pronunța o hotărâre judecătorească în baza unor considerente greșite și care contrazic aspectele reținute de primele două instanțe, acestea fiind singurele motive în baza cărora instanța de apel a înțeles să respingă calea de atac formulată. Mai mult, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel în privința chestiunii încălcării dreptului acestuia conferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși legislația europeană se aplică în mod prioritar față de legislația română, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui motiv de apel și a lăsat nesoluționată chestiunea privitoare la stabilirea proprietarului imobilului în litigiu. Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, având în vedere că a stăpânit imobilul în mod neîntrerupt timp de peste 30 de ani, exercitând o posesie utilă, motiv pentru care consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1846 și art. 1890 din C. civ. de la 1864, iar respingerea acțiunii formulate reprezintă o încălcare gravă a dreptului recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au depus întâmpinări urmare a comunicării cererii de recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 17 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 1363 A din 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 19 iunie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de recurs, recurentul a criticat, în esență, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 307R/28.03.2016 a Curții de Apel București care contrazic considerentele sentinței primei instanțe și a celei din apel prin care s-a constatat că posesia reclamantului asupra litigiului a început în anul 1990. Astfel, recurentul a susținut că utilitatea posesiei este prezumată, conform art. 922 alin. (2) din noul C. civ. (art. 1854 din C. civ. de la 1864), legea necondiționând sau contrazicând această prezumție în funcție de dovada plății impozitelor asupra imobilului aflat în posesie. Prin critica formulată, practic, recurentul a invocat reținerea greșită a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 307R/28.03.2016 și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1854 C. civ. de la 1864 care nu condiționează constatarea uzucapiunii de prezentarea dovezilor cu privire la achitarea taxelor și impozitelor pentru imobilul ce se dorește a fi uzucapat. Această critică este fondată și se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuție încălcarea unor norme de procedură (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) și a unor nome de drept material (art. 1854 din C. civ. de la 1864). Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului demers judiciar, reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de 10-20 ani, iar în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 ani, imobilul teren în suprafață de 166,48 mp situat în str. x, sector 3 București, ca urmare a joncțiunii posesiilor, respectiv că a dobândit prin accesiune în anul 1990 dreptul de proprietate asupra imobilului construcție compus din opt încăperi situat pe același teren. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând, în esență, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că se impun cu autoritate de lucru judecat cele statuate prin hotărâre judecătorească definitivă în dosarul nr. x/2010, în sensul că proprietar al imobilului a fost C., că pârâtul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București este succesorul acesteia, că nu poate fi joncționată posesia reclamanților cu cea exercitată de C. și că posesia nu a fost exercitată în mod public în lipsa plății impozitelor de către reclamanți în nume propriu. Astfel, prima instanța a apreciat că, în ceea ce privește condițiile necesare pentru incidența uzucapiunii, se impune tot cu autoritate de lucru judecat aspectul că este necesar ca reclamantul să fie înscris ca titular de rol fiscal și să achite impozitul pe imobil în nume propriu pentru a se considera că posesia a fost exercitată în mod public. În același sens, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză poate fi avută în vedere numai posesia care se plasează ulterior momentului la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 307/28.03.2016 a Curții de Apel București, posesie care este, însă, insuficientă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Aceasta întrucât, referitor la caracterul util al posesiei, s-a reținut că intervalul de timp analizat în cauza de față (1990-2020) se suprapune parțial cu perioada analizată în litigiul anterior (1990-2016), situație în care, ca urmare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, se impune a se reține aceeași concluzie cu cea reținută prin decizia nr. 307/28.03.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul că în perioada 1990-2016, posesia exercitată de reclamant nu a fost utilă, astfel încât ea nu poate fi avută în vedere la calculul timpului necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Declarând recurs împotriva deciziei Curții de Apel București, reclamantul a susținut, sub un prim aspect, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a apreciat în mod greșit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 307/28.03.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2020 conțin considerente decisive care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Astfel, prin sentința civilă nr. 15044/9.12.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă, în dosarul x/2010, s-a constatat vacantă succesiunea de pe urma defunctei C., decedată la data de 01.12.1976, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanților B. și A. având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, reținându-se, în esență, că nu este îndeplinită condiția unei posesii utile timp de 30 de ani și, chiar dacă reclamanții solicită joncțiunea posesiei lor cu cea a autoarei D. (care potrivit susținerilor reclamanților a posedat în perioada 1986-1990), posesiile reunite se întind pe o perioadă de 27 ani, astfel că la data soluționării cauzei nu era împlinit termenul de prescripție achizitivă. Prin decizia nr. 1315A/26.09.2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și apelul pârâtului Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu privire la apelul reclamanților reținându-se ca fiind corecte considerentele primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condiției privind durata posesiei pentru uzucapiunea de 30 ani, reglementată de art. 1890 din C. civ. de la 1864. Prin decizia civilă nr. 307R/28.03.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins recursul declarat de recurenții-reclamanți, reținând, în esență, suplimentar față de ce au reținut instanțele de fond, că reclamanții nu au făcut dovada plății impozitelor datorate atât de autoarea D., cât și de aceștia, pentru imobilul în litigiu, posesia exercitată nefiind publică, sub nume de proprietar și ca urmare nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 1890 C. civ. Aceste considerente cuprinse în decizia anterior menționată au fost reținute ca având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, instanța de apel apreciind că posesia exercitată de reclamant în perioada 1990-2016 nu a fost utilă și că nu poate fi avută în vedere la calculul timpului necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune decât posesia exerciatată după pronunțarea deciziei nr. 307/28.03.2016, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Analizând critica recurentului cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, se constată că este fondată. Înainte de a răspunde acestei critici, Înalta Curte consideră necesar a fi prezentate câteva considerații juridice cu privire la regimul juridic al uzucapiunii. Astfel, uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-și producă efectele, este necesară îndeplinirea a două condiții: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă și neviciată, și posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Esențial de reținut este că posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), și elementul psihologic, respectiv, intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic - care este mai greu de dovedit - C. civ. a instituit două prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, reclamantul, ar deține pentru altul, și nu pentru sine. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt, Înalta Curte reține că, în speță, nu operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 307/2016, întrucât ceea ce s-a tranșat în dosarul nr. x/2010 este faptul că nu este îndeplinită durata pentru stabilirea uzucapiunii (reclamantul posedând o perioadă 27 ani terenul) și că reclamanții nu au plătit taxele și impozitele aferente imobilului, ceea ce împiedică constatarea uzucapiunii. Aceste considerente reținute în dosarul anterior nu împiedicau însă instanța de apel să procedeze la cercetarea fondului cauzei și să analize condițiile prevăzute de lege în materia prescripției achizitive. Aceasta întrucât posesia este o stare de fapt, iar argumentele reținute în primul dosar cu privire la neplata impozitelor nu au semnificația juridică atribuită de către instanța de apel, dat fiind faptul că achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stapânit reprezintă doar unul, însă nu și singurul, dintre aspectele care pot demonstra că deținerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare. Omisiunea înregistrării în evidențele fiscale ar fi putut fi generată, prin ipoteză, nu de lipsa elementului psihologic al posesiei, ci doar de dorința de a nu achita taxele și impozitele aferente către bugetul statului, atitudine susceptibilă a fi sancționată prin mijloacele reglementate de Codul fiscal, iar nu prin paralizarea acțiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii. Totodată, conform art. 256 alin. (1) din Codul fiscal, obligația de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun (iar nu posesorului), calitate pe care reclamantul nu o deținea și nu o putea proba la organele fiscale. Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., dar și a dispozițiilor art. 1846 C. civ., conform cărora prescripția achizitivă "este fondată pe faptul posesiunii", și ale art. 1854 din același act normativ care instituie prezumția că "posesorul posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul". Având în vedere că posesia ca stare de fapt reunește elementul material (corpus) și elementul subiectiv (animus), în contextul particular al cauzei, Înalta Curte reține că modalitatea în care instanța de apel a procedat contravine dispozițiilor art. 1846 și ale art. 1854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei, ca stare de fapt, la achitarea taxelor și impozitelor aferente imobilului. În aceste condiții, în rejudecare, instanța de apel va cerceta fondul cauzei, conform textelor normative incidente, raportându-se la motivele de apel, respectiv va avea obligația să stăruie pentru clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt esențiale în prezentul proces, referitoare la condițiile în materia prescripției achizitive. Totodată, urmează a fi analizat și motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către reclamant și omis a fi examinat de către instanța de prim control judiciar. Pentru considerentele expuse, constatând ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.