Decizia nr. 1442/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 672/2018 a Judecătoriei Sectorului 2

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 16 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 230 mp, situat în București, Aleea x, precum și dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției aflate pe teren. Prin sentința civilă nr. 672 din 25 ianuarie 2018, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința nr. 929 din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia. Prin sentința nr. 120 din 10 august 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 2104 din 8 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general. A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 140 mp teren, situat în București, parcela cadastrală Aleea x, sector 2 (din str. x, Fundătura a II-a, sector 2 București), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul în specialitatea topografie B., avizat de OCPI prin procesul-verbal de recepție nr. x/24.06.2019, întocmit de OCPI - BCPI, sector 2 București, ca efect al prescripției achizitive de lungă durată prin uzucapiunea de 30 de ani. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției, cu o suprafață construită la sol de 69 mp, situată pe terenul menționat, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expertul în specialitatea topografie B..

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 1689A din 14 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței nr. 2104 din 8 octombrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Recursul Împotriva deciziei nr. 1689A din 14 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind uzucapiunea, respectiv art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991 și art. 680 C. civ. A arătat că, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă dovada că Municipiul București era proprietarul nediligent al imobilului în litigiu, că bunul aparținea domeniului privat al statului sau al unității administrativ teritoriale, precum și a existenței posesiei utile de 30 de ani și a bunului susceptibil de a fi uzucapat. Prin adresa din 29 iulie 2022, emisă de Primăria Municipiului București, s-a arătat că terenul figura în proprietatea statului în anul 1986, în cadastrul municipiului București, Aleea x. Potrivit adresei nr. x din 1 noiembrie 2022, emise de Direcția Urbanism Cadastru și Gestionare Teritoriu Serviciu Fond Funciar Cadastru, bunul în litigiu reprezenta o secțiune din fostul imobil situat în București, Aleea x, iar potrivit evidențelor cadastrale întocmite, în anul 1986, acest imobil figura ca proprietate de stat, categoria de folosință construcții și altele, cu o suprafață totală de 34.271 mp. Conform adresei nr. x/2021, eliberate de Primăria Municipiului București Direcția Patrimoniu Serviciul Evidența Proprietății, terenul în litigiu a făcut parte din suprafața totală de 34.271 mp, reprezentând o secțiune din imobilul de 62.886 ha, care, la nivelul anului 1938 era înscris în procesul-verbal nr. x/1938 ca proprietate a Primăriei Municipiului București. Recurentul a susținut că terenul a făcut parte dintr-o suprafață mare de teren ce a aparținut municipalității și că nu se poate aprecia că a fost un proprietar nediligent, care a abandonat administrarea acestuia, de vreme ce imobilul era menționat în evidențe ca făcând parte din domeniul orașului. De asemenea, a afirmat că reclamanta nu a administrat probe pentru a dovedi îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind uzucapiunea de lungă durată, iar existenta unei detenții precare sau a unei posesii viciate, oricât ar dura în timp, nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Faptul că reclamanta nu a declarat imobilul la autoritatea administrativă competentă și nu a plătit impozitul, este de natură a conduce la concluzia că aceasta nu a exercitat posesia sub nume de proprietar, știind că aparține unității administrativ teritoriale. Singura probă administrată a fost cea testimonială care, în lipsa coroborării cu alte dovezi, nu constituie un argument pentru reținerea unei posesii valabile. Chiar dacă reclamanta a făcut dovada formală a posesiei, aceasta a fost exercitată pentru altul, respectiv pentru recurent. Având în vedere că nu s-au administrat probe din care să rezulte o posesie utilă de 30 de ani, nu se cunoaște momentul de început al unei eventuale posesii.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimata A. a solicitat respingerea recursului, ca nul și ca nefondat, susținând că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a reținut că recursul este timbrat și că motivele de recurs nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În raport de prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din acest act normativ, Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (2) din același Cod, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, asupra căreia constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde: lit. d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat". Dispozițiile art. 487 C. proc. civ. stipulează că "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs", iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cauză, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1689A din 14 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul pe care l-a formulat împotriva sentinței nr. 2104 din 8 octombrie 2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Deși recurentul și-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat, prin hotărârea pronunțată, dispozițiile legale aplicabile în materia uzucapiunii, respectiv art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, prevederile Legii nr. 422/2001, ale art. 36 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 680 C. civ., motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate invocat, și, de altfel, în niciunul dintre motivele de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. Concret, prin criticile formulate, recurentul, făcând referire la adresele nr. x/29.07.2022, nr. y/01.11.2022 și nr. x/2021, emise de Primăria Municipiului București, de Direcția Urbanism Cadastru și Gestionare Teritoriu Serviciu Fond Funciar, respectiv Direcția Patrimoniu Serviciul Evidența Proprietății, a arătat că bunul în litigiu a figurat în proprietatea statului în anul 1986, în cadastrul municipiului București, Aleea x, având categoria de folosință "construcții și altele", și o suprafață totală de 34.271 mp, reprezentând o secțiune din imobilul de 62.886 ha, care, la nivelul anului 1938 era înscris, conform procesului-verbal nr. x/1938, ca fiind în proprietatea Primăriei Municipiului București. În raport de aceste înscrisuri menționate, recurentul a susținut că nu se poate reține că a fost un proprietar nediligent, care a abandonat administrarea bunului, cât timp imobilul era menționat în evidențe ca făcând parte din domeniul unității teritorial administrative. Recurentul a afirmat că intimata nu a dovedit, printr-un probatoriu adecvat, că sunt îndeplinite cele două elemente ale uzucapiunii de lungă durată (psihologic - animus, și material - corpus), singura probă administrată (testimonială), nefiind aptă să ateste existența unei posesii utile, de 30 de ani, iar detenția precară sau posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Recurentul a arătat, de asemenea, că reclamanta nu a declarat imobilul la autoritatea administrativă competentă și nu a plătit impozitul, motiv pentru care se poate aprecia că aceasta nu a exercitat posesia sub nume de proprietar. Examinând posibilitatea de încadrare a acestor critici invocate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu vizează argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate. Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a reținut că nu a fost declarată cale de atac împotriva soluției pronunțate de prima instanță cu privire la respingerea capătului de cerere privind accesiunea imobiliară, astfel că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat. Considerându-se învestită doar cu analiza îndeplinirii condițiilor dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii asupra suprafeței de teren de 140 mp, situat în București, Parcela Cadastrală Aleea x, sector 2 (din str. x, Fundătura a II-a, Municipiul București), curtea a analizat, cu prioritate, critica invocată de pârât în apel, cu privire la faptul că nu s-a făcut dovada faptului că imobilul în litigiu a făcut parte dintr-o suprafață de teren mai mare, care era în proprietatea Primăriei Municipiului București. Față de concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, avizat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, precum și de conținutul înscrisurilor reprezentate de adresele nr. x din 29 iulie 2022, nr. x din 1 noiembrie 2022 și nr. x/2021, emise de Direcția Urbanism Cadastru și Gestionare Teritoriu Serviciu Fond Funciar, respectiv de Primăria Municipiului București Direcția Patrimoniu Serviciul Evidența Proprietății, instanța de apel a constatat că terenul în suprafață totală de 34.271 mp, din care face parte și terenul în litigiu, a figurat în evidențele cadastrale ale orașului București în anul 1986, reprezentând o secțiune din imobilul în suprafață de 6,2886 ha, care, la nivelul anului 1938, era înscris în procesul-verbal nr. x/1938 ca proprietate a Primăriei Municipiului București. Curtea a reținut că s-a făcut dovada că imobilul în litigiu a făcut parte dintr-o suprafață de teren mai mare, care era în proprietatea Primăriei Municipiului București, parte din acest teren fiind predat Administrației Piețelor Sector 2, în baza unui proces-verbal de predare primire încheiat în anul 1998, iar secțiuni din acea suprafață de teren au făcut obiectul mai multor hotărâri ale Consiliului Local al Sectorului 2 București, de transmitere în administrarea unor instituții de interes local. Instanța a constatat că, potrivit adresei nr. x/2021 emise de Primăria Municipiului București Direcția Patrimoniu Serviciul Evidența Proprietății, terenul în litigiu nu se regăsește în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului București aflate în administrarea Sectorului 2, astfel că, încă din anul 1938 terenul în litigiu a aparținut Municipiului București, fiind parte a unei suprafețe mai mare de teren. Cu privire la îndeplinirea condițiilor privind uzucapiunea, instanța de apel, analizând probatoriul administrat și aplicând prezumția legală relativă instituită de art. 1850 C. civ., a constatat că reclamanta și autorii săi au stăpânit imobilul sub nume de proprietar, fără a fi tulburați în posesia exercitată, iar, în condițiile în care experții au identificat imobilul în cauză, iar planul anexă al expertizei topografice a fost avizat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sectorul 2, a constatat că actualul posesor al terenului ce face obiectul judecății, a probat posesia exercitată, începând cu anul 1960. Se observă astfel, că motivele invocate de recurent în prezenta cale de atac nu antamează soluția instanței de apel, nefiind formulate critici referitoare la decizia nr. 1689A din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și la considerentele pe care aceasta se întemeiază, ci aspecte legate de situația de fapt și de probatoriul administrat în cauză, despre care a susținut că nu este apt să dovedească îndeplinirea unei posesii utile pentru a se constata uzucapiunea de 30 de ani. În realitate, recurentul nu reclamă o greșită interpretare a legii (întrucât nu dezvoltă argumente în acest sens), ci o greșită interpretare a probelor și a reținerii stării de fapt, iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. Chiar dacă recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la normele de drept material pretins încălcate, respectiv art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, prevederile Legii nr. 422/2001, ale art. 36 din Legea nr. 18/1991 și ale art. 680 C. civ., o indicare formală a acestora sau o aparență de motivare nu poate fi privită ca un recurs motivat, întrucât recurentul avea obligația de a expune, concret, argumentele de natură juridică în raport de care a considerat că soluția instanței de apel este nelegală. Pe de altă parte, modalitatea în care recurentul a înțeles să motiveze recursul nu se subsumează criticilor care să poată fi încadrate, din oficiu, într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum permit prevederile art. 489 alin. (3) din același act normativ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constatând că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerința art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același cod, va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 1689A din 14 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.