ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2018, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului B. să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 166 mp, ce reprezintă cota de 40% din întreaga suprafață, situată în București, Bulevardul x.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din vechiul C. civ. și art. 566, art. 567 din noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6283 din 19 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1166 din 10 august 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 947A din 10 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1166 din 10 august 2020 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul - pârât B.. A anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În rejudecarea fondului, prin decizia civilă nr. 513 A din 7 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta - reclamantă a arătat că: instanța de apel a reținut, în mod greșit, existența unui efect pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunțate de Judecătoria Sector 1 București, în dosarul nr. x/2003, instanța de apel a omis să ofere răspuns unui argument esențial al recurentei - reclamante privitor la verificarea titlului în baza căruia a dobândit bunul Municipiul București și hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta - reclamantă susține că instanța de apel, în mod eronat, a reținut existența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce ar decurge din sentința civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2003, având în vedere faptul că respectiva procedură judiciară nu s-a desfășurat între aceleași părți, precum și faptul că, în cadrul acesteia, nu a fost pusă în discuție verificarea valabilității titlului de proprietate al Municipiului București.

Procedând în acest mod, instanța de apel i-a negat reclamantei posibilitatea de a demonstra faptul că, la data pronunțării sentinței civile nr. 5444 din 15 septembrie 2003, Municipiul București nu deținea calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.

Recurenta - reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 329 din C. proc. civ., prin reținerea caracterului de imobil naționalizat al terenului în litigiu. Prezumțiile judiciare pot fi primite doar în cazurile în care legea admite dovada cu martori. În acest caz, se impunea prezentarea unui act juridic din care să reiasă calitatea de imobil naționalizat.

Se mai arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., prin nepunerea în dezbaterea părților a unui aspect determinant în soluționarea cauzei, constând în incidența inadmisibilității unei cereri în revendicare prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Un alt motiv de nelegalitate, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., face referire la omisiunea instanței de apel de a oferi o motivare unei critici esențiale reprezentate de imposibilitatea unei hotărâri de partaj de a constitui un titlu de proprietate în procedura de comparație de titluri, fiind necesară existența unui titlu prin care Municipiul București să fi dobândit bunul în litigiu de la Statul Român, chiar și în ipoteza în care s-ar reține teza naționalizării acestuia.

Printr-un ultim motiv de nelegalitate, se susține că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit mai multe norme de drept material, respectiv art. 480 vechiul C. civ., art. 8 din Decretul nr. 111/1951, dar și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008. În procedura de comparație de titluri, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că hotărârea de partaj are doar un caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, motiv pentru care era necesară cercetarea titlului de proprietate al Municipiului București. Din cuprinsul deciziei civile nr. 130A din 20 ianuarie 2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2003, s-a reținut că Municipiul București nu deținea calitatea de proprietar al bunului imobil obiect al revendicării.

În cadrul acestui motiv de recurs, se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 480 vechiul C. civ., prin reținerea eronată a calității de cumpărător de bună - credință a dobânditorului bunului imobil în litigiu, în condițiile în care din materialul probator din dosarul nr. x/2003 rezultă că ultimul proprietar cunoscut al bunului în litigiu a fost autorul recurentei-reclamante.

Apreciază că se impune a fi avută în vedere și încălcarea considerentelor Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, în ipoteza în care o persoană, din cauza unor motive obiective, nu a putut accesa procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 are deschisă calea dreptului comun, precum și faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului prevalează în raport de Legea nr. 10/2001. În susținerea imposibilității accesării procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, recurenta - reclamantă arătă că i-a fost recunoscută calitatea de moștenitor (legatar universal) abia la 11 iunie 2009, dată la care a fost pronunțată sentința civilă nr. 7869 de către Judecătoria Sectorului 1 București, neputând proceda la formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în mod obiectiv și independent de voința sa. Prin reținerea imposibilității de a formula acțiune în revendicare îi este negat dreptul de acces la o instanță judecătorească.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Intimatul - pârât B. a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

Prin raportul întocmit la data de 19 decembrie 2022, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 27 decembrie 2022 și respectiv 20 februarie 2023, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Prealabil, se impune a se arăta că, fiind învestită cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte va analiza exclusiv legalitatea hotărârii recurate, prin raportare la situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, fără a cenzura aprecierea dată mijloacelor de probă și a verifica elementele de fapt ale cauzei.

Recurenta - reclamantă critică decizia civilă nr. 513A din 7 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie, apreciind că este afectată de motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În primul rând, susține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat potrivit cu care casarea se poate cerere atunci când "Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat."

Primul argument subsumat acestui motiv de casare se referă la faptul că instanța de apel a reținut existența unui efect pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din sentința civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2003. Apreciază că nu a fost parte în acel proces și nu i s-a dat posibilitatea să demonstreze că Municipiul București, la data pronunțării sentinței menționate, nu avea calitatea de proprietar asupra bunului imobil în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această putere de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Însă, prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând, în fața instanței, constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

În speță, prin sentința civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, s-a reținut, pe cale incidentală, apartenența bunului litigios în patrimoniul Municipiului București, chestiune juridică contestată, de către recurentă, în cel de-al doilea litigiu.

Potrivit dispozițiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară." Astfel, pentru a înlătura opozabilitatea efectelor hotărârii inițiale, recurenta, în calitate de terț față de primul proces, trebuia să facă dovada contrară, adică să aducă elemente noi, care nu au fost avute în vedere de instanță, în procesul anterior. Aceste elemente noi pot fi elemente de fapt sau propunerea unei noi construcții juridice care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns instanța inițială asupra fondului.

Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, recurenta nu a făcut dovada contrară celor susținute, nefiind în măsură să arate care a fost cauza închiderii rolului fiscal al autorului său și nici modalitatea în care s-a pierdut posesia bunului imobil.

Prin urmare, chiar dacă nu a fost parte în procesul anterior, recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, putând să răstoarne prezumția lucrului judecat, care, pentru ea, avea o valoare relativă.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, se susține că raționamentul instanței de apel a avut la bază o prezumție judiciară care, însă, nu putea fi primită întrucât dovada naționalizării sau a dreptului de proprietate poate fi efectuată doar printr-un înscris, fiind act cu valoare de peste 250 RON.

Înalta Curte reține că puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Elementele statuate în hotărârea inițială nu mai necesită probarea de către cel care invocă opozabilitatea respectivelor efecte.

Potrivit art. 328 din C. proc. civ.:"(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 329 din același act normativ:

"În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Prin urmare, în situația invocării prezumției legale a puterii de lucru judecat, nu se impune analiza cerințelor prevăzute de art. 329 alin. (2) din C. proc. civ., așa cum se susține în cererea de recurs.

Un ultim argument susținut de recurentă în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât a avut în vedere considerente ce implică incidența inadmisibilității unei cereri de revendicare prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și a Hotărârii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte reține că soluția instanței de apel, după anularea sentinței apelate și rejudecarea cauzei, a fost aceea de respingere a acțiunii, ca neîntemeiate, iar nu ca inadmisibile. Prin urmare, nu se justifica o dezbatere contradictorie a caracterului inadmisibil al demersului judiciar. Mai mult, prezentarea aspectelor referitoare la orientările jurisprudențiale în ceea ce privește acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a modalității de tranșare a disputelor teoretice și practice reprezintă doar argumente suplimentare aduse de judecătorii apelului, soluției la care s-au oprit. Aceste aspecte au avut rolul de a întări soluția astfel că instanța nu avea obligația de a le supune dezbaterii contradictorii.

Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat toate argumentele pe care le-a expus prin actele procedurale depuse astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Acest argument este circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", însă nu poate fi primit, fiind nefondat.

Recurenta apreciază că instanța de apel nu a analizat împrejurarea că hotărârea de partaj nu poate constitui titlu de proprietate și nu a verificat care este titlul în baza căruia Municipiul București a dobândit bunul imobil.

Înalta Curte constată că instanța de apel a menționat că apartenența bunului litigios la patrimoniul Municipiului București a fost reținută prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, ca urmare a valorificării unor acte emise de autorități și instituții publice și că reclamanta nu a făcut dovada contrară.

Tot prin decizia supusă controlului judiciar s-a reținut că, în litigiul ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2003, finalizat prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, s-au analizat actele exhibate de părți și cele care emanau de la alte persoane juridice și s-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea întregii suprafețe de 492 mp lui B., intimatul din prezenta cauză.

Prin urmare, cele două împrejurări susținute de recurentă au fost avute în vedere de către instanța de apel, care le-a valorificat în limitele efectului pozitiv al lucrului judecat de care se bucură hotărârea menționată.

De altfel, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea nemotivării deciziei recurate, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești. O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanța internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esențiale supuse atenției sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulțumit de considerentele instanței de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al treilea rând, recurenta invocă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 480 din vechiul C. civ., Hotărârii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și art. 8 din Decretul nr. 111/1951.

În argumentarea acestei critici se susține că instanța de apel, prin modalitatea în care a realizat compararea titlurilor, a încălcat prevederile art. 480 din C. civ.. Argumentul astfel susținut este vădit nefondat în condițiile în care acest text de lege, care oricum nu mai era în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, nu instituie criterii imperative ori criterii prioritare ce ar trebui analizate în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, ci consacră caracterul absolut al dreptului de proprietate și condițiile în care pot fi aduse limitări acestui drept.

Mai mult, instanța de apel nu a ignorat conținutul juridic al dreptului de proprietate privată, ci a constatat, în concordanță cu limitele judecății stabilite prin acțiunea cu a cărei analiză a fost învestită, că recurenta - reclamantă urmărește să redobândească acest drept în plenitudinea atributelor reglementate de această normă, context în care a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate consacrate în jurisprudență.

De altfel, acest argument este formulat cu neobservarea faptului că temeiul juridic invocat în fundamentarea acțiunii în revendicare a fost unul complex, raportat la situația concretă a imobilului în litigiu, cu consecința necesității unei cercetări a fondului raportului juridic litigious, în acest context procedural, ce configura și impunea o astfel de abordare a drepturilor părților din dosarul pendinte.

Cum, în speță, analiza instanței de apel a fost realizată tocmai prin raportare la temeiul juridic complex ce a fost astfel invocat și la circumstanțele factuale ale speței, situație ce reiese fără echivoc din amplele considerente ce explicitează soluția dată cererii de chemare în judecată, după anularea sentinței, critica recurentei nu poate fi primită.

Recurenta susține că nu se putea acorda preferabilitate titlului intimatului întrucât hotărârea de partaj are doar un caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

Însă, prin "titlu" în materia acțiunii în revendicare se înțelege actul juridic, actul jurisdicțional sau chiar actul administrativ translativ, constitutiv ori chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, mai exact, o prezumție de existență a unui mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel, intimatul se prevalează de sentința civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care i s-a atribuit întreaga suprafață de 492 mp ca urmare a ieșirii din indiviziune. Soluția instanței de partaj a avut la bază o serie de înscrisuri emanate de la autorități și instituții publice și o expertiză judiciară care au confimat calitatea de proprietar al Municipiului București asupra terenului în litigiu.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada contrară, nu s-a răsturnat prezumția puterii lucrului judecat de care se bucură hotărârile menționate. Prin urmare, actul de partaj are valența unui titlu juridic care generează prezumția de proprietate în favoarea intimatului.

Recurenta expune o serie de aspecte teoretice referitoare la buna-credință a dobânditorului și a protecției oferite acestuia de legiuitor, concluzionând că ele nu se aplică în cauză întrucât intimatul este de rea-credință, împrejurare care este de natură a conduce la admiterea demersului său judiciar.

Însă, în mod corect, s-a reținut că actul de adjudecare prin care a dobândit cota de 60% din imobil și sentința de partaj, prin care a dobândit întregul imobil, acte neanulate, care produc efecte, sunt dovezi care atestă buna-credință a intimatului.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține încălcarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se referă la situațiile în care o persoană, din cauza unor motive obiective, nu poate accesa procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001.

În acest context, recurenta prezintă o serie de aspecte de fapt referitoare la demersurile pe care le-a efectuat, concluzionând că imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare echivalează cu negarea dreptului de acces la o instanță judecătorească pentru recunoașterea drepturilor sale.

Înalta Curte reține că soluția la care s-a oprit instanța de apel nu este aceea de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare inițiate de A. astfel încât nu pot fi primite criticile referitoare la negarea dreptului acesteia de acces la justiție. Acțiunea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât nu a justificat că este beneficiară a unui "bun actual", ce ar putea intra sub protecția art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c. României din data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a reținut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție" (par. 134-140).

Or, așa cum a reținut și instanța de apel, dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul recurentei-reclamante (autorului acesteia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, raportându-se și la jurisprudența instanței europene (direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluțiile jurisprudențiale au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție), instanța de apel a constatat că acest drept de proprietate invocat în cauză de reclamantă a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist. Astfel, nu se dovedește existența vreunui "bun actual" care să poată fi protejat pe calea unei acțiuni de drept comun, cum este acțiunea în speță.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat nici motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește solicitarea intimatului de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi admisă. Art. 453 din C. proc. civ. stabilește că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească părții adverse cheltuieli de judecată. În cauză, s-a formulat o cerere de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, iar intimatul a făcut dovada existenței și întinderii lor, astfel că aceasta va fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta - reclamantă A. la plata către intimatul - pârât B. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2023.