Decizia nr. 2715/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 19076/2016 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 iunie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Primăria Sector 1 București, solicitând să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 225 mp situat în București str. x, sector 1 (1/2 din suprafața terenului situat în prelungirea curții proprietatea reclamantului de la nr. 23), ca efect al uzucapiunii de lungă durată de 30 ani, prin joncțiunea posesiei cu autorii reclamantului, B. și C.. La 23 februarie 2017, reclamantul a depus cerere prin care a precizat cadrul procesual, arătând că înțelege să se judece doar cu Municipiul București prin primarul general. Hotărârea de declinare: Prin sentința civilă nr. 19076 din 4 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială invocată de reclamantul A. și a declinat competența soluționării cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 572 din 22 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1878A din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 572 din 22 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis cererea de intervenție formulată de D. în interesul pârâtului Municipiul București. A obligat pe apelant la plata sumei de 2.020 RON către intervenient, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, reclamantul A. a declarat recurs, în cuprinsul căruia a formulat următoarele critici: Motivarea instanței de apel, potrivit căreia lipsa rolului fiscal deschis pe numele posesorului ar face incident viciul clandestinității posesiei și ar afecta posesia utilă este contradictorie și vădit nelegală, deoarece, după cum însăși instanța a recunoscut, nu există nicio dispoziție legală care să fi impus posesorului o atare obligație pe durata exercitării posesiei utile. În conformitate cu dispozițiile art. 1847 și urm. C. civ., plata impozitului pentru teren și deschiderea unui rol fiscal de către posesor nu reprezintă condiții pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune. De asemenea, lipsa rolului fiscal nu atrage automat incidența viciului clandestinității posesiei, astfel după cum în mod nelegal a reținut instanța de apel. Împrejurarea că reclamantul nu a fost înregistrat în evidențele fiscale ca plătitor de impozite pentru terenul în litigiu nu are nicio relevanță juridică. Printr-un al doilea motiv de recurs se arată că este discutabilă respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a acțiunii posesorii care face obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București. Recurentul a solicitat suspendarea judecării cauzei, având în vedere că prin intermediul acțiunii posesorii se analizează existența stării de fapt și a tulburării posesiei, pe când în cadrul acțiunii în uzucapiune se analizează caracteristicile posesiei exercitate până la împlinirea efectivă a termenului de prescripție achizitivă de 30 de ani. În mod evident soluția din prezentul dosar depindea de soluția ce urma a fi dată în acțiunea posesorie, fiind îndeplinite prevederile art. 413 pct. 1 C. proc. civ. În mod nelegal a reținut instanța că înlocuirea gardului realizată de mandatarul intervenientei este de natură să afecteze posesia și, prin urmare, constituie o tulburare a posesiei. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1890 C. civ., dispozițiile referitoare la întreruperea și suspendarea prescripției achizitive prevăzute de Decretul nr. 167/1958 și de art. 1864 C. civ., precum și prevederile art. 1860 C. civ. referitoare la joncțiunea posesiilor. Recurentul a arătat că actele ulterioare momentului împlinirii prescripției achizitive nu sunt de natură a întrerupe prescripția, deoarece cauzele de întrerupere trebuie să se ivească în intervalul cuprins între momentul începerii prescripției și momentul împlinirii acesteia. În aprecierea recurentului, termenul de 30 de ani prevăzut de lege s-a împlinit încă din anul 1993, astfel încât era imposibilă întreruperea acestui termen la nivelul anului 2009/2010, astfel cum a reținut instanța de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. În termen legal, la 29 august 2020, intimata-intervenientă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Nu poate fi vorba de lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, acestea fiind prezentate în mod detaliat, și nici despre motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Cu atât mai mult nu poate fi vorba de o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1847 și urm. C. civ., întrucât instanța de apel a motivat hotărârea, în baza dispozițiilor legale din C. civ. din 1864 privind uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani, pretins începută de reclamant înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. Este adevărat că achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul pretins stăpânit de recurentul-reclamant reprezintă un aspect care poate demonstra că deținerea materială a bunului are natura juridică a posesiei utile, iar nu a unei simple detenții precare, însă în speță nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile a reclamantului. Instanța de apel a tratat problema plății taxelor fiscale pentru teren nu ca fiind o condiție legală pentru uzucapiune, ci ca o modalitate de a dovedi posesia, utilitatea și durata ei. În opinia intimatei sunt nefondate motivele de recurs care se referă la faptul că instanța de apel ar fi motivat în mod contradictoriu decizia pronunțată, deoarece aceasta este corect argumentată în fapt și drept, dezlegarea dată de instanță problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin susținută de considerente. Instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului. În ceea ce privește critica adusă de recurent cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, intimata-intervenientă a arătat că acest motiv este inadmisibil, deoarece instanța a fost învestită cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, ca efect al exercitării posesiei utile asupra terenului într-un interval de 30 de ani anterior cererii de chemare în judecată. A solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a depus chitanță pentru suma de 1.500 RON. La 19 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a transmis, prin fax, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-intervenientă și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recurentul a arătat că recursul este admisibil față de cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial cu numărul x din 1 octombrie 2018. Astfel, nu se poate ajunge la concluzia că Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 582 din 20 iulie 2017 s-ar aplica numai proceselor pornite după publicarea sa. A apreciat că prima critică de recurs se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a constatat în mod nelegal că, deși neplata impozitelor nu viciază elementul intențional, afectează totuși calitatea posesiei. Cu privire la apărările care vizează respingerea cererii de suspendare a dosarului, a susținut că instanța a omis faptul că din probatoriul administrat rezultă fără îndoială faptul că termenul de 30 de ani al prescripției achizitive era împlinit cu mult înainte de anul în care pretinde intervenienta sau mandatarul acesteia că ar fi intervenit pretinsa tulburare. Astfel, a susținut că atâta vreme cât termenul de prescripție achizitivă ar fi fost îndeplinit cu mult anterior pretinsei tulburări, care nu reprezintă o tulburare din partea adevăratului proprietar, atunci este mai mult decât evident faptul că această pretinsă tulburare din partea intervenientei nu poate reprezenta nicidecum o întrerupere a posesiei utile. În continuare a reiterat criticile din cererea de recurs în ceea ce privește încălcarea greșită a normelor de drept material, făcând trimitere la probele administrate de instanțele de fond.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin raport s-a constatat, față de prevederile art. IV din Legea nr. 310/2018, că decizia recurată a fost pronunțată la 20 decembrie 2019 de Curtea de Apel București, prin urmare această fiind supusă căii de atac a recursului, în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește timbrajul, s-a reținut că recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.069 RON, aceasta regăsindu-se la dosarul de recurs. Prin încheierea din 7 octombrie 2021, completul de filtru a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, a respins excepția tardivității recursului și a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1878A din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: În opinia recurentului, critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. privește motivarea contradictorie a instanței de apel în sensul că lipsa rolului fiscal deschis pe numele posesorului ar face incident viciul clandestinității posesiei și ar afecta posesia utilă, iar aceasta este de natură să contureze și nesocotirea prevederilor art. 1847 și urm. C. civ., de vreme ce plata impozitului pentru teren și respectiv deschiderea unui rol fiscal de către posesor nu reprezintă condiții pentru dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune. Critica nu este întemeiată. În condițiile art. 1847 C. civ. de la 1864, ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Într-adevăr, textul nu prevede drept cerință a dobândirii dreptului de proprietate prin împlinirea prescripției achizitive achitarea impozitelor pentru imobilul ce se dorește a fi uzucapat, aspect pe care l-a reținut de altfel și instanța de apel. Această teză nu vine însă în contradicție cu aprecierea relativă la precaritatea posesiei, urmare a clandestinității acesteia, dedusă din neachitarea impozitului pe teren. În aplicarea sintagmei finale din art. 1847 C. civ., art. 1852 prevede că, posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Cum adversarul reclamantului este municipiul București, în raport cu această parte trebuia analizată îndeplinirea condiției ca posesia să fie publică. Instanța de apel a făcut această analiză și a arătat că, deși obligația de plată a impozitului pe teren revine în mod obișnuit proprietarului, iar nu posesorului, neplata impozitelor poate fi invocată de unitatea administrativ-teritorială sub aspectul viciului relativ al clandestinității, al echivocului posesiei, deoarece posesia este opusă în cauză chiar unității administrativ-teritoriale care, prin subdiviziunile sale, administrează bugetul local unde, dacă autorii reclamanților sau reclamanții s-ar fi înregistrat ca titulari de rol fiscal, ar fi obținut o posesie utilă care să poată fi opusă pârâtului din prezentul dosar. Or, prin neplata impozitelor posesia a fost exercitată în ascuns față de pârât, ceea ce atrage vicierea acesteia de natură să afecteze utilitatea posesiei. Cum neachitarea impozitului fiscal pentru teren nu a fost socotită drept o cerință de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci a fost analizată în raport cu cerințele art. 1852 C. civ., motivarea instanței nu este contradictorie, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În egală măsură, instanța de apel nu a nesocotit nici dispozițiile art. 1852 C. civ., pentru că nu a dat textului o interpretare contrară prevederilor sale - neachitarea impozitului la organele financiare ale municipiului București conturează clandestinitatea posesiei asupra terenului, de natură să împiedice uzucaparea acestuia. Drept urmare, criticile formulate nu întrunesc nici cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu este întemeiată nici critica privitoare la respingerea cererii de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului având ca obiect tulburarea posesiei asupra terenului în litigiu, în care părți sunt recurentul și intervenienta accesorie D.. Așa cum s-a arătat în încheierea de dezbateri, și nu a fost infirmat prin motivele de recurs, judecarea cauzei în raport cu care s-a solicitat suspendarea prezentului dosar a fost suspendată. Or, sintagma finală pe care o conține art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este elocventă pentru verificarea condițiilor suspendării facultative - dreptul de existența sau inexistența căruia ar depinde, în tot sau în parte, dezlegarea unei cauze, face obiectul "unei alte judecăți". Deci, judecata cu privire la drept trebuie să fie în curs. Împrejurarea că împotriva încheierii de suspendare a judecății s-a exercitat recurs nu conduce la o altă concluzie, câtă vreme recursul în acest gen de litigii nu este suspensiv de drept de executare, astfel cum rezultă din art. 484 alin. (1) C. proc. civ. Față de cele ce preced, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În fine, nu poate fi primită nici critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la întreruperea termenului de prescripție achizitivă. Instanța de apel a arătat că notificarea formulată de intervenientă în baza Legii nr. 10/2001 nu are drept efect întreruperea posesiei, deoarece potrivit art. 1849 și 1865 C. civ., acest demers nu îndeplinește cerințele de a constitui cazuri de întrerupere a prescripției. Cum instanța nu a reținut existența acestui viciu al posesiei reclamantului, ci doar viciul clandestinității posesiei, critica sa este lipsită de interes. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă.