ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1226/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă în data de 17.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Comisia de vânzare a spațiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 București, S.C. C. S.R.L., D. și E., au solicitat a se constata joncțiunea posesiei reclamanților cu cea a lui F., dobândirea dreptului de proprietate, de către reclamanți, asupra suprafeței de teren de 144 mp, situate în București, str. x, și asupra construcției de 40 mp, situate pe acest teren, prin uzucapiunea de 30 de ani, cu plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148-149 și art. 195-196 C. proc. civ., respectiv art. 1.860 și art. 1.890 C. civ. de la 1864. Prin sentința nr. 6657/27.06.2019, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 112/29.01.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1148A/25.07.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B.. - Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a apreciat greșit că s-ar fi invocat, prin motivele de apel, nelegalitatea a două cadastre pentru suprafețe diferite de teren, situate la aceeași adresă poștală, din București, str. x, întrucât această susținere nu reprezintă un capăt de cerere cu care a fost învestită instanța de judecată în apel, ci este o apărare pe fondul cauzei, pentru a evidenția reaua-credință a intimaților-pârâți, care au întocmit un cadastru și o intabulare a două imobile care aveau același număr poștal, respectiv numărul 86, și că această nelegalitate s-a făcut ulterior împlinirii termenului de uzucapiune de 30 de ani, respectiv în anul 2010, cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x cu intimații-pârâți D. și E.. Este contradictorie reținerea, de către instanța de apel, a neîndeplinirii condițiilor uzucapiunii pe motiv că nu s-a făcut dovada elementelor corpus și animus, în condițiile în care s-a făcut dovada posesiei imobilului și reprezentarea deținerii imobilului de către recurenții-reclamanți cu titlu de proprietate cu martori, care au arătat că recurenții-reclamanți au posedat și folosit imobilul timp de 30 de ani și că posesia lor era în calitate de proprietari. Apreciază că instanța de apel a considerat greșit că, deși s-a făcut dovada posesiei o perioadă de 30 de ani, necesară dobândirii dreptului de proprietate de către recurenții-reclamanți asupra imobilului, totuși această posesie nu a fost una continuă, ci una discontinuă. De asemenea, nu se poate aprecia că intrarea în imobil a evaluatorului Primăriei Sector 2 București s-a realizat cu acordul recurenților, iar simpla intrare și fotografiere a imobilului de către un expert nu poate fi apreciată ca o recunoaștere a dreptului de proprietate a Primăriei Sector 2 București. De altfel, prevederile art. 2.538 C. civ. arată că recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, motiv pentru care nu se poate aprecia că există vreo recunoaștere tacită a recurenților-reclamanți, întrucât raportul de expertiză evaluatorie s-a făcut fără știința și acordul recurenților-reclamanți, sens în care nu se poate aprecia că accesul expertului Primăriei Sector 2 București s-a făcut cu acordul expres al recurenților-pârâți. Prin urmare, consideră că este contradictorie aprecierea instanței de apel că posesiunea este întreruptă prin raportul de expertiză evaluatorie, în condițiile în care art. 1.849 C. civ. de la 1864 arată că posesiunea este întreruptă prin modurile și după regulile prescrise în art. 1863-1873 din același cod. Cazurile de întrerupere a prescripției în mod natural sau în mod civil, prevăzute de art. 1.863 C. civ. de la 1864 nu se regăsesc în cauză, iar ipoteza de la art. 1.864 din același cod, care prevede că prescripția este întreruptă când posesorul rămâne lipsit în curs de mai mult de 1 an de folosința lucrului de către vechiul proprietar sau de o a treia persoană, nu este îndeplinită, pentru că intrarea în incinta imobilului din București s-a făcut doar pentru câteva minute sau cel mult o oră, în care s-au făcut fotografii și nu în timp de mai mult de 1 an, așa cum prevede art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864. Consideră că nu sunt incidente cazurile de întrerupere a prescripției achizitive, posesia recurenților-reclamanți nefîind întreruptă pe o perioadă mai mare de 1 an și nici imobilul nu a fost declarat imprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale. Apreciază că nu sunt incidente nici cazurile de întrerupere a prescripției, prevăzute de art. 1.865 C. civ. de la 1864, întrucât intimații-pârâți nu au introdus vreo cerere de chemare în judecată, pe cale principală sau incidentală, și nici nu sunt incidente celelalte cazuri reglementate de lege. Chiar și în ipoteza în care ar exista o simplă prezență a unui expert al Primăriei Sector 2 București pe teren pentru a face unele constatări și pentru a face fotografii, acest aspect nu reprezintă un act de recunoaștere tacită sau expresă a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 București, întrucât recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică și fără echivoc. Consideră că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși nu sunt îndeplinite condițiile de întrerupere prevăzute de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, respectiv "când posesorul este și rămâne lipsit, în curs mai mult de 1 an de folosința lucrului său de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană", întrucât simpla inspecție în imobilul din București, str. x, compus din suprafața de teren de 144 mp și contrucția de 40 mp situată pe aceasta, nu este de natură să întrerupă posesia și folosința continuă a recurenților-reclamanți A. și B. și nici nu sunt îndeplinite condițiile de întrerupere prevăzute de art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864, respectiv recunoașterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra cărui se prescrie, totuși a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.890 C. civ. de la 1864 privind uzucapiunea de 30 de ani a imobilului. - Al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1.890, art. 1.864 alin. (1) pct. 1, art. 1.865 alin. (1) pct. 3 și 4 și art. 1.847 C. civ. de la 1864. Consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.847 C. civ. de la 1864, întrucât a apreciat că recurenții-reclamanți A. și B. nu au avut o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată asupra imobilului din București, str. x, compus din suprafața de teren de 144 mp și contrucția de 40 mp situată pe aceasta, în condițiile în care nu s-a făcut dovada unei întreruperi a termenului de prescripție de 30 de ani, în mod natural sau în mod civil. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864, care prevede că prescripția este întreruptă "când posesorul rămâne lipsit în curs de mai mult de 1 an de folosința lucrului de către vechiul proprietar sau de o a treia persoană", întrucât a apreciat că a intervenit o întrerupere a termenului de prescripție de 30 de ani, în situația în care întreruperea posesiei a fost reprezentată de intrarea în incinta imobilului din București, str. x, intrare care s-a făcut doar pentru câteva minute sau cel mult o oră, în care s-au făcut fotografii, și nu în timp de mai mult de 1 an, așa cum prevede art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864. Curtea de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864, care prevede că prescripția este întreruptă prin recunoașterea, de către debitor sau posesor, a dreptului celui în contra căruia se prescrie, întrucât nu a existat vreo recunoaștere expresă sau tacită a vreunui drept al Primăriei Sector 2 București, întrucât pătrunderea expertului în imobil s-a făcut fără știința și fără acordul recurenților-reclamanți, motiv pentru care nu există vreo recunoaștere expresă sau tacită a vreunui drept de proprietate a Primăriei Sector 2 București, în condițiile în care recurenții-reclamanți nu au avut nicio manifestare de voință expresă sau tacită cu privire la pătrunderea expertului evaluator al Primăriei Sector 2 București în incinta imobilului pentru a putea aprecia în acest sens. Nicio pătrundere în imobil a unui evaluator, pentru a face un raport de evaluare, nu poate fi apreciată ca fiind un act de recunoaștere din partea posesorilor, întrucât actul de recunoaștere trebuie să fie neîndoielnic și fără echivoc, condiție care nu poate fi îndeplinită. Consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.890 C. civ. de la 1864, respectiv "toate acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință". Au susținut, în acest sens, că instanța de apel a apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii achizitive de 30 de ani, date fiind cele menționate anterior, respectiv că au exercitat timp de 30 de ani o posesie continuă, utilă, neîntreruptă, publică sub nume de proprietar, iar cazul de întrerupere a posesiei reținut nu se regăsește între cazurile de întrerupere, în mod natural sau în mod civil, prevăzute de art. 1.864 alin. (1) pct. 2 și de art. 1.865 C. civ. de la 1864. Astfel, în cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 C. civ. de la 1864 nu este îndeplinit termenul de lipsire a posesiei imobilului pe o perioadă mai mare de 1 an, iar în cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.865 alin. (1) pct. 3 C. civ. de la 1864 nu există vreo recunoaștere expresă sau tacită a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 București, în condițiile în care raportul de expertiză s-a făcut fără acordul și fără știința recurenților.

Apărări formulate în cauză Intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 2 București și Comisia de vânzare a spațiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 București au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, și intimații-pârâți D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La rândul lor, intimații-pârâți Consiliul Local al Sectorului 2 București și Comisia de vânzare a spațiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 București au formulat răspuns la întâmpinarea intimaților-pârâți D. și E., prin care au arătat că achiesează la apărările formulate de aceștia.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 26.09.2023. Prin rezoluția de primire s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul întocmit în 22.02.2024, s-a reținut că reclamanții au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, că recursul este semnat, a fost formulat în termenul procedural și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, respectiv că urmează a se aprecia, de către completul de filtru, asupra încadrării criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În condițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, pentru a-și exprima poziția procesuală, după cum urmează: recurenților-reclamanți, intimaților-pârâți D. și E., Comisia de vânzare a spațiilor comerciale sau prestări servicii din cadrul Primăriei Sectorului 2 București, S.C. Foișor S.A., S.C. C. S.R.L. și Consiliul Local al Sectorului 2 București în data de 29.02.2024 (conform dovezilor de la dosar), iar intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în data de 04.03.2024 (conform dovezii de la dosar). În data de 11.03.2024, în termen procedural, au formulat punct de vedere la raport intimații-pârâți D. și E., prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 25.04.2024, în complet de filtru, fără citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Având a analiza cu prioritate aspectul încadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, pentru considerentele expuse în continuare. În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (2) din același act normativ prevede că recursul este nul în cazul în care susținerile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să deducă, spre analiză, critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și la motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar de legalitate. Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenții-reclamanți s-au prevalat doar în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., având în vedere că nu au dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare. - Astfel, deși, printr-o primă critică, recurenții-reclamanți invocă existența unor motive contradictorii, aceasta nu este subsumabilă motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., din moment ce, sub un prim aspect, aceștia se rezumă la a expune aspecte privitoare la circumstanțe factuale în legătură cu "intabularea a două imobile care aveau același număr poștal", "pentru a evidenția reaua-credință a intimaților-pârâți", fără a arăta, însă, considerentele pretins contrare din cuprinsul deciziei atacate, care să fie de natură a atrage incidența acestui caz de casare. În realitate, recurenții-reclamanți se rezumă, de fapt, la a menționa că susținerile formulate pe calea apelului, în legătură cu nelegalitatea existenței a două cadastre pentru suprafețe diferite de teren, situate la aceeași adresă poștală, nu reprezentau un element nou, dedus judecății direct în apel, ci o simplă apărare de fond, fără a demonstra, însă, caracterul determinant al acestora în relație cu prezenta cale extraordinară de atac. În aceste circumstanțe, critica formulată nu este în măsură să declanșeze mecanismul de exercitare a recursului, care presupune tocmai indicarea motivelor pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată prin hotărârea atacată nu este conformă cu regulile de drept incidente. De asemenea, în mod inadecvat procedural, recurenții-reclamanți invocă, din perspectiva aceluiași motiv de casare, existența unei contradictorialități "a reținerii de către instanța de apel a neîndeplinirii condițiilor uzucapiunii", în condițiile în care susținerile formulate de părți se limitează, în realitate, la a antama doar aspecte ce țin de maniera de interpretare a probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, afirmând, în acest sens, că "s-a făcut dovada posesiei imobilului (...) cu martori, care au arătat că recurenții au posedat și folosit imobilul timp de 30 de ani și că posesia lor era în calitate de proprietari". Nu doar că aceste chestiuni nu sunt în măsură să atragă un control judiciar din perspectiva motivului de casare indicat (dată fiind lipsa unei argumentații juridice propriu-zise, care să contureze un eventual viciu al motivării hotărârii atacate, din această perspectivă), dar acestea sunt și străine de analiză, în prezenta fază procesuală, prin aceea că supun dezbaterii exclusiv aspecte de temeinicie, incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. În acest sens, rezumându-se la a invoca faptul că intrarea în imobil a evaluatorului Primăriei Sector 2 București s-ar fi realizat fără acordul recurenților, "iar simpla intrare și fotografiere a imobilului de către un expert nu poate fi apreciată ca o recunoaștere a dreptului de proprietate al Primăriei Sector 2 București", recurenții-reclamanți nu fac altceva decât să expună nemulțumiri legate de modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă administrate în cauză, solicitând, practic, reevaluarea situației factuale. Or, fără a intra în analiza pe larg a acestor susțineri (supuse dezbaterii, de către recurenți, și prin prisma criticilor întemeiate pe cel de-al doilea motiv de casare invocat), se constată că, în legătură cu aspectele invocate, instanța devolutivă de control judiciar a reținut, în urma interpretării probatoriului, contrar celor afirmate de către recurenții-reclamanți, existența unei "permisiuni de pătrundere în imobil a expertului desemnat de Primăria Sectorului 2 București". Aceste chestiuni, ce vizează modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, pe baza interpretării probatoriul mijloacelor de probă, nu reprezintă, așadar, aspecte de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în prezenta fază procesuală. Cu alte cuvinte, în fața instanței de recurs nu se poate pune în discuție o reapreciere sau o reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele stabilite prin prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Or, o atare analiză este lăsată de legiuitor exclusiv judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili circumstanțele factuale din pricină. Inclusiv simpla trimitere (contrară principiului conform căruia legea civilă nu poate retroactiva) la dispozițiile art. 2.538 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (act normativ neincident în cauză în raport cu legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial, stabilită, în prezenta pricină, ca fiind reprezentată de dispozițiile C. civ. de la 1864, date fiind dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, prin aceea că, în speță, s-a stabilit că posesia asupra imobilului a fost începută, de către autoarea reclamanților, în anul 1977) apare ca fiind formală, cât timp recurenții-reclamanți solicită, în realitate, o nouă dezlegare asupra chestiunilor de temeinicie ale cauzei (sens în care afirmă că "nu se poate aprecia că accesul expertului Primăriei Sector 2 București s-a făcut cu acordul expres al recurenților-pârâți"), pentru a contura, astfel, o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanțele fondului. Or, în acord cu cele evocate anterior, instanța de recurs poate exercita doar un control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, iar nu și unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea cadrului factual, ca efect al reaprecierii probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. În aceste coordonate, critica recurenților-reclamanți privitoare la existența unei motivări contradictorii, prin aceea că, în speță, "nu se regăsesc cazurile de întrerupere a prescripției în mod natural sau în mod civil, conform regulilor art. 1.863-1.873 C. civ. de la 1864", formulată tocmai ca urmare a unei pretinse greșite rețineri a împrejurărilor de fapt (de la nivelul anului 2006) în care a avut loc efectuarea raportului de evaluare menționat, nu este aptă a învesti legal prezenta instanță de recurs, nededucând, practic, aspecte de nelegalitate din perspectiva motivului de casare invocat și nici a celorlalte cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, se constată că, prin aceste susțineri, recurenții-reclamanți solicită, de fapt, o nouă evaluare asupra aspectelor de temeinicie, pentru a demonstra, în acest mod, continuitatea posesiei. Or, modalitatea de exercitare a posesiei asupra imobilului, de către recurenții-reclamanți, reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere a instanțelor devolutive, din moment ce stabilirea cadrului factual în raport cu probele administrate constituie apanajul exclusiv al acestora. Drept urmare, față de această modalitate de expunere a susținerilor din cadrul memoriului de recurs, se constată că afirmațiile referitoare la existența unui viciu de motivare al deciziei atacate se sprijină, în realitate, pe argumente care vizează doar maniera de evaluare, alta decât cea propusă de recurenții-reclamanți, a mijloacelor de probă de către instanța de apel, aspect incompatibil cu exercițiul dreptului la recurs. - Nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, supuse verificării jurisdicționale în prezenta cale extraordinară de atac, recurenții-reclamanți rezumându-se doar la a reitera susținerile formulate prin prisma celui dintâi motiv de casare invocat, însă, invocând, de această dată, o pretinsă aplicare greșită a normelor de drept indicate. Astfel, deși au menționat că ar fi fost încălcate norme de drept din materia uzucapiunii de lungă durată (respectiv art. 1.890, art. 1.864 alin. (1) pct. 1, art. 1.865 alin. (1) pct. 3 și 4 și art. 1.847 C. civ. de la 1864), recurenții-reclamanți au făcut referire la aceeași stare de fapt, respectiv la lipsa "unei recunoașteri exprese sau tacite a vreunui drept al Primăriei Sector 2 București, întrucât pătrunderea expertului în imobil s-a făcut fără știința și fără acordul recurenților-reclamanți", pentru a susține, în continuare, lipsa existenței unui "act de recunoaștere neîndoielnic și fără echivoc" din partea lor. Or, în raport cu aceste aspecte, prima instanță, procedând la interpretarea mijloacelor de probă, a stabilit, în legătură cu raportul de evaluare întocmit de către S.C. G. S.R.L., că "realizarea raportului, de către titularul dreptului de proprietate de la aceea vreme, în luna august 2006, a întrerupt posesia de lungă durată la perioada de 29 de ani", din moment ce "efectuarea expertizei s-a realizat cu deplasarea la fața locului a expertului, fapt dovedit prin atașarea de poze de la fața locului". La rândul său, instanța de apel, devoluând fondul, a menținut raționamentul juridic al primei instanțe, reținând, în legătură cu aceste chestiuni, că "fotografiile atașate raportului de evaluare realizat în anul 2006 confirmă pătrunderea expertului în imobilul evaluat", respectiv că, "potrivit declarațiilor martorilor audiați în cauză, reclamanții erau singurii care exercitau posesia asupra imobilului în litigiu în august 2006, astfel că permisiunea de pătrundere în imobil a expertului desemnat de Primăria Sectorului 2 București a reprezentat o recunoaștere, de către reclamanți, a dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale." În aceste condiții, susținerea în sensul că aspectul că recurenții-reclamanți i-ar fi permis expertului intrarea în imobil "nu reiese din nicio probă din dosarul cauzei", apare ca fiind formală, din moment ce, rezultă cu claritate din decizia atacată că, pe baza împrejurărilor de fapt dovedite prin planșele foto și prin proba testimonială, instanța de apel a extras o prezumție simplă, realizând deducția logică referitoare la aspectul factual contestat. Or, a afirma, la acest moment procesual, contrariul, în sensul inexistenței unei permisiuni de pătrundere în imobil a expertului, reprezintă o nesocotire a limitelor în care se poate exercita controlul judiciar specific etapei jurisdicționale ce face obiectul analizei. În consecință, în acord cu cele statuate anterior, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor prezentei căi extraordinare de atac. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În egală măsură, se observă și că motivele în sensul că în ceea ce privește "cazul de întrerupere prevăzut de art. 1.864 alin. (1) pct. 1 vechiul C. civ., nu este îndeplinit termenul de lipsire a posesiei imobilului pe o perioadă mai mare de 1 an", nu antamează soluția instanței de apel, care a reținut ca fiind incidentă o altă situație întreruptivă de posesie decât cea indicată de către recurenți, respectiv cea reglementată de dispozițiile art. 1.865 pct. 3 C. civ. de la 1864. Or, această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu respectă exigențele dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate punctuale și riguroase în legătură cu considerente care își au corespondent în dezlegările în drept, date de instanța de apel. Ca atare, inclusiv invocarea de către recurenții-reclamanți a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind formală, susținerile acestora nereprezentând veritabile critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raționamentul juridic al instanței de apel. Având în vedere că recurenții nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate a deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1148A din 25 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.