ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 939/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la data de 26.10.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x, situat în București, Calea x, sector 4 Corp A, compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc și casa scării, în suprafața utilă de 69,39 mp, reprezentând o cotă de 16,58% din imobil; evacuarea pârâților din imobilulul menționat; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat: respingerea, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii privind revendicarea imobilului situat în București, Calea x, corp A, etj. 1, apt. 2, sectorul 4; respingerea, ca lipsită de interes, cererea de evacuare a acestora; respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, să fie obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27.01.2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să îi cheme în judecată pe pârâții C., D. și E..

Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, solicitând, în ipoteza în care vor cădea în pretenții, obligarea M.F.P. la plata prețului de piață al imobilului situat în București, Calea x, corp A, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2640 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, secția civilă, întrucât valoarea obiectului litigiului depășește pragul valoric de 200.000 RON, fixat ca limită pentru cererile în competența judecătoriei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017.

La data de 15.02.2018, tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție pentru judecarea separată, reținând în pronunțare și spre soluționare acțiunea principală.

Prin sentința civilă nr. 507/15.03.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C., D. și E. și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, Corp A, apartament 2.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâții C., D. și E..

Prin decizia civilă nr. 360A din 18.03.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții C., D. și E., fiind invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au formulat, în esență, următoarele critici:

Hotărârea atacată este nemotivată, deoarece nu au fost analizate, în întregime, motivele de apel formulate de pârâți și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a jurisprudenței constante a CEDO, precum și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția europeană.

Hotărârea atacată nu răspunde criticilor formulate în calea de atac a apelului, preluând erorile de judecată și omisiunile făcute de către instanța de fond. Astfel, arată că instanța de apel a ignorant motivul de apel privind lipsa efectivă a titlului intimatei-reclamante. În motivarea apelului s-a arătat că instanța de fond nu a realizat o comparare a titlurilor părților și, că, reclamanta A. nu a înfățișat titlul său de proprietate pe care și-a întemeiat acțiunea în revendicare. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a omis să arate și să individualizeze titlul preferabil invocat de către reclamantă. Motivul pentru care instanța de apel nu a motivat această critică punctuală este unul evident și anume lipsa actului translativ de proprietate, care să probeze existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantei.

O alta omisiune vădită este lipsa oricărei motivări pe critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, ce are ca obiect un imobil preluat în perioada comunistă, întemeiate pe dispozițiile C. civ. și formulate, în condițiile existenței unei legi speciale - Legea nr. 10/2001, care reglementează o atare procedură judiciară. Instanța de apel nu a analizat această critică, preferând să aducă în discuție un argument, evident contrar soluției date, și anume aplicarea consacratului principiu "specialia generalibus derogant".

Pentru a crea aparența unei motivări a hotărârii luate, instanța de apel aduce în sprijinul soluției sale argumente străine de criticile opuse de pârâți în apel și mai mult, interpretează și aplică greșit și trunchiat considerentele Deciziei obligatorii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, evidențiază faptul că, instanța de apel, deși face o analiză sumară a considerentelor Deciziei nr. 33/2008, omite să aplice dispozitivul acesteia. Instanțele au obligația de a aplica cu prioritate, în acest tip de litigii, cum este cel din speță, prevederile Convenției Europene numai dacă nu este afectat un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Or, în speță, este atins un alt drept de proprietate, cel al pârâților, care sunt subdobânditori de bună-credință, precum și securitatea raporturilor juridice. De altfel, instanța de apel nu a răspuns motivului de apel privind neanalizarea de către tribunal a bunei-credințe a pârâților la încheierea contractului, întemeiat pe Legea nr. 112/1995, ce contribuie la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice și nici nu a analizat împrejurarea că aceștia dețin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene.

Apreciază recurenții că instanța de apel a realizat, astfel, o interpretare și aplicare greșită a art. 1 din Primul Protocol al Convenției, precum și a jurisprudenței Curții Europene în materie atunci când a stabilit că intimata-reclamantă deține un "bun" în accepțiunea Convenției. Chiar și în condițiile existenței deciziei civile nr. 175A din 2000, instanța de apel nu putea să tragă concluzia că reclamanta are un "bun" în sensul Convenției, deoarece hotărârea evocată nu are caracter constitutiv de proprietate, fiind ulterioară dobândirii dreptului lor de proprietate.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluția din 18 februarie 2020 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul întocmit în cauză, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2020 completul de filtru a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 11.02.2021, cu citarea părților litigante.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a dispozițiilor legale de drept intern și a reglementărilor europene aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, pârâții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, în sensul că nu au fost analizate toate motivele de apel supuse analizei. În concret, recurenții au pretins că a fost ignorat motivul de apel referitor la lipsa efectivă a titlului de proprietate al reclamantei, de vreme ce aceasta nu a înfățișat un titlu pe care să își fundamentează acțiunea în revendicare. Recurenții au mai pretins că instanța de apel nu a examinat nici motivul de apel privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară ce are ca obiect un imobil preluat în perioada comunistă, întemeiată pe dispozițiile C. civ., în raport de exigențele Legii speciale nr. 10/2001.

Critica recurenților, deși susceptibilă de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa, în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Cu toate acestea, obligația de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, însă nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor care demonstrează raționamentul judiciar al instanței și, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluția pronunțată. Astfel, obligația de motivare nu reclamă și obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, Hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de pârâți, apărările și susținerile părților în litigiu, instanța de prim control judiciar arătând, în contextul soluției de respingere, pe fond, a acțiunii în revendicare, care este titlul de proprietate exhibat de reclamantă în fundamentarea acțiunii în revendicare și a detaliat argumentele avute în vedere în justificarea admisibilității acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile și considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în raport de cerererea de chemare în judecată, formulată la 26.10.2016, prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. x, situat în București, Calea x, sector 4 Corp A, instanța de apel a avut în vedere titlul exhibat de acesta, respectiv decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și fratele acesteia, F. și s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, compus din teren în suprafață de 360 mp și un corp de casă având la subsol 4 camere și dependințe, la parter 5 prăvălii, 5 camere și dependințe, la etaj 5 camere, 2 săli și dependințe. Decizia a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârât, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin aceeași decizie a instanței supreme a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie, formulată în interesul recurentului-pârât de B. și C..

Instanța de apel a avut în vedere că, în considerentele celor două hotărâri judecătorești, s-a reținut că imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanților, dreptul fiind înscris în cartea funciară provizorie, și a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât autoarea reclamanților era exceptată de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, în raport de aceleași considerente, coroborate cu mențiunile procesului-verbal de carte funciară nr. x/140 din 29.08.1941, ale hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul purtat de reclamantă cu alți cumpărători ai unor apartamente situate în același imobil, aflate la dosarul cauzei și ale contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1685/31.03.1997 evocat de pârâți, instanța de apel a reținut că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 privește întreg imobilul situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, iar construcțiile situate la această adresă, care formează un singur corp, au fost clasificate în două corpuri exclusiv scriptic, de către fostul administrator al suprafețelor locative ce au aparținut municipiului București. S-a mai avut în vedre că între reclamantă și fratele acesteia, F. s-a încheiat tranzacția autentificată sub nr. x/19.12.2002, prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină reclamantei.

Prin urmare, nu se poate susține cu temei că instanța de apel nu a cercetat si răspuns criticilor formulate de apelanții-pârâți prin care au pretins că reclamanta nu a justificat și dovedit titlul de proprietate exhibat în susținerea demersului său judiciar.

Nici susținerea recurenților prin care au arătat că instanța de apel nu a examinat critica referitoare la excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Examinând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a răspuns, argumentat, motivului de apel care viza excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, validând expres, în raport de statuările obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, concluzia tribunalului sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamantă, reținând explicit posibilitatea părții de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun, chiar în condițiile existenței legii speciale de reparație. Astfel instanța de apel a făcut trimitere la considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin care instanța supremă a arătat că "existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Prin urmare, după cum s-a arătat, hotărârea instanței de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză instanța a fost legal învestită, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cerea de apel, dar și o examinare reală și efectivă a elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantei, soluționată prin hotărârea atacată, respectă dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, constatându-se că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, reiese că verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanții - pârâți, s-a efectuat cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât critica fundamentată pe cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 din același cod nu va fi reținută în cauză, pentru motivele arătate.

În cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei atacate, nemulțumirea acestora fiind legată de modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, în contextul în care au pretins că intimata-reclamantă A. nu deține niciun titlu asupra imobilului revendicat și că ei sunt cei care au un "bun" în sensul Convenției europene. Astfel, recurenții au susținut că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie atunci când a stabilit că intimata deține un "bun" în accepțiunea Convenției, în condițiile în care existența deciziei civile nr. 175A/2000 nu are un caracter constitutiv de proprietate. Recurenții au pretins și greșita aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât instanțele aveau obligația de a aplica, cu prioritate, prevederile Convenției europene, ocazie cu care trebuiau să verifice dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Au pretins că ei sunt cei care dețin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene, fiind reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, perfectat în baza Legii nr. 112/1995.

Aceste aspecte, care aduc în discuție verificarea titlurilor de proprietate pe care fiecare dintre părțile litigante le exhibă, reprezintă critici care impun exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia vor fi analizate aceaste susțineri.

În cadrul acțiunii în revendicare de față, reclamanta a invocat un drept de proprietate ce a fost confirmat în justiție înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv decizia civilă nr. 175A/31.03.2000, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și fratele acesteia, F. și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, compus din teren în suprafață de 360 mp și un corp de casă având la subsol 4 camere și dependințe, la parter 5 prăvălii, 5 camere și dependințe, la etaj 5 camere, 2 săli și dependințe. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanților, dreptul fiind înscris în cartea funciară provizorie, și a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât autoarea reclamanților era exceptată de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950. De asemenea, din situația de fapt stabilită în cauza de față, pe baza probelor administrate și a susținerilor făcute personal de apelanta-pârâtă C., în ședința publică din 11.03.2019, instanța de apel a stabilit că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 privește întreg imobilul situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, iar construcțiile situate la această adresă, care formează un singur corp, au fost clasificate în două corpuri exclusiv scriptic, de către fostul administrator al suprafețelor locative ce au aparținut municipiului București. De asemenea, relativ la titlul reclamantei, s-a avut în vedere și tranzacția autentificată sub nr. x/19.12.2002, încheiată între reclamantă și fratele acesteia, F., prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină reclamantei.

Prin urmare, din situația de fapt stabilită în cauză, ce nu mai poate fi reevaluată în această cale extraordinară de atac, rezultă că reclamanta a redobândit proprietatea asupra imobilului litigios în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1865 și nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, la data intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era restituit prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000, definitivă și executorie.

Așadar, reclamanta are un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a jurisprudenței Curții europene, de vreme ce, hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanța de contencios european a statuat asupra conceptului de "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat în sensul existenței unui atare bun dacă, în prealabil, printr-o o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, instanța i-a recunoscut reclamantului nu numai calitatea de proprietar, ci și dacă, în dispozitivul hotărârii, a dispus expres restituirea bunului (paragrafele 140 și 143). Or, din această perspectivă, instanța de apel a reținut corect că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conferă reclamantei calitatea de titulară a unui "bun" în sensul Convenției europene, în ceea ce privește imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu, situație în care aceasta poate pretinde protecția dreptului său de proprietate, inclusiv prin intermediul acțiunii în revendicare de față.

Dezlegarea dată problemei de drept referitoare la calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului din București, Calea x, nr. 76/78, sector 4 și a calității sale de moștenitor a fostului proprietar (G.), deposedat abuziv de imobilul din București, Calea x, nr. 76/78, ce a fost preluat de stat fără titlu valabil, se impune recurenților, în prezenta cauză, cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazisă, de vreme ce, în litigiul anterior, în calea de atac a recursului C. și B. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului-pârât Consiliul Local al Municipiului București, cerere ce a fost respinsă, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin aceeași decizie fiind respins și recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 175A/31.03.2000 pronunțate de Curtea de Apel București.

Cu toate acestea, în prezenta cauza, recurenții-pârâți au posibilitatea de a exhiba și de a opune reclamantei, în cadrul prezentului demers judiciar, propriul titlu de proprietate în privința imobilului litigios.

Astfel, recurenții-pârâți s-au prevalat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1685/31.03.1996, încheiat cu S.C. AVL Berceni, în baza Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit apartamentul nr. x din imobilul situat în București, Calea x, nr. 76/78, corp A, astfel încât, potrivit art. 45 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 (modificat prin Legea nr. 1/2009) "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (...) sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".

Reclamanta-intimată nu a contestat titlul de proprietate exhibat de pârâți în termenul special de prescripție, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Or, prin împlinirea termenului special de prescripție instituit de textul de lege sus evocat, pârâții beneficiază de prezumția legală ce decurge din această împrejurare, a validității și legalității titlului lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Cum validitatea contractului de vânzare-cumpărare opus de pârâți, în prezenta acțiune în revendicare, nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce, după cum deja s-a expus, contractul respectiv nu a fost contestat de reclamantă în termenul și condițiile prevăzute de lege, rezultă că și pârâții au în patrimoniul lor un "bun actual" în sensul sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene, de vreme ce apartamentul revendicat a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, pe care îl exhibă în cauză. Or, în aceste circumstanțe, concluzia instanței de apel, în sensul că pârâții nu au un "bun" în sensul Convenției europene, se vădește a fi greșită.

Întrucât ambele părți litigante se bucură de existența în patrimoniul lor a unui "bun actual", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și au opus un titlu de proprietate pentru același imobil, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părțile care își dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acțiunii în revendicare care face obiectul cauzei de față, operațiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, scopul acestei operațiuni fiind acela de a verifica dacă și în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare - s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

În cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, instanța supremă a statuat, printre altele, și în privința soluționării neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv. Astfel, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă, admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice".

De asemenea, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, instanța supremă a mai reținut că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular...".

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reține întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 și 497 din același cod, va admite recursul pârâților, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecare, instanța de trimitere va efectua compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante, aplicând criteriile de preferabilitate stabilite prin decizia in interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și utilizând reperele de analiză fixate prin prezenta decizie de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții C., E. și D. împotriva deciziei civile nr. 360A din 18 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2021.