ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 108/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 septembrie 2008, sub nr. x/2008, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, Consiliul General al municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar și B., constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă în baza Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de teren de 507,62 mp, situată în București, str. x.

Prin încheierea pronunțată la data de 27 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea, în vederea repartizării, secțiilor civile ale tribunalului.

Prin cererea precizatoare formulată la 30 iunie 2009, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 8807/2007 și a protocolului de predare nr. 20707 pentru suprafața de teren atribuită în folosință specială, în temeiul dispozițiilor art. 966, art. 968 și art. 948 C. civ. și ale art. 29

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea din 18 mai 2011, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat introducerea în cauză, în temeiul art. 57 C. proc. civ., a numiților C., D., E. și F., în calitate de cumpărători potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul B. pentru imobilul construcție și teren atribuit acestuia prin Dispoziția nr. 8807 din 28 septembrie 2007.

Prin încheierea din 19 mai 2011, tribunalul a calificat cererea de introducere în cauză formulată de reclamanta S.C. A. S.A. ca fiind o cerere modificatoare și a invocat excepția tardivității acesteia.

Prin sentința nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 8807/2007 în ceea ce privește terenul în suprafață de 507,62 mp atribuit în folosință pârâtului B.. A disjuns capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 135 C. proc. civ., formându-se dosarul nr. x/2011.

Prin cererea completatoare formulată la data de 7 septembrie 2011, în dosarul nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat:

- anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009, încheiat între pârâtul B., în calitate de vânzător și pârâtul C., cu privire la suprafața de teren de 68,98 mp din str. x (fost y) sector 2, aferentă apartamentului AB și rectificarea mențiunii din CF nr. x, privitoare la teren, în sensul radierii dreptului de proprietate asupra terenului al pârâtului C.;

- anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 decembrie 2008 încheiat de pârâtul B., în calitate de vânzător și pârâtul C., cu privire la terenul în suprafață de 183,78 mp situat în str. x - 25 (fost y) sector 2, aferent apartamentului E și cu privire la terenul în suprafață de 189,5 mp, aferent apartamentelor F-G și rectificarea mențiunii din CF nr. x, respectiv CF nr. x, privitoare la teren, în sensul eliminării dreptului de proprietate asupra terenului a pârâtului C.;

- anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8 decembrie 2008, încheiat între pârâtul B., în calitate de vânzător și D., E. și F., în calitate de cumpărători, cu privire la suprafața de teren de 69,17 mp din str. x vândut lui F., aferentă apartamentului K și rectificarea cărții funciare nr. x privitoare la teren în sensul radierii dreptului de proprietate asupra terenului.

La data de 8 septembrie 2011, pârâții C., F. și E. au formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului B., solicitând ca, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare vor fi desființate, acesta să fie obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin măsurile ce se vor dispune.

La 1 martie 2012, pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului Municipiului București prin Primar general, solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat prin admiterea cererii de chemare în garanție formulată de C., F. și E..

Prin cererea precizatoare din data de 9 aprilie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2201/26 aprilie 2013, încheiat între vânzătorii D., E., G. și F., pe de o parte și cumpărătorii C. și H., pe de altă parte, pentru suprafața indiviză de teren de 68,17 mp, aferentă apartamentului K situat la etajul 5 al imobilului bloc II din str. x.

De asemenea, a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a cumpărătoarei H..

Prin sentința nr. 141 din 2 februarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea principală, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în garanție formulată de B. în contradictoriu cu Municipiul București și cererile de chemare în garanție formulate de pârâții C., F. și E., în contradictoriu cu B..

Prin sentința nr. 888 din 22 iunie 2017, a fost admisă cererea de completare a sentinței nr. 141 din 2 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, formulată de chematul în garanție Municipiul București, prin Primar general, și a fost obligat chematul în garanție B. la plata sumei de 30.000 RON cheltuieli de judecată, în favoarea Municipiului București.

Prin decizia nr. 685 A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 141 din 2 februarie 2017 și apelul declarat de chematul în garanție Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 888 din 22 iunie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă și a obligat-o pe apelanta - reclamantă S.C. A. S.A. la plata către intimații - pârâți C. și H. a sumei de 7000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 141/02 februarie 2017, că prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți persoane fizice cu privire la terenul aferent apartamentelor transmis prin respectivele contracte, ca urmare a anulării actului inițial de atribuire în folosință specială a terenului - Dispoziția nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, precum și rectificarea corespunzătoare a cărților funciare cu privire la teren.

Prin această dispoziție s-a luat măsura restituirii în natură, în favoarea intimatului-pârât B., a apartamentelor B, E, F, G și K din imobilul situat în București, str. x, sector 2 și s-a atribuit în folosința specială a acestuia (cetățean israelian) terenul în suprafață de 507,52 mp, reprezentând cota de 55,6 % din suprafața totală de 913 mp.

La data de 30 septembrie 2008, apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat anularea parțială a Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, cu motivarea că terenul care a făcut obiectul dispoziției este proprietatea acesteia, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. 3286, cererea făcând obiectul dosarului nr. x/2009 Prin sentința civilă nr. 935/19 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, s-a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, în ceea ce privește terenul în suprafață de 507,62 mp atribuit în folosință intimatului-pârât B.. Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 187 A din 28 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1017 din 27 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Cu toate acestea, anularea dispoziției de retrocedare nu are ca efect anularea actelor de vânzare-cumpărare, fiind incidentă excepția de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a actului inițial, care impune menținerea actului subsecvent în cazul subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil. Astfel, instanța de apel a dat eficiență principiului ocrotirii bunei-credințe, în considerarea dispozițiilor art. 1898 și 1899 alin. (1) din C. civ., și a reținut că reclamanta nu a dovedit faptul că pârâții cumpărători au fost de rea-credință la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că aceștia au știut că vânzătorul nu este proprietarul terenului aferent construcțiilor.

Prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a susținut că încheierea actelor de vânzare-cumpărare în timpul procesului de anulare a dispoziției de restituire a terenului, în care a figurat ca parte vânzătorul, se constituie într-o manoperă dolosivă, folosită de părți spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă și ocultă a unei norme prohibitive, reprezentată de art. II din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001. Potrivit reclamantei, încheierea contractului constituie o acțiune săvârșită prin conivență de către co-contractanți în dauna unei terțe persoane, apelanta-reclamantă, persoană care a afirmat și a dedus judecății drepturile sale asupra terenului într-un litigiu cunoscut de vânzător și cumpărător; cauza ilicită și frauda exclud buna-credință a cumpărătorilor succesivi, conștienți că participă la "transformarea calitativă a unui drept special în drept de proprietate" asupra terenului menționat în registrele publice de carte funciară ca fiind proprietatea exclusivă a apelantei-reclamante.

Răspunzând acestor critici, instanța de apel a reținut, contrar celor invocate de apelanta-reclamantă, că dispozițiile art. 2 din titlul II al O.U.G. nr. 184/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001(...) permit transmiterea terenului asupra căruia s-a dobândit un drept special de folosință, în ipoteza în care terțul dobânditor are calitatea de cetățean român sau persoană juridică română, dreptul de folosință astfel dobândit convertindu-se în drept de proprietate, astfel că, în cauză, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legale enunțate, cumpărătorii terenului C. și F. fiind cetățeni români.

S-a mai constatat că nu s-a dovedit existența unei conivențe frauduloase a părților contractante la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, în dauna apelantei-reclamante pentru că, dacă în privința vânzătorului B. se poate susține că a fost de rea-credință, deoarece acesta a figurat ca parte în procesul de anulare a dispoziției de restituire inițiat de apelanta-reclamantă și a procedat la înstrăinare în timp ce litigiul era pe rol, nu același lucru este valabil și în privința cumpărătorilor, relativ la care nu s-a făcut dovada că au avut cunoștință despre situația litigioasă a bunului. Dimpotrivă, din conținutul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate se observă că acestea au avut la bază extrase de carte funciară din care reiese că, la momentul înstrăinării, terenul era deținut de vânzător în folosință specială în baza Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, imobilul nefiind grevat de sarcini, procese sau servituți. Bazându-se pe cuprinsul datelor comunicate din registrele de publicitate imobiliară, intimații-cumpărători au acționat cu bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Faptul că între apelanta-reclamantă și intimatul-vânzător B. au mai avut loc alte litigii referitoare la clarificarea situației cadastrale a terenului, în condițiile în care apelanta-reclamantă și-a întabulat dreptul de proprietate cu privire la imobilul din str. x într-o carte funciară distinctă - nr. 70597, iar solicitarea intimatului-vânzător de notare a Dispoziției nr. 8807/2007, emisă de Primăria Municipiului București, a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu înlătură buna-credință a intimaților-cumpărători care s-au bazat pe conținutul cărților funciare în cuprinsul cărora dreptul vânzătorului a fost înscris.

Or, apelanta-reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 din C. civ. de la 1864, nu a dovedit că intimații-cumpărători ar fi avut cunoștință de situația litigioasă cu privire la teren și că ar fi acționat de conivență cu vânzătorul, în frauda drepturilor acesteia.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 888/22 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a apreciat că este nefondat întrucât tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că onorariul de avocat solicitat, în cuantum de 59.040 RON, este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu munca îndeplinită de avocat și aceasta deoarece împrejurările invocate de apelant în cuprinsul cererii de apel referitoare la formularea întâmpinării, depunerea concluziilor scrise și asigurarea reprezentării la termenele de judecată, nu justifică acordarea în integralitate a sumei pretinse.

Prin decizia nr. 562 din 13 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei curții de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe și a respins, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanție Municipiul București prin Primar general.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că hotărârea atacată este viciată, sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la probele solicitate în apel de reclamantă la data de 21 februarie 2016 (când a solicitat administrarea probei cu înscrisurile care se regăsesc la dosarul Curții de Apel București), și care au fost încuviințate prin încheierea de ședință din data de 22 februarie 2018.

Cu toate acestea, în motivarea deciziei pronunțate, sub aspectul atitudinii subiective a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel, găsind nefondat apelul declarat de reclamantă, a omis să analizeze criticile acesteia, reținând generic faptul că apelanta-reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei conform dispozițiilor art. 1169 din C. civ. de la 1864, nu a dovedit că intimații-cumpărători ar fi avut cunoștință de situația litigioasă cu privire la teren și că ar fi acționat de conivență cu vânzătorul, în frauda drepturilor sale.

Pentru a reține buna-credință a cumpărătorilor, curtea de apel a avut în vedere extrasele de carte funciară, potrivit cărora, la momentul înstrăinării, terenul era deținut de vânzător în folosință specială în baza Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria municipiului București, imobilul nefiind grevat de sarcini, procese sau servituți.

Însă, prin motivele de apel și prin înscrisurile încuviințate ca probe în apel, apelanta-reclamantă a încercat să răstoarne prezumția de bună-credință a intimaților-cumpărători printr-o serie de argumente care nu au fost analizate de instanța de apel.

Astfel, instanța de apel nu a răspuns în motivarea deciziei susținerilor apelantei-reclamante privitoare la "situația cadastrală neidentificată" a terenului din contractele de vânzare-cumpărare, respectiv celor prin care s-a susținut că indicarea în evidențele de carte funciară a unui număr cadastral fracționat ar fi impus oricărui terț interesat de bună-credință, să facă verificări cu privire la cartea funciară nr. x/2007 deschisă de S.C. A. S.A. pe baza documentației cadastrale unitare numerotate 2944, al cărei conținut evidențiază existența unor situații litigioase relative la titlul de proprietate asupra terenului.

Cu alte cuvinte, făcând referire la parcursul judiciar expus în cererea de apel și în cererea de încuviințare a probelor, care a fost admisă de instanța de apel, apelanta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că extrasele de carte funciară îi obligau pe cumpărători la verificări suplimentare, iar, pe de altă parte, că intimații-cumpărători aveau cunoștință pe altă cale de situația juridică reală a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Mai mult, instanța de apel a dat eficiență mențiunii din extrasul de carte funciară cu privire la lipsa unui proces pe rol și în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/26 aprilie 2013, în condițiile în care acest contract a fost încheiat în timpul derulării prezentului proces, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești de anulare parțială a titlului vânzătorului inițial, care se afla depusă la prezenta cauză.

Cu privire la acest contract, s-a constatat și că decizia recurată cuprinde o argumentare care nu este susținută, în concret, de niciun argument legal în condițiile în care instanța de apel a menționat că soluția de menținere a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/26 aprilie 2013, se impune întrucât este subsecvent contractului nr. x/18 decembrie 2008, la a cărui încheiere cumpărătorii au fost de bună-credință.

Or, recunoașterea în doctrină și jurisprudență a unei situații de excepție de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, în sensul în care anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea în ceea ce îl privește pe terțul achizitor de bună-credință, cu consecința menținerii actului subsecvent, nu poate valida concluzia instanței de apel.

Nu a putut fi primită, așadar, concluzia că un contract subsecvent unui act juridic considerat valabil este valid doar ca o consecință a validității actului anterior, instanța de apel omițând a examina, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/26 aprilie 2013, atitudinea subiectivă a părților, în condițiile în care exista o hotărâre judecătorească de anulare parțială a Dispoziției nr. 8807/28 septembrie 2007, emisă de Primăria municipiului București în favoarea lui B., pronunțată în dosarul nr. x/2009.

Critica prin care s-a susținut că instanța de apel nu a răspuns apărărilor privitoare la dreptul de preemțiune al statului, reglementat de art. 2 alin. (2) din Titlul II al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, nu a fost găsită fondată, întrucât din considerentele expuse la paginile 10-11 din decizia ce face obiectul controlului judiciar, s-a constatat că s-a răspuns criticii formulate în apel sub aspectul posibilității de înstrăinare a terenului asupra căruia s-a dobândit un drept special de folosință în condițiile art. II din ordonanță.

Înalta Curte a reținut că, în limitele menționate, primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondat dată fiind omisiunea cercetării de către instanța de apel a aspectelor menționate, care sunt determinante pentru stabilirea elementelor de fapt ale judecății, împiedicând exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecății.

Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pun în discuție schimbarea naturii ori a înțelesului celor patru contracte de vânzare-cumpărare, ci interpretarea probelor care privesc identitatea de adresă poștală a imobilului, respectiv consecințele menționării în contractele de vânzare-cumpărare a unui număr poștal diferit de cel indicat în titlul de proprietate al vânzătorului B. (x, în loc de y).

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a examinat aceste critici prin prisma motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care a reținut că sunt fondate criticile în ceea ce privește lipsa examinării de către instanța de apel a acestei pretinse neconcordanțe în contextul criticilor care au pus în discuție limitele verificărilor în evidențele de publicitate imobiliară.

Cât privește recursul declarat de recurentul - chemat în garanție, s-a stabilit că este nefondat deoarece curtea de apel a apreciat, motivat, că tribunalul a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ..Față de circumstanțele particulare ale cauzei și văzând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată solicitate, în cuantum de 59.040 RON, constând în onorariu de avocat sunt, în sensul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., vădit disproporționate în raport cu complexitatea cauzei și cu munca îndeplinită de avocat.

Înalta Curte a menționat că, din perspectiva motivului de recurs invocat, curtea de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aprecierea în concret a cuantumului onorariului de avocat fiind o chestiune de temeinicie care excede controlului de legalitate în recurs.

În urma rejudecării cauzei în apel, prin decizia nr. 694 A din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 888/22.06.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Procedând la rejudecarea apelului conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în limitele de casare stabilite în cuprinsul deciziei nr. 562 din 13 martie 2019, curtea a reținut, în esență, că pentru analiza condițiilor de valabilitate ale unui act juridic este relevantă situația de fapt anterioară și concomitentă exprimării acordului de voință al părților contractante, iar buna-credință a cumpărătorului dintr-un act juridic de vânzare-cumpărare este credința că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea; cu alte cuvinte, nu a cunoscut viciul titlului autorului său.

Având în vedere că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18 decembrie 2008, sub nr. y/18 decembrie 2008 și sub nr. z/31 martie 2009, dispoziția nr. x/2007 nu fusese anulată, imobilul se afla în circuitul civil și putea face, de principiu, obiectul înstrăinării.

Răspunzând criticilor apelantei - reclamante prin raportare la înscrisurile depuse la dosar apel în primul ciclu procesual și la conținutul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18 decembrie 2008, nr. y/18 decembrie 2008 și nr. z/31 martie 2009, curtea de apel a constatat că imobilele ce au făcut obiectul acestora sunt identificate ca fiind situate în București, str. x - 25. Este adevărat că prin Dispoziția nr. 8807/28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură în favoarea intimatului-pârât B. a apartamentelor B, E, F, G și K din imobilul situat în București, str. x, însă indicarea în cuprinsul contractelor de vânzare a numărului x s-a realizat în considerarea mențiunilor din extrasele de carte funciară în care imobilul este identificat sub nr. x fost nr. y.

Curtea a constatat că numerele cadastrale sau topografice ale imobilelor înstrăinate sunt fracționate sub forma 2944/E, 2944/B, 2944/F-G, 29444/K, însă a remarcat împrejurarea că fiecare fracționare conține pe lângă numărul cadastral unic litera aferentă apartamentului. Totodată, a notat că în cuprinsul respectivelor contracte de vânzare-cumpărare se menționează că imobilul nu este grevat de sarcini, procese sau servituți, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară.

Analizând atitudinea subiectivă a intimaților - pârâți D., E., F. și C., curtea de apel a reținut că aceștia au cumpărat imobilele cu bună-credință, pe baza mențiunilor din cartea funciară. În plus, prezintă relevanță și faptul că vânzătorul dobândise drepturile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de la stat, printr-o dispoziție de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001. Or, această modalitate de dobândire a drepturilor înstrăinate este de natură a întări credința cumpărătorilor asupra împrejurării că cel de la care au dobândit imobilele avea toate însușirile cerute de lege spre a le putea transmite proprietatea.

Curtea a apreciat excesivă susținerea apelantei în sensul că intimații ar fi trebuit să depună diligențe suplimentare în vederea verificării unor așa-zise neconcordanțe cadastrale, în condițiile în care la încheierea contractelor aceștia s-au bazat pe verificările efectuate de notarul public și au avut reprezentarea faptului că dreptul de proprietate, respectiv de folosință specială al vânzătorului a fost recunoscut de instituția statului implicată în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv. De asemenea, a reiterat faptul că în cuprinsul numerelor cadastrale fracționate se regăseau nr. topo unic și litera aferentă identificării apartamentului pentru care se deschisese cartea funciară individuală. Astfel, s-a putut afirma că această modalitate de fracționare a numărului cadastral nu era de natură a releva o neconcordanță cadastrală, ci o consecință firească a deschiderii câte unei cărți funciare individuale pentru fiecare apartament. Același raționament a fost aplicat și în cazul numărului poștal, cumpărătorii putând în mod rezonabil să considere că menționarea în contracte a numărului x este datorată unei eventuale renumerotări câtă vreme în extrasele de carte funciară este menționat nr. x fost nr. y.

În final, curtea a reținut că reaua-credință a vânzătorului ce fusese chemat în judecată în vederea anulării dispoziției nu se răsfrânge asupra atitudinii subiective a cumpărătorilor, câtă vreme nu a fost probată conivența părților contractante. Din probatoriul administrat nu a reieșit că intimații ar fi avut cunoștință, la momentul încheierii contractelor, despre existența litigiului dintre apelanta-reclamantă și vânzător. Astfel, a constatat că situația de fapt din perioada anterioară și contemporană cu încheierea actelor juridice contestate relevă buna-credință a cumpărătorilor și, prin urmare, incidența în speță a excepției de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării a actului primar.

Analizând distinct modalitatea în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 aprilie 2013 de BNP I., curtea de apel a constatat că în cuprinsul actului s-a menționat că terenul aferent este liber de orice privilegii, sarcini, ipoteci sau litigii (cu excepția dosarului nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în care atât vânzătorii, cât și cumpărătorii au calitatea de reclamanți) și/sau alte drepturi constituite în favoarea unor terți, contractul fiind încheiat în baza extrasului de carte funciară nr. x din 24 aprilie 2013, emis de OPCPI București - sector 2. Așadar, intimatul C. a dobândit imobilul cunoscând situația juridică a acestuia și asumându-și consecințele juridice ce decurgeau din existența litigiului. La momentul încheierii contractului, soluția de anulare a dispoziției nu era definitivă, litigiul aflându-se în faza judecății în apel.

Cu toate acestea, a apreciat că nu se impune anularea actului câtă vreme aplicarea acestei sancțiuni ar avea drept consecință întoarcerea dreptului în patrimoniul vânzătorilor, respectiv al intimaților D., E. și F., fără a profita în vreun fel apelantei - reclamante. În plus, nu s-a putut reține reaua-credință a părților contractante și nici conivența acestora având în vedere mențiunile din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare prin care se recunoaște natura litigioasă a dreptului înstrăinat.

Observând parcursul litigiului și ținând cont de faptul că intimatul C. mai deținea 2 apartamente în imobil s-a putut considera, în mod rezonabil în opinia curții de apel (în lipsa unor probe contrare) că, la momentul încheierii contractului nr. x/26 aprilie 2013, intimații nu au tins la fraudarea intereselor apelantei ci au urmărit înstrăinarea unui drept cu caracter litigios (pentru intimații D., E. și F.), respectiv întregirea patrimoniului cu un alt apartament din imobilul din str. x (pentru intimatul C.). Simpla natură litigioasă nu poate, per se, să răstoarne prezumția de bună-credință, în contextul expus anterior.

În final, s-a constatat că, deși a casat întreaga decizie recurată, Înalta Curte de Casație și Justiției a statuat, în cuprinsul deciziei nr. 562/2019, asupra temeiniciei soluției pronunțate cu privire la apelul declarat de chematul în garanție, respingând recursul acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și schimbarea sa, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta susținând următoarele:

- Decizia pronunțată se referă la altă sentință decât cea care a fost atacată cu apel de reclamantă, deoarece dispozitivul acesteia menționează că a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 888 din 22 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul municipiului București, secția a III-a civilă, în condițiile în care obiectul cererii de apel l-a constituit sentința civilă nr. 141/2 februarie 2017 a aceleiași instanțe. Aceasta constituie o greșeala de judecată evidentă, întrucât echivalează cu lipsa pronunțării instanței asupra cererii de apel a cărei rejudecare s-a dispus prin decizia de casare a Înaltei Curți.

Recurenta a susținut că, în atare condiții, nulitatea este evidentă și impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

- Decizia pronunțată nu respectă prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul în care, după casare, nu există hotărârea dată asupra apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 141/2017 a Tribunalului București.

Subsumat aceleiași critici, s-a susținut că decizia atacată nu a ținut cont de dezlegările în drept și îndrumările privind probatoriile, cuprinse în decizia de casare.

Făcând trimitere la paragrafe din decizia de casare - care statuează că "sunt determinante" pentru stabilirea corectă a "elementelor judecății", aspectele privind "situația cadastrală neidentificată"a terenului din contractele de vânzare-cumpărare, respectiv a celor prin care s-a susținut că indicarea în evidențele de carte funciară a unui număr cadastral fracționat ar fi impus oricărui terț interesat de bună-credință să facă verificări cu privire la cartea funciara nr. x/2004 deschisă de S.C. A. S.A., pe baza documentației cadastrale unitare numerotate 2944, al cărei conținut evidențiază existenta unor situații litigioase relative la titlul de proprietate asupra terenului (pag, 27 alin. (2) și (3) din decizia de casare) -, a semnalat că decizia din rejudecare apreciază în mod contrar, anume că este "excesivă" apărarea reclamantei în sensul ca intimații ar fi trebuit să depună diligente suplimentare în vederea verificării unor "așa-zise" neconcordanțe cadastrale, motiv pentru care a refuzat să le examineze.

Prin decizia recurată nu s-au examinat apărările invocate pe parcursul judecății, invocate expres în recursul din primul ciclu procesual, subsumate aplicării incorecte a legii de drept substanțial incidente în cauză, reiterate în fața instanței de rejudecare.

- Prin decizia recurată au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 6 și art. 1236-1238 C. civ. 2009, art. 966 și următ. C. civ. 1864, privind principiile din materia prezumțiilor bazate pe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, privind opozabilitatea înscrierilor în cartea funciară, privind aplicarea principiului bunei-credințe, a efectelor principiilor nulității actelor juridice.

Dispozițiile legale care reglementează procedura de autentificare a actelor de către notarul public nu exclud verificarea completă de către părțile actului autentificat a împrejurărilor relative la bunul ce face obiectul acestuia, care pot fi cunoscute nu numai din examinarea conținutului cărții funciare prezentate la autentificare, ci și din alte împrejurări nedezvăluite obligatoriu notarului public.

În cauza de față, nu notarul public a redactat actele atacate, din cuprinsul încheierilor de autentificare rezultă că s-a luat consimțământul redactorilor actului, ceea ce denotă cu evidență că nu s-au făcut verificări de către notar. Regulile în materie de buna credință la cumpărare sunt în sensul că este necesară o verificare completă a mențiunilor din cartea funciară relative la dobândirea drepturilor supuse transmisiunii între părți deoarece examinarea cărților funciare nu este o obligație care să aparțină exclusiv notarului instrumentator ori numai avocatului redactor al actului supus formalităților de autentificare.

Obligația de autoinformare prin diligență, ce exclude orice culpă, revine părții, în persoana căreia se verifică atitudinea subiectivă contemporană momentului încheierii actului atacat cu cererea în declararea nulității, respectiv existenta/inexistența bunei-credințe bazate pe verificarea deplină și completă a cuprinsului cărților funciare care, în speță, reflectă atât situația juridică a apartamentului, cât și cea a terenului aferent acestuia, potrivit Legii nr. 7/1996. De asemenea, verificarea nu se reduce la exemplarul de carte funciară solicitat "spre informare"de notarul public, dacă din cuprinsul acestuia rezultă indicii ce impun extinderea verificărilor, cum este cazul cărților funciare de apartamente, insuficiente a reflecta situația terenului aferent, care se regăsește în cartea funciară corespunzătoare numărului cadastral fracționat, indicat în cartea funciară a apartamentului.

Actele de vânzare-cumpărare au fost atacate exclusiv din perspectiva transmiterii unor drepturi de proprietate pe baza unui titlu anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recurenta afirmă că nu este relevantă data la care a devenit definitivă hotărârea de anulare a "titlului" care a stat la baza vânzărilor, deoarece toate părțile actelor de vânzare-cumpărare au fost părți în procesul în care s-a dispus anularea Dispoziției nr. 8807/2007 și trebuiau și puteau să prevadă anularea titlului.

Această împrejurare exclude buna-credință întemeiată exclusiv pe date rezultate din extrasul de carte funciară folosit la autentificare, dacă părțile cunosc, din alte împrejurări, situația reală a bunului cumpărat. Nu se poate nega relevanța împrejurării că actele s-au încheiat între părțile din procesul care s-a inițiat pentru anularea titlului în discuție.

În plus, prevalându-se de dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale Normei metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta a opinat că titlul în discuție nu a avut aptitudinea legală de a constitui fapt conex relevant pentru prezumția că totdeauna este legal, deoarece s-a dovedit că s-a refuzat judiciar să fie intabulat cu privire la teren.

Cu privire la teren, publicitatea este asigurată prin verificarea primei cărți funciare relative la teren, în legătura cu care un număr cadastral fracționat, menționat în cartea funciară individuală deschisă pentru apartamente aflate în clădiri cu mai multe apartamente, cuprinde suficiente indicii pentru verificarea cărții funciare relative la teren. Or, astfel de verificări nu s-a dovedit că au fost efectuate nici de cumpărători, nici de către notarul public care a autentificat actele atacate.

S-a dovedit că B. a încercat să înscrie titlul său de proprietate, respectiv Dispoziția nr. 8807/2007 în Cartea funciara nr. x/2007, nr. cadastral x, deschisă de A. pentru imobilul din București, str. x, pentru a îndeplini cerințele prevăzute de art. 4 din dispoziție.

Cererea de înscriere a fost respinsă prin sentința civilă nr. 7054/2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia nr. 3087/2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 1740/2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, motivarea respingerii cererii constând în faptul că nu există identitate între imobilul din str. x cu cel deja înscris în Cartea funciară nr. x, iar imobilul din str. x - 25 are alt proprietar tabular, respectiv A..

Legea a fost incorect aplicată când s-a reținut că vânzătorul și cumpărătorii au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât în titlul de proprietate, care se remite cumpărătorilor la încheierea contractului, este indicat un imobil cu o altă adresă poștală.

Puterea ce legea acorda autorității lucrului judecat constituie, în raport de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., o prezumție legală absolută și irefragabilă, ce nu permite ca ceea ce s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să poată fi contrazis printr-o a doua judecată.

Or, decizia recurată a ignorat această reglementare, în condițiile în care decizia de casare a indicat expres obligativitatea examinării de către instanța de apel, la rejudecare, a actelor depuse în apel, în ciclul procesual anterior, între acestea aflându-se și trei extrase de carte funciară pentru informare, din ani consecutivi, cu privire la CF nr. x și nr. cadastral x, proprietar A. S.A., din care rezultă că anterior și în timpul procesului ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, B. a solicitat notarea în această carte funciară a Dispoziției nr. 8807/28.09.2007 și a protocolului de predare-primire nr. 20707/18.10.2007, care se refereau la porțiuni de teren ce figurau cu adresa str. x.

În opinia recurentei, nu pot fi golite de conținut efectele hotărârilor prin care s-a anulat dispoziția nr. x/2007, astfel încât să se ajungă la menținerea actelor încheiate între părțile din procesul în care s-a anulat dispoziția în partea privitoare la teren, ca și când părțile nu cunosc pentru ce se judecă, iar hotărârile judecătorești sunt inutile în fata relei-credințe.

Potrivit recurentei, existenta acordului de voință a pârâților la încheierea actului fraudulos este demonstrată chiar de conținutul actelor de vânzare-cumpărare, care precizează expres că, în virtutea cetățeniei duble a pârâtului C. și prin folosirea unui intermediar (F., cetățean roman), s-a urmărit ca dreptul de folosință specială dobândit de B., cetățean israelian, potrivit dispoziției nr. 8807/2007 și a protocolului de predare-preluare nr. 20707/2007 (anulate) să se convertească în drept de proprietate, care, apoi, sa fie opus veritabilului proprietar, recurenta.

Or, cauza unor astfel de acte este ilicită și imorală, fiind incidente prevederile art. 948, art. 966, art. 970 C. civ. 1864, principiile fraudei la lege și dispozițiile corespondente - art. 1246, art. 1247, art. 1238 alin. (2), art. 1237 din Noul C. civ., pentru actul încheiat în 2013.

Frauda la legea română în materia restituirii terenurilor dobândite abuziv de stat către cetățeni străini este evidentă, în condițiile în care legea nu permitea înstrăinarea unor astfel de terenuri, aflate în litigiu.

Buna-credință reprezintă obligația generală de conduită ce revine părților la încheierea și executarea unei convenții. Legea ocrotește buna-credință, înțeleasă ca atitudine a celui care a făcut demersuri pentru a se edifica asupra situației juridice a bunului, numai o astfel de conduită putând duce la recunoașterea valabilității actului încheiat.

În prezența culpei și, mai grav, a conivenței frauduloase, terțul subdobânditor nu poate invoca protecția bunei-credințe pentru menținerea titlului său.

Or, în cauză, conivența frauduloasă este evidentă câtă vreme cumpăratoarea F. (cetățean român) este persoana care "formal" a servit doar pentru "intervertirea dreptului de folosință specială" asupra terenului (drept deținut de B. - cetățean străin, beneficiarul Dispoziției nr. 8807/2007) în "drept de proprietate", pentru ca apoi apartamentul K (obiect material, derivat, al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2008) să fie cumpărat de soții C., în condițiile în care părțile care au participat la încheierea actului auttentificat sub nr. x/2013 cunoșteau (pe altă cale, în sensul art. 34 din Legea nr. 7/1996, decât verificarea cărții funciare relative la apartamentul de la et. 5 numerotat "K") situația juridică a terenului aferent acestui apartament, deoarece figurau în calitate de co-pârâți în procesul prin care s-a solicitat anularea actelor încheiate la 18 decembrie 2018 și 31 martie 2009, deduse judecății ca obiect al cererii de anulare.

Deși se afla în litigiu cu OCPI sector 2 cu privire la refuzul notării în CF nr. x a Dispoziției nr. 8807/28.09.2007, B. a procedat la deschiderea a 4 cărți funciare individuale pentru cele patru apartamente, în unele din acestea fiind preluate interdicțiile de înstrăinare înscrise în CF nr. x (nr. cadastral x relativ la proprietatea A.). Din cuprinsul acestora rezultă neîndoielnic informații cadastrale care impun oricărui terț de bună-credință să facă verificări cu privire la cartea funciară deschisă pe baza documentației cadastrale unitare, numerotată 2944. Mențiunile subdiviziunilor numărului topo-cadastral unic nu poate rămâne indiferentă oricărui terț de bună-credință interesat de o verificare a situației juridice complete a bunului menționat în cuprinsul unei anume cărți funciare.

În tot cazul, decizia de casare a impus examinarea efectivă și concretă a acestor dovezi, însă decizia dată în rejudecare a refuzat aplicarea acesteia cu motivarea că este vorba despre un demers excesiv pretins cumpărătorilor de imobile.

Un cumpărător diligent și precaut nu poate invoca buna-credință dacă la momentul încheierii contractului avea cunoștință ori putea avea cunoștință că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, calificată titlu de proprietate în condițiile prevăzute de lege, reprezintă, totodată, un act juridic care nu poate fi privit în mod izolat.

Deși dovedește dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilului restituit, în aprecierea bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare era necesar a avea în vedere toate acțiunile care se referă la prudența și diligența la data încheierii acelui act juridic, implicând informarea asupra situației juridice a imobilului anterior emiterii dispoziției (inclusiv a terenului aferent apartamentelor cumpărate, pentru înstrăinarea cărora s-a folosit exclusiv înscrierea în cartea funciară a fiecărui apartament în parte, fără înscrierea în cartea funciara a terenului aferent - obiect al constatării nulității absolute pe cale judiciară), după redeschiderea judecății suspendate special pentru verificarea legalității dispoziției.

În cauză, contractele de vânzare-cumpărare autentificate se referă la un imobil cu o adresă poștală ce nu indică, prin ea însăși, posibilitatea existenței a două terenuri distincte și individual determinate, câtă vreme titlul reprezentat de dispoziția de restituire se referă la un teren deținut în coproprietate, fără indicarea coproprietarului, iar cărțile funciare, pe care se bazează vânzările, sunt cărți funciare individuale relative la un imobil clădire, construit pe etaje și care cuprinde mai multe apartamente.

După încheierea acordului de mediere dintre A. și C. (sentința civila nr. 13611/5 octombrie 2012, depusă în apel), acesta din urmă a construit "acces direct din calea publică" în clădirea în care a cumpărat apartamentele.

S-a refuzat incorect să se examineze valabilitatea contractului încheiat în 2013 în raport de prevederile C. civ. din 2009. Problema nulității acestui contract a fost menționată în considerente deciziei recurate pentru a se crea doar "aparența" judecății, hotărârea reflectând o lipsă de examinare efectivă a cauzei.

Decizia recurată a aplicat incorect principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate vinde valabil decât ceea ce îi aparține.

Prezumția de bună-credință a cumpărătorilor (cel puțin în ce privește actul încheiat în 2013, când în circuitul civil general drepturile asupra terenului au fost restabilite în favoarea recurentei), care au fost părți în prezentul dosar și au convenit vânzarea-cumpărarea unui bun (despre care au cunoscut ca judecătorește s-a stabilit ca aparține reclamantei), este contrazisă de puterea lucrului judecat a hotărârilor prin care s-a constatat că s-a săvârșit o frauda în dauna recurentei cu privire la terenul în discuție.

Intimații - pârâți H. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, iar în susbsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost invocată întrucât, în cauză, în opinia intimaților, chiar dacă recurenta a invocat explicit dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, se constată că susținerile formulate nu se încadrează în dispozițiile anterior menționate și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea hotărârii de apel.

Au susținut că motivele de recurs formulate vizează reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale stării de fapt, o expunere a probațiunii administrate în cauză și o expunere a relațiilor dintre părți din perspectiva recurentei.

În continuare, au arătat că motivele de recurs subsumate pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. nu se justifică, fiind evidentă eroarea materială în indicarea numărului sentinței apelate, o atare eroare neputând atrage nulitatea deciziei.

Referitor la critica privind nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, intimații - pârâți au considerat că instanța de apel a ținut cont de toate dezlegările, astfel încât susținerile recurentei privind refuzul examinării neconcordanțelor cadastrale sunt neîntemeiate. Au învederat că prin decizia recurată s-au examinat toate probele administrate în cauză și au fost luate în considerare toate apărările părților.

Au considerat relevant faptul că, necunoscând legislația română, intimații au apelat la asistență juridică pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Au mai arătat că intimații-pârâți C. știau că rudele vânzătorului au deținut în proprietate imobilele care fac obiectul contractelor și că au fost deposedate abuziv de Statul român. Această informație coroborată cu dispoziția nr. x/2007 și extrasele de carte funciară au întărit convingerea intimaților cu privire la faptul că B. era proprietarul bunurilor imobile.

Au mai arătat că au fost introduși în proces după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anii 2008-2009 și că în dosarul nr. x/2009 nu s-a efectuat o veriticare a legalității titlului de proprietate al recurentei ci doar s-a verificat dacă Primăria municipiului București avea calitatea unei unități deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Au solicitat astfel a se observa că sunt neîntemeiate susținerile recurentei potrivit cărora intimații - pârâți erau părți în procesul având ca obiect anularea dispoziției primarului, având în vedere și că în cărțile funciare nu era notată existența vreunui litigiu, cu referire la prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Prevalându-se de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, au arătat că acestea nu interzic înstrăinarea terenurilor asupra cărora persoanele dețin un drept special de folosință, prevederile care instituiau dreptul de preemțiune al statului asupra acestora fiind abrogate la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor la interdicția de înstrăinare depusă de recurentă, aceasta este în opinia intimaților - pârâți, lipsită de relevanță, întrucât a fost notată de J. în cartea funciară deschisă de A. și îi era opozabilă exclusiv acesteia.

Au mai susținut că este neîntemeiată critica potrivit căreia existența unui număr cadastral fracționat trebuia să determine pe cumpărătorii de bună-credință să verifice cartea funciară deschisă pe baza documentației cadastrale unitare, numerotate 2944.

Faptul că nu s-a verificat cartea funciară nu are ca efect transformarea cumpărătorilor în unii de rea-credință, în condițiile în care aceștia au depus suficiente diligențe pentru a se informa asupra valabilității titlului vânzătorului.

Nu se poate vorbi deci de prezența unei operațiuni frauduloase, din moment ce intimatul - pârât a devenit în mod legal proprietarul apartamentelor, încheind în acest sens acte juridice cu titlu oneros și respectând toate condițiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestora.

Au mai arătat că intimatul - pârât știa la data încheierii contractelor că imobilul în care sunt situate apartamentele nu are o cale de acces proprie, intrarea făcându-se prin imobilul proprietatea A., dar aceste aspecte nu sunt de natură a-l determina pe un potențial cumpărător să se întrebe cu privire la titularul terenului, în prezența actelor de proprietate existente.

În ceea ce privește așa-zisa lipsă de identitate între imobilul restituit și cel care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, intimații - pârâți au solicitat a se avea în vedere și adresa de la dosarului curții de apel, depusă de B., din care rezultă că pentru imobilul din str. x s-a folosit atât numărul poștal y cât și numărul poștal x.

Privitor la contractul încheiat în 2013, au susținut că nu trebuia a se analiza dacă cumpărătorul C. știa de existența acestui litigiu (acest fapt fiind cuprins în act) ci va trebui să analizeze dacă vânzătorii din acesta au fost de bună-credință la data dobândirii apartamentului K, respectiv la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 decembrie 2008.

Au mai considerat că hotărârea prin care s-a anulat parțial dispoziția nr. 8807 nu poate produce efecte retroactive în sensul desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înainte de rămânerea definitivă a acesteia.

Au concluzionat că se impune menținerea actului subsecvent, soluție justificată prin aplicarea celor două principii de drept ce constituie excepții de la principiul resoluto iure dantts, resolvitur ius