ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1794/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar general, Municipiul București prin Administrația Fondului Imobiliar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de loc de act autentic de vânzare cu privire la imobilul-teren în suprafața de 210 mp, aferent construcției situate în Municipiul București, str. x, București, în suprafață de 123,08 mp, aflat în proprietatea reclamantei, la prețul care urmează să fie stabilit prin probele care vor fi administrate în cursul procesului.

În subsidiar, a solicitat ca pârâții sau pârâtul care deține proprietatea să fie obligați/obligat să încheie contract de vânzare cu societatea reclamantă cu privire la imobilul menționat, în schimbul prețului care urmează să fie determinat prin probele administrate în proces.

Prin sentința civilă nr. 2475 din 21 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Municipiul București prin Administrația Fondului Imobiliar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pe pârâți să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafață de 210 mp, aferent construcției situate în Municipiul București, str. x, la prețul de 48.300 euro în echivalent în RON la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

A obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 13.103,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 459A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 2475 din 21 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul București prin Administrația Fondului Imobiliar și de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Au fost obligați apelanții-pârâți la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arătând că instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 23, art. 31, art. 33 și art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

În mod greșit, instanța de apel a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de Municipiul București prin Primarul general împotriva sentinței civile nr. 2475 din 21 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, reținând în considerentele hotărârii pronunțate faptul că în baza rezoluției președintelui completului s-a dispus citarea apelantului-pârât Municipiul București cu mențiunea de a timbra cererea de apel cu suma de 4.656,305 RON, conform art. 10 coroborat cu prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar partea, deși legal citată cu această mențiune, nu s-a conformat obligației de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanță.

A mai argumentat că la dosarul cauzei există două acte de procedură emise la 28 ianuarie 2020 și 5 februarie 2020, în care este menționată obligația pârâtului Municipiul București de a achita taxa de timbru în cuantum de 4.656,305 RON, în al doilea act procedural (emis în 5 februarie2020) fiind menționat termenul de complinire a lipsurilor 17 februarie 2020.

A susținut că instanța nu a mai menționat obligația de timbrare a apelului în următoarele acte procedurale, respectiv cel din 13 iulie 2020 (când au fost comunicate apelurile Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DRFPMB și al Administrației Fondului Imobiliar), cel din 15 octombrie 2020 (când pârâta fost citată pentru primul termen de judecată din 25 noiembrie 2020 cu întâmpinarea formulată de către intimata-reclamantă A. SRL) și cel din 29 decembrie 2020 (când a fost citată pentru al doilea termen de judecată din 17 februarie 2021 - termen la care pricina a rămas în pronunțare).

Recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel avea obligația să îl citeze atât la termenul din 7 iulie 2020, cât și pentru termenul din 15 octombrie 2020 cu mențiunea timbrajului, această obligație menținându-se și pentru termenul din 17 februarie 2021 (când pricina a rămas în pronunțare). A concluzionat în sensul că prin această omisiune i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 fiind aplicate de către instanța de apel disproporționat și greșit.

De asemenea, a criticat că dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au incidență în speță, în condițiile în care nu se are în vedere timbrarea mai multor capete de cerere.

Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a arătat că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică a susținut că instanța, în baza rolului activ, nu a identificat proprietarul real al imobilului-teren în litigiu, așa cum a solicitat și intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată (capătul subsidiar de cerere). Chiar dacă pârâții din cauză nu au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța avea obligația de a stabili cadrul procesual legal, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească nu poate fi pronunțată în contradictoriu cu pârâții chemați în judecată.

Calitatea de proprietar al imobilului-teren aparține unității administrativ-teritoriale, respectiv Municipiului București prin Primar general și nu Statului Român prin Ministerul Finanțelor, iar Administrația Fondului Imobiliar are calitatea de administrator.

A apreciat că din interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 reiese că, în litigiul pendinte, există o situație de excepție în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul București.

În ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată, a susținut că aceasta a fost stabilită în mod incorect în sarcina sa, în condițiile în care nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren, neputându-se reține că o acțiune a pârâtului s-ar afla la originea declanșării litigiului, astfel încât nu există culpa sa procesuală.

La 8 octombrie 2021 intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, a arătat că apelul declarat de acest pârât a fost anulat ca netimbrat în mod corect, în condițiile în care acesta nu s-a conformat obligației de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul pus în vedere.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, intima-ta reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că prin motivele de recurs au fost invocate argumente noi, motiv pentru care recursul este formulat omisso medio.

De asemenea, a arătat că poziția recurentului în ceea ce privește calitatea de proprietar al terenului în litigiu este contradictorie.

Referitor la criticile privind cheltuielile de judecată acordate în apel, intimata-reclamantă a susținut că acestea nu pot fi primite, întrucât pârâtul Statul Român a promovat calea de atac, iar apelul a fost respins, prin urmare acesta a fost obligat în temeiul art. 453 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată.

A mai apreciat că aceste critici nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin recursul declarat, recurentul-pârât Municipiul București prin Primar general a criticat, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că au fost aplicate și interpretate în mod greșit dispozițiile art. 23, art. 31, art. 33 și art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), indicat de recurentul-pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce nu se verifică în cauză.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel avea obligația să îl citeze atât la termenul din 7 iulie 2020, cât și pentru termenul din 15 octombrie 2020 cu mențiunea timbrajului, această obligație menținându-se și pentru termenul din 17 februarie 2021 (când pricina a rămas în pronunțare). A apreciat că prin această omisiune i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 fiind aplicate de către instanța de apel disproporționat și greșit, deoarece art. 34 nu are incidență în speță, în condițiile în care nu se are în vedere timbrarea mai multor capete de cerere.

Înalta Curte constată că apelul declarat de pârâtul Municipiul București a fost anulat, ca netimbrat, în mod legal, critica fiind nefondată.

În baza rezoluției din 21 ianuarie 2020, instanța de apel a dispus comunicarea obligației de a timbra cererea de apel cu suma de 4.656,305 RON către apelantul-pârât Municipiul București prin Primar general.

Ca atare, instanța de apel a efectuat procedura regularizării cererii de apel în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar apelantul-pârât Municipiul București a primit adresa prin care i s-a adus la cunoștință taxa de timbru la 5 februarie 2020, astfel cum rezultă din dovada de înmânare de la dosarul curții de apel.

Art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede următoarele:

"Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru."

De asemenea, potrivit art. 470 alin. (2) C. proc. civ. la cererea de apel se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar potrivit alin. (3) al aceluiași text, cerința este prevăzută sub sancțiunea nulității. Lipsa poate fi acoperită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Contrar criticilor recurentului-pârât, dispozițiile legale enunțate nu stipulează obligația instanței de a cita partea pentru fiecare termen de judecată cu mențiunea că are obligația de a timbra cererea, fiind suficient ca partea să fie încunoștințată despre cuantumul taxei de timbru stabilite de instanță în sarcina sa, urmând ca această cerință să poată fi complinită în apel până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, astfel cum stipulează art. 470 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că lipsa taxei de timbru nu a fost acoperită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în fața instanței de apel, din 25 noiembrie 2020, judecarea cauzei fiind amânată la 17 februarie 2021, când instanța a constatat că apelantul-pârât Municipiul București prin Primar general nu s-a conformat obligației de a achita taxa judiciară de timbru pentru cererea de apel, prin urmare excepția de netimbrare a fost admisă în mod legal, cu consecința anulării apelului declarat de această parte.

Cât privește critica referitoare la împrejurarea că prevederile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru nu sunt incidente în cauză, deoarece nu este vorba despre mai multe capete de cerere, Înalta Curte reține că aceasta nu poate atrage nelegalitatea soluției, întrucât soluția de anulare a apelului, ca netimbrat, a fost dispusă de instanța de apel în conformitate cu dispozițiile legale, față de împrejurarea că apelantul-pârât Municipiul București prin Primar general nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Din perspectiva celor expuse, întrucât în raport cu criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general.

Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au fost expuse critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică recurentul-pârât a arătat că instanța avea obligația de a stabili cadrul procesual legal chiar dacă pârâții nu au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că pârâtul Municipiul București prin Primar general are calitatea de proprietar al imobilului.

Înalta Curte reține că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității. De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

În virtutea principiului disponibilității, părțile determină nu numai existența procesului, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar general, Municipiul București prin Administrația Fondului Imobiliar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de loc de act autentic de vânzare cu privire la imobilul-teren în suprafața de 210 mp, aferent construcției situate în Municipiul București, str. x, iar în subsidiar, a solicitat ca pârâții să fie obligați să încheie contract de vânzare cu societatea reclamantă cu privire la imobilul menționat.

Prin sentința pronunțată de prima instanță, pârâții au fost obligați să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafață de 210 mp, aferent construcției situate în Municipiul București, str. x, la prețul de 48.300 euro în echivalent în RON la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, se constată că pârâții nu au formulat întâmpinare în fața primei instanțe.

Tribunalul a reținut din extrasul de carte funciară că "imobilul situat în București, str. x, sectorul 4 este compus din teren în suprafață de 333 mp și construcție, fiind intabulat în cartea funciară x dreptul de proprietate al numitului B. asupra construcției cu suprafața construită la sol de 123 mp și suprafața construită desfășurată de 156 mp și asupra suprafeței indivize de 123,08 mp teren aferent construcției menționate.

Dreptul de proprietate asupra diferenței de teren de la aceeași adresă poștală, având nr. cadastral x este intabulat în favoarea Statului Român.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.04.2017 la B.I.N. C., reclamanta A. S.R.L. a dobândit prin cumpărare de la B. dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, str. x, sectorul 4 și asupra terenului aferent de 123,08 mp, menționându-se că terenul în suprafață de 209,92 mp, reprezentând curtea rămâne în proprietatea statului conform art. 26 din Legea nr. 112/1995."

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel a reținut că, în esență, acesta a solicitat să se constate că este singurul proprietar al bunului în cauză, astfel încât obligația de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina acestuia, Administrația Fondului Imobiliar având doar calitatea de administrator al terenului, ceea ce nu îi produce niciun folos practic, acesta rămânând în continuare obligat la vânzarea terenului dedus judecății.

De asemenea, curtea de apel a reținut că, având în vedere că terenul se află pe raza teritorială a Municipiului București și, respectiv, se află în administrarea Administrației Fondului Imobiliar - aspecte recunoscute de către toate părțile din proces, reiese în mod clar faptul că sentința trebuie să producă efecte față de toate părțile chemate în judecată, fiind necesar să le fie opozabilă tuturor pârâților.

Față de aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte instanța de apel a stabilit cadrul procesual în limitele cererilor și apărărilor părților, raportat la probatoriul administrat, critica recurentului-pârât fiind nefondată.

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, prin prisma cărora recurentul-pârât a susținut că interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul București, Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Partea care vrea să-și conserve dreptul de critică inclusiv în recurs asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel, ocazionând, așadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare și în recurs.

Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, pârâtul Statul Român a invocat faptul că este proprietar al terenului în suprafață de 210 mp, aferent construcției situate în Municipiul București, str. x, astfel cum rezultă din încheierea nr. 11743 din 22 februarie 2017 a OCPI București - BCPI Sectorul 4 și din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2017, în care se menționează că terenul rămâne în proprietatea statului, conform art. 26 din Legea nr. 112/1995, republicată, motiv pentru care obligația de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina sa, Administrația Fondului Imobiliar având doar calitatea de administrator al terenului. Prin al doilea motiv de apel, a susținut că în mod incorect au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, atât timp cât acesta nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde terenul în cauză.

Rezultă astfel că în fața instanței de apel nu au fost deduse analizei critici privind aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborate cu cele ale art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, sub aspectul reprezentării intereselor Statului Român în litigiul pendinte de către unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul București. Dimpotrivă, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat prin motivele de apel că este singurul proprietar al bunului în cauză, astfel încât obligația de vânzare a terenului trebuia stabilită doar în sarcina sa.

În consecință, Înalta Curte constată că această critică, prin care s-a susținut că interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul, respectiv Municipiul București, este invocată direct în recurs, motiv pentru care nu poate fi primită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică invocată prin recurs privește cheltuielile de judecată, despre care recurentul-pârât apreciază că au fost stabilite în mod incorect în sarcina sa, cât timp acesta nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren, neputându-se reține că o acțiune a pârâtului s-ar afla la originea declanșării litigiului, astfel încât nu există culpa sa procesuală în sensul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar apărărilor formulate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, nu este incidentă Decizia nr. 3/2020 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

Înalta Curte reține că prin recurs s-a invocat de către recurentul-pârât că nu există culpa sa procesuală în sensul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a formulat un refuz expres la solicitarea reclamantei de a i se vinde imobilul-teren. Drept urmare, această critică este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece privește aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, iar nu proporționalitatea cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

După cum este unanim recunoscut în doctrină și jurisprudență, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Întrucât apelul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost respins și cel declarat de pârâtul Municipiul București a fost anulat ca netimbrat, în mod corect, față de soluțiile pronunțate, instanța de apel a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-reclamante A. S.R.L., întrucât aceasta a fost nevoită să suporte cheltuielile de judecată făcute pentru a beneficia de o apărare calificată în etapa apelului.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în prima instanță, în mod legal curtea de apel a reținut că pârâtul Statul Român a pierdut procesul declanșat de reclamantă, având în vedere soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, împrejurarea față de care acesta a fost obligat, alături de ceilalți pârâți, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ.

În consecință, soluția pronunțată de curtea de apel este legală prin raportare la textul de lege evocat, întrucât dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul, neavând relevanță sub acest aspect faptul că pârâtul Statul Român nu a formulat un refuz expres la solicitarea intimatei-reclamante de a i se vinde imobilul în cauză.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat norma legală menționată la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reține incidența cazului de casare invocat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 459A din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2022.