Decizia nr. 2057/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 07.09.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 205 mp situat în București, str. x, prin efectul uzucapiunii de lungă durată exercitate, prin joncțiunea posesiilor, de către reclamant și autorii săi. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1846, art. 1847, art. 1854, art. 1859-1860 C. civ., art. 111 C. proc. civ.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1458/27.02.2017, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, la secția a IV-a Civilă. Prin sentința civilă nr. 735/17.05.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin decizia civilă nr. 1053A/06.12.2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în esență că în cauză se justifică legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, deoarece în evidențele autorităților proprietarul imobilului nu este cunoscut și devin aplicabile dispozițiile art. 646 C. civ. 1864, art. 119 și art. 121 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ce situează imobilul cu privire la care se pretinde prescripția achizitivă în domeniul privat al statului. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1607/04.07.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia nr. 1004A din 18 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1607/04.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: s-a admis acțiunea, s-a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp situat în București, str. x, identificat în raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B. și avizat de OCPI București sub nr. x/06.06.2018, iar intimatul-pârât a fost obligat să plătească apelantului-reclamant suma de 12.572 RON cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1004A din 18 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 18 iunie 2020 și repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material privind uzucapiunea, art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001, precum și art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ. Arată că prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/25.02.1957 de către Notariatul de stat București, C. și transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. x/01.03.1957, moștenitorii defunctului D. au sistat starea de indiviziune, tatălui reclamantului, E., revenindu-i lotul nr. x, respectiv teren în suprafață de 200 mp, astfel că în aceasta situație o acțiune în constatarea dreptului de proprietate nu putea fi primită, încălcându-se, totodată, art. 35 C. proc. civ. O altă problemă este aceea a identificării imobilului solicitat ca urmare a uzucapiunii, având în vedere probatoriul administrat în cauză, cu raportare la situația juridică, declarațiile martorilor și celelalte probe administrate referitoare la imobilul situat în str. x. 5. Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1004A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 19 octombrie 2021, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauza dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, din enumerarea și dezvoltarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau apreciat greșit vreo normă de drept material în raport de petitele actiunii și de obiectul dedus judecații. Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 205 mp situat în București, str. x, prin efectul uzucapiunii de lungă durată exercitate, prin joncțiunea posesiilor, de către reclamant și autorii săi, iar prima instanță a respins acțiunea motivat de faptul că reclamantul deține deja un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, imobil ce a făcut obiectul unui partaj voluntar, fiind menționat și în certificatul de moștenitor după defunctul D.. Instanța de apel a reținut că, "din certificatul de moștenitor nr. x/1953 emis de Notariatul de Stat al Raionului Lenin București și din actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/25.02.1957 de Notariatul de Stat București - C. rezultă că autorul reclamantului a stăpânit terenul în suprafață totală de 400 mp situat în București. str. x, pe care se afla o casă din paiantă, iar ulterior decesului acestuia, la 18.08.1950, copiii săi au împărțit acest bun imobil, E. preluând stăpânirea asupra unui lot de teren în suprafață de 200 mp, iar fratele său, F., preluând un lot de 200 mp cu casa de paiantă menționată anterior. Autorul reclamantului a fost înscris la rolul fiscal cu terenul de 200 mp (în anii 1992 și 1994), conform adresei emisă de Primăria Municipiului București depusă la dosarul judecătoriei - fila12, iar potrivit depoziției martorilor audiați de tribunal, în anul 1979 pe terenul stăpânit de E. se găsea o casă (construită, deci, ulterior actului de partaj), reclamantul și tatăl său stăpânind netulburați în tot intervalul de timp cunoscut de martori terenul în discuție". Or, în raport de starea de fapt dezvoltată și de prevederile art. 1854 C. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor ce reglementează instituția uzucapiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost contestat, prin respingerea de către BCPI Sectorul 5 București a cererii de înscriere în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestui teren în baza înscrisurilor analizate de tribunal - certificatul de moștenitor nr. x/1953 și actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1957. Art. 786 din vechiul C. civ., articol care, deși se referea la sistarea stării de indiviziune, se poate aplica și în ipoteza sistării stării de coproprietate, prevedea că: Fiecare coerede este prezumat că a moștenit singur și imediat toate bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitație și că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii. Așadar, atât convenția de partaj, cât și hotărârea judecătorească de partaj au efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, consecința fiind că fiecare proprietar, în urma partajului, va fi considerat, în mod retroactiv titular al dreptului de proprietate pur și simplu asupra bunului. O dată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., art. 680 renunță la efectul declarativ, instituind efectului constitutiv al partajului, actul juridic de partaj, marcând un transfer de drepturi între coproprietari, accentuând caracterul de dispoziție al acestuia. Dispozițiile tranzitorii ale art. 6 alin. (4) ale actualului C. civ., stipulează că: Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Or, în speța pendinte se invocă o posesie începută anterior intrării în vigoare a actualului C. civ. (octombrie 2011), astfel că în mod just instanța de apel a reținut efectul declarativ al actului de partaj voluntar. Față de această situație, în lipsa unui act juridic cu efect translativ de proprietate, în mod corect instanța de apel a reținut că menționarea imobilului în cuprinsul unui act de partaj voluntar, chiar autentificat, nu poate constitui dovada dreptului de proprietate asupra bunului, față de caracterul declarativ recunoscut acestuia, după cum nici menționarea imobilului într-un certificat de moștenitor, în absența unei dovezi privind modul de dobândire a dreptului pretins a fi fost transmis prin succesiune, nu valorează dovada proprietății. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că reclamantul are interes să solicite constatarea existenței dreptului de proprietate, în sensul art. 35 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susținerile reclamantului în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 1846, 1847, 1890 C. civ., Legea nr. 422/2001, precum și art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ., texte de lege care, de altfel, au fost invocate doar formal de recurent, fără a subsuma veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată. Criticile ce vizează greșita identificare a imobilului în litigiu, prin raportare la probatoriul administrat nu pot fi supuse cenzurii în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Din perspectiva celor expuse, cum susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1004A din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, Înalta Curte reține următoarele: În drept, conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Totodată, conform prevederilor art. 452 din același cod, "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei." În cauza de față, recurentul-pârât este partea căzută în pretenții, iar la dosarul cauzei intimatul-reclamant a depus dovada achitării onorariului avocațial în cuantum de 1.500 RON În raport de cele anterior reținute, Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga pe recurentul Municipiul București, prin Primarul General la plata către intimatul A., a sumei de 1500 RON, reprezentând onorariu de avocat.