ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2049/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, în data de 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., Municipiul București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului București, au solicitat constatarea dobândirii, prin uzucapiunea de lungă durată, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de aproximativ 162 mp situat în București, str. x, precum și dobândirea, prin accesiune imobiliară artificială a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de reclamanți prin eforturi proprii pe terenul situat la adresa din București. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1837 2 , art. 1846-1847, art. 1890, art. 492 și art. 645 din C. civ. de la 1864. Prin sentința civilă nr. 2033 din 14 martie 2018, Judecătoria Sectorului 6 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 10 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 2932 din 16 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a dispus respingerea acțiunii formulate împotriva pârâtului C., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală de folosință; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și a respins acțiunea împotriva acestei părți ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către Municipiul București, prin primar general, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 272 mp, situat în București, Intrarea Sipetului, numărul 1, identificat conform planului de amplasament al raportului de expertiză topografică de la dosarul întocmit de Tribunalul București.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 304 A din 01 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a păstrat soluția pronunțată în primă instanță și a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 2932 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispozițiilor din Legea nr. 422/2001 și a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general. În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că nu poate justifica calitate procesuală pasivă în ceea ce privește suprafața de 130 mp, având în vedere că acest imobil se află în proprietate privată, și că greșit s-a reținut că, în absența identificării unui proprietar asupra imobilului în legătură cu care s-a solicitat să se constate intervenirea prescripției achizitive de lungă durată, se poate considera că acesta se regăsește în patrimoniul unității administrativ-teritoriale în raza căreia se află, prin efectul prevederilor art. 477, art. 646, art. 680 din C. civ. de la 1864, în contextul în care, potrivit regulilor devoluțiunii legale, vocația succesorală generală, abstractă a statului, nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât, neavând nicio legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății. Așadar, revine reclamanților obligația de a proba că pârâtul este proprietarul nediligent al imobilului și faptul că acesta se află în domeniul privat al statului sau al unității administrativ teritoriale. Totodată, raportat la dispozițiile art. 1847 din C. civ. din 1864, care reglementează condițiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, posesia invocată de reclamanți cu privire la suprafața de 130 mp este una viciată. Astfel, proba testimonială administrată, în mod singular, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate demonstra o posesie care să întrunească condițiile impuse de art. 1864 din C. civ. De asemenea, conform datelor transmise de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 6 București, reclamanții nu au fost înregistrați în evidențele fiscale ca fiind plătitori de impozit pentru suprafața de 162 mp situată în București, str. x, aceasta fiind înregistrată în proprietatea pârâtului C., față de care instanța a admis excepția lipsei calității procesuale de folosință, iar în ceea ce privește construcția edificată pe teren, aceasta figurează ca fiind în proprietatea lui A. începând cu anul 1986. În acest sens, pârâtul a susținut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, termenul de 30 de ani nu a fost împlinit, și ca atare, reclamanții nu pot invoca prescipția achizitivă de lungă durată, termenul nefiind împlinit nici în prezent. În ceea ce privește suprafața de 150 mp, în raport cu prevederile art. 1854 din C. civ., prin acceptarea calității procesuale pasive a pârâtului rezultă că împrejurarea că reclamanții nu au o posesie utilă asupra imobilului în sensul în care nu posedă pentru ei înșiși, ci pentru altul, în speță pentru pârâtul Municipiul București, prin primar general. Or, pentru a se reține o posesie utilă, este necesar ca aceasta să fie exercitată corpus și animus, condiții care în speță nu sunt întrunite, absența oricăreia dintre aceste elemente echivalând cu lipsa posesiei. În ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcțiilor edificate pe teren, astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză, pârâtul a susținut că reclamanții nu au depus autorizația de construire sau procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, iar potrivit deciziei nr. x/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și art. 37 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, absența autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității căii de atac din perspectiva în care unele dintre critici au fost invocate omisso medio, pentru prima dată în recurs, și excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției inadmisibilității, intimații au arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la suprafața de 130 mp teren proprietate particulară (ce a aparținut pârâtului C.) și criticile privind posesia viciată a suprafeței de 130 mp mp reprezintă motive de recurs noi ce nu au fost invocate în apelul declarat de pârât împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, iar potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. aceste critici nu pot fi formulate direct în recurs. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în ceea ce privește suprafața de teren de 150 mp corect au reținut instanțele de fond că intimații-reclamanți au exercitat peste 30 ani o posesie utilă, publică, continuă, netulburată, sub nume de proprietar, așa cum prevede art. 1890 din vechiul C. civ., iar nu o posesie precară cum susține pârâtul. Referitor la susținerile recurentului privind constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de intimații reclamanți, acestea nu pot constitui un motiv de recurs, față de împrejurarea că acest capăt de cerere a fost respins, motivat, de prima instanță și nu a făcut obiectul căii de atac a apelului niciuneia dintre părțile în litigiu, astfel că acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi analizat în calea extraordinară de atac, în recurs. În plus, recurentul nu ar avea un interes actual și legitim în privința construcției edificate de intimații-reclamanți. Întâmpinarea formulată în cauză a fost comunicată recurentului pârât la data de 20 septembrie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 mai 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații- reclamanți, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 27 octombrie 2022, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispozițiilor din Legea nr. 422/2001 și a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, în ceea ce privește suprafața de teren de 130 mp, criticând, totodată, și posesia exercitată cu privire la această suprafață de teren, în sensul că nu a fost efectuată sub nume de proprietar. Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, aceste critici sunt inadmisibile, întrucât nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs. Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curțile de apel soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanța supremă. Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție. O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunțată în primă instanță, susceptibilă de apel, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă. Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulțumirile părții față de hotărârea primei instanțe putând fi invocate doar prin intermediul căii de atac a apelului și nu omisso medio, direct în recurs. În speță, prin sentința civilă nr. 2932 din 16 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a dispus respingerea acțiunii formulate împotriva pârâtului C., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală de folosință; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și a respins acțiunea împotriva acestei părți ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către Municipiul București, prin primar general, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 272 mp, situat în București, Intrarea Sipetului, numărul 1, identificat conform planului de amplasament al raportului de expertiză topografică de la dosarul întocmit de Tribunalul București. Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul Municipiul București, prin primar general, iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe doar cu privire la suprafața de 150 mp considerată proprietate de stat (ce reprezintă o secțiune din imobilul în litigiu), arătând că, dacă în ceea ce privește terenul de 139 mp nu contestă o eventuală transmitere a posesiei începând cu anul 1985, cu privire la terenul în suprafață de 150 mp, evidențiat ca proprietate de stat, reclamanții nu puteau să exercite decât o detenție precară, în niciun caz o posesie utilă, publică, netulburată, continuă și sub nume de proprietar, astfel cum prevede art. 1890 C. civ. Învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a observat că motivul de apel vizează doar parte din terenul cu privire la care s-a constatat dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, respectiv doar suprafața de 150 mp relativ la care, prin adresele comunicate primei instanțe de Direcția de Patrimoniu - Serviciul de Evidență Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, s-a susținut că este "proprietate de stat", sens în care verificările instanței de apel s-au limitat doar la aceste aspecte, dat fiind faptul că sentința primei instanțe nu a fost criticată în alte privințe. În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și suprafeței de 130 mp nu au fost criticate pe calea apelului, aceste critici nu pot fi formulate și analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) și art. 483 C. proc. civ. Procedând în continuare la analiza motivului de recurs privind posesia exercitată de reclamanți cu privire la suprafața de 150 mp, în sensul că aceștia nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile care să cuprindă cele două elemente, corpus și animus, ci posesia a fost exercitată pentru altul, respectiv pentru pârât, se reține că aspectele de ordin generic, invocate în conținutul cererii de recurs, privind îndeplinirea elementului material sau intențional al posesiei, nefiind susținute de argumente de nelegalitate și privind exclusiv reaprecierea probelor și a situației de fapt, stabilite de instanța de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se impun a fi analizate. Obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților, ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă de 30 ani, cu privire la un teren pe care îl stăpânesc, împreună cu autorii lor, din anul 1985, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată (chitanță). În cauză, s-a stabilit de către instanțele fondului că reclamanții au exercitat stăpânirea în fapt sub nume de proprietar pe o durată de 33 ani ca efect al joncțiunii posesiilor, fiind administrat un amplu probatoriu constând în înscrisuri, proba testimonială, expertiză tehnică în specialitatea topografie, care justifică soluțiile adoptate în cauză. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparație și nici nu este străbătut de lucrări sau instalații de utilitate publică, astfel că nu există impedimente pentru constatarea incidenței acestui mod de dobândire a proprietății. Așa fiind, instanța de recurs apreciază, contrar susținerilor recurentului-pârât, conform cărora posesia a fost exercitată pentru altul, că, în speță, nu s-a demonstrat că terenul se afla în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale. În acest sens, se reține că până la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., domeniul public a cunoscut o reglementare în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 3 alin. (4) din această lege, domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. În noul C. civ., proprietatea publică beneficiază de o reglementare de principiu în cuprinsul art. 554 alin. (1), potrivit cu care bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Aplicând aceste dispoziții legale cauzei de față, se constată că nici din perspectiva criteriilor de delimitare prevăzute de Legea nr. 213/1998 (pentru perioada sa de aplicabilitate) și nici din perspectiva dispozițiilor relative la proprietatea publică cuprinse în noul C. civ. (art. 554, art. 858-859), în cauză nu se poate reține că terenul cu privire la care se invocă uzucapiunea ar aparține sau ar fi aparținut proprietății publice. Așadar, în acord cu soluțiile pronunțate în cauză, se impune concluzia că terenul aparține domeniului privat al unității administrativ teritoriale și, astfel, cu privire la acesta putea fi exercitată posesia, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. În ceea ce privește susținerile relative la accesiunea imobiliară artificială asupra construcțiilor edificate pe teren, se constată, pe de o parte, că nu reprezintă o veritabilă critică, întrucât vizează aspecte fără raportare la soluția de respingere pronunțată de prima instanță asupra acestui capăt de cerere, iar pe de altă parte, recurentul-pârât nu justifică un interes în susținerea unei astfel de critici întrucât soluția pronunțată asupra acestei cereri îi profită. Astfel, prin hotărârea pronunțată de prima instanță a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind dobândirea prin accesiune a construcțiilor edificate de reclamanți pe teren, avându-se în vedere considerentele Deciziei nr. 13/2019 de soluționare a recursului în interesul legii și precizările din expertiza construcțiilor întocmită în cauză, în sensul că locuința a fost finalizată în anul 2000, iar anexele au fost finalizate în anul 1991, construcțiile fiind edificate fără autorizație. Or, întrucât partea care avea interes să critice această soluție a primei instanțe, respectiv reclamanții, nu a formulat apel care să vizeze soluția de respingere a capătului de cerere vizând accesiunea, nu pot fi primite în recurs criticile recurentului-pârât, în condițiile în care susținerile sunt invocate omisso medio. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,