ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 17 decembrie 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, în principal, să-i predea în deplină proprietate și posesie un imobil (apartament) similar, ca suprafață utilă, celui care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 sau, în subsidiar, la restituirea prețului de piață, în valoare estimată de 340.000 RON, precum și obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale. Prin cererea depusă la 29 martie 2021, reclamanta a arătat că renunță la judecata primului capăt de cerere, iar, prin cererea depusă la 18 octombrie 2021, a precizat că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, la plata contravalorii imobilului, constând în prețul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003, încheiat cu B. S.A., ce urmează a fi actualizat în raport cu indicele inflației și dobânda, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1950 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 74 din 26 ianuarie 2022.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 2611 din 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr. 1950A din 15 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în rejudecarea apelului Prin decizia civilă nr. 276A din 18 martie 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de către reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022 și, evocând fondul, a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 32.031,36 RON, cu titlu de preț actualizat, aferent contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, a respins, în rest, respins cererea, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 22 mai 2025, a formulat recurs pârâtul, solicitând casarea, în parte, a deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în sinteză, următoarele critici: - instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, în condițiile în care Municipiul București, în calitate de vânzător, este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.337 din C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; - instanța de apel a încălcat art. 453 din C. proc. civ., întrucât Ministerul Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi în culpă procesuală și nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive, învederând că, în urma aplicării principiului relativității efectelor contractului, legitimitatea procesuală pasivă aparține Municipiului București, care a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, iar nu Ministerului Finanțelor, care nu a fost parte contractantă și căruia nu îi revine obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului ce a fost anulat. A mai arătat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme procesuale și nu sunt de natură a conferi calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor. Înalta Curte că acest motiv de recurs este nefondat. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive, chiar dacă, cu titlu preliminar, a reținut că pârâtul nu a declarat apel incident, în conformitate cu dispozițiile art. 472 din C. proc. civ., prin care să critice soluția dată de către prima instanță acestei excepții procesuale. Cu toate acestea, instanța de apel a arătat, în continuare, că din raportul juridic dedus judecății, reglementat de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor, astfel că, în prezența acestei norme legale speciale, se justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor. A reținut instanța de apel că, prin adoptarea acestei norme speciale, legiuitorul a urmărit evitarea unor procese care ar fi implicat, într-o primă fază, participarea vânzătorului, care garantează contra evicțiunii, iar, ulterior, regresarea acestuia împotriva Ministerului Finanțelor, în contextul în care prețul plătit de cumpărător se vira direct Ministerului Finanațelor, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001: "(…) (2) Cererile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (2 1 ) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995." Se constată că se instituie ex lege obligația Ministerului Finanțelor de dezdăunare a cumpărătorului care a dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995 și care se află în una dintre cele două ipoteze legale. Din moment ce obligația de plată a prețului incumbă Ministerului Finanțelor, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este nefondată susținerea recurentului-pârât, în sensul că această normă specială nu ar fi de natură a-i conferi calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. De altfel, în cadrul considerentelor deciziei nr. 1 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că "în ambele modalități de dezdăunare, dreptul de creanță are ca debitor Ministerul Finanțelor Publice". Contrar susținerilor recurentului-pârât, obligația de dezdăunare nu are la bază raportul contractual stabilit între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci chiar voința legiuitorului, astfel că susținerile referitoare la principiul relativității efectelor actului juridic nu prezintă relevanță în cauză. Nu pot fi primite nici argumentele referitoare la lipsa calității procesuale pasive, în raport cu normele de drept comun în materie de evicțiune, deoarece recurentul-pârât nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, potrivit dreptului comun. Prin derogare de la prevederile art. 1.337 din C. civ. de la 1864, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive, sunt reglementate prin dispozițiile art. 50-50 1 din Legea nr. 10/2001, care au caracter special și se aplică cu prioritate, conform regulii specialia generalibus derogant. În acest cadru normativ special, nu prezintă relevanță nici susținerea din memoriul de recurs, în sensul că, dacă s-ar accepta că prin lege operează o novație de debitor, totuși novația nu se prezumă (art. 1.130 din C. civ.) și nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1.132 din C. civ.). În altă ordine de idei, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu toate că prevederile art. 1.337 din C. civ. de la 1864 instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. După cum s-a reținut deja, prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 au caracter special și, fiind derogatorii de la dreptul comun (art. 1.337 din C. civ. de la 1864), se aplică cu prioritate, neputând fi primite susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora deposedarea de imobil, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și atrage răspunderea contractuală pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București, în calitate de vânzător. A accepta o atare interpretare înseamnă a nesocoti regula specialia generalibus derogant și a lipsi de eficiență dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care instituie obligația Ministerului Finanțelor de restituire a prețului actualizat al imobilului din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Potrivit acestui din urmă text de lege, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor. Voința legiuitorului a fost ca din același fond să fie achitate, de către Ministerul Finanțelor, sumele de bani reprezentând prețul actualizat sau valoarea de piață a imobilului, pentru ipotezele reglementate la art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. În lumina normelor speciale menționate, este neîndoielnic că Ministerul Finanțelor - ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători - este instituția stabilită prin lege pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, motiv pentru care criticile de recurs sub acest aspect sunt nefondate. În final, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., întrucât, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003, nu poate fi în culpă procesuală și, ca atare, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a aplicat, în mod corect, aceste dispoziții legale, atunci când a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON. Din moment ce instanța de apel, evocând fondul după anularea sentinței, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 32.031,36 RON, cu titlu de preț actualizat, înseamnă că pârâtul este partea care a pierdut procesul, neavând nicio relevanță, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., faptul că acesta nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2003. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., precum și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul. Totodată, constatând îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât, fiind partea care a pierdut procesul, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la fila x.