ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2611/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a III -a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâți Unitatea administrativ-teritorială Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea Municipiului București să-i predea în deplină proprietate și posesie un imobil (apartament) similar ca suprafață utilă celui care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 încheiat cu S.C. Apolodor S.A., în calitate de mandatar al pârâtului, de care a fost evinsă, obligarea pârâtului Municipiul București, în subsidiar, la restituirea prețului de piață, în valoare estimată de 340.000 RON, și obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale. Prin cererea formulată la 29 martie 2021, reclamanta a arătat că renunță la primul capăt de cerere. Prin cererea formulată la 18 octombrie 2021, reclamanta a precizat că solicită: - obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, la plata contravalorii imobilului constând în prețul apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 încheiat cu S.C. Apolodor S.A., ce urmează a fi actualizată în raport cu indicele inflației și dobânda; - obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și UAT Municipiul București, acțiune care, după precizare, a avut ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a primului pârât la plata contravalorii imobilului care a făcut obiectul contractului nr. x din 25 februarie 2003, respectiv a sumei de 132.219.814 ROL, actualizată cu rata inflației, plus dobânda la zi.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1950 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 74 din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și UAT Municipiul București.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1950 A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a procedat la judecata apelului însușindu-și întocmai raționamentul primei instanțe, care a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, luând în considerare numai înscrisurile administrate, fără a cerceta fondul cauzei și fără a administra și proba testimonială cu martorii indicați prin cererea introductivă de instanța și prin motivele de apel. În dezvoltarea acestei critici a arătat că, prin acest raționament, instanța de apel a încălcat dispozițiile cuprinse în art. 258 C. proc. civ., în sensul în care nu a încuviințat proba testimoniala cu martorii indicați în motivele de apei, probă esențială care, coroborată cu înscrisurile administrate, ar fi influențat soluția asupra apelului, deoarece era importantă pentru dovedirea posesiei reclamantei, netulburate până la data notificării de către persoana îndreptățită la restituire, posesie care a întrerupt prescripția extinctivă. A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel, fără o motivare care sa aibă în vedere limitele devoluțiunii astfel cum sunt stabilite în dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a reținut că prima instanța a analizat pertinent dispozițiile art. 2537 C. civ. și a constatat că nu s-a dovedit existenta unui caz de întrerupere a prescripției. Astfel, în aprecierea sa, instanța de apel a încălcat art. 476 C. proc. civ., art. 478 alin. (2) și art. 479 C. proc. civ., deoarece în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel avea sarcina lămuririi situației de fapt și de drept a litigiului, ținându-se seama de toate considerațiile noastre expuse pe larg în acțiunea introductivă de instanța, astfel cum a fost precizată. Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dispoziții care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, în prezenta cauza singurul argument fiind acela referitor la limitele soluționării acțiunii în prima instanță, respectiv ale judecații în apel. Instanța a soluționat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, limitându-se la statuările primei instanțe și ale intimaților din cuprinsul întâmpinărilor, fără a analiza în mod concret toate susținerile sale, pronunțând o hotărâre cu încălcarea normelor de procedură. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a menționat că înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale unei părți, fără a motiva propriu- zis, cu claritate și pertinență măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunțată să fie nelegală, impunându-se, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, soluția casării cu trimitere. A subliniat că jurisprudența CEDO a statuat în sensul că noțiunea de proces echitabil presupune ca instanțele să examineze în mod real problemele esențiale care le-au fost supuse, motivele să facă obiectul unei analize efective, cerințe care sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezida tocmai în raționamentul logico-juridic clar explicitat care a fundamentat soluția adoptata, în prezenta cauza decizia recurata neîndeplinind aceste cerințe obligatorii. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material cuprinse în dispozițiile art. 2537 C. civ., atunci când a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare cumpărare, întrucât cursul termenului nu este influențat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretențiilor solicitate prin acțiunea introductivă. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., dispoziții care stipulează explicit că prescripția se întrerupe, prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția, singura condiție prevăzută de legiuitor în privința recunoașterii dreptului fiind aceea de a proveni în mod nemijlocit de la debitor. În dezvoltarea acestui argument a precizat că din înscrisurile administrate rezultă că restituirea în natură a apartamentului nr. x în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 către persoana îndreptățită, s-a făcut în baza Dispoziției nr. 20280 din 30 martie 2018 emisă de Primăria Municipiului București - Primar General. De la momentul emiterii acestei dispoziții de restituire, recurenta-reclamantă a apreciază că nu mai putea păstra bunul, iar statul prin emiterea dispoziției de restituire s-a îmbogățit cu contravaloarea contractului de vânzare-cumpărare, achitată de recurenta-reclamantă. De asemenea, a învederat că, până la acest moment, nu avea niciun interes de a acționa în judecată organismele reprezentative ale statului pentru recuperarea prețului actualizat al contractului de vânzare-cumpărare, atât timp cât dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. x nu fusese încălcat în deplinătatea prerogativelor sale, respectiv posesia și folosința, evicțiunea sa nefiind pe deplin consumată, fiind și imoral să solicite despăgubiri atât timp cât avea posesia asupra apartamentului, apreciind că ar fi putut cere despăgubiri numai de la momentul pierderii definitive a posesiei asupra apartamentului. În același sens a arătat că este greșit raționamentul instanței de apel care apreciază în sensul în care cursul termenului de prescripție "nu este influențat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretențiilor solicitate prin acțiunea introductivă." Fostul proprietar, respectiv persoana îndreptățită la restituire, nu este debitorul pretențiilor solicitate de recurenta-reclamantă, dar atitudinea sa prin care a solicitat intrarea în posesia și folosința apartamentului numai după emiterea dispoziției de restituire a influențat cursul prescripției extinctive. Astfel, a mai arătat că atât emiterea dispoziției de restituire, cât și transmiterea notificării de eliberare a spațiului, au legătura cu drepturile recurentei-reclamante prevăzute de dispozițiile art. 50 și 50 1 -Legea nr. 10/2001, deoarece abia la momentul la care recurenta și familia mea, prin primirea notificării de evacuare, a avut convingerea că trebuie eliberat spațiul în care locuia, a dat curs valorificării drepturilor conferite de aceste dispoziții legale, întrucât până la acest moment, apreciază că nu avea interesul promovării unei astfel de acțiuni. Totodată, a subliniat că prin sentința civilă nr. 1509 pronunțată de Tribunalul Bucuresti - sectia a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 29 mai 2013, s-a constatat numai nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 martie 2003 încheiat cu Municipiul București prin Primar General, nu s-a dispus și obligarea sa la a lasă în deplină proprietate și posesie apartamentul persoanei îndreptățite la masuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta B.. Aceasta a dobândit proprietatea asupra apartamentului în discuție la momentul la care au fost întregite în persoana sa prerogativele dreptului de proprietate referitoare la posesie și folosința, iar acest lucru s-a întâmplat abia la momentul emiterii dispoziției nr. 20280 din 30 martie 2018 de restituire în natură a apartamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din dispoziția sus menționată, deoarece până la acest moment, recurenta deținea posesia și folosința asupra apartamentului, iar potrivit art. 4 din dispoziția sus menționată, aceasta reprezintă dovada proprietății asupra imobilului descris la art. 2 și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. În contextul emiterii înscrisurilor sus-menționate, recurenta-reclamantă a considerat că prin emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentului nr. x către persoana îndreptățită, statul prin reprezentantul sau, i-a recunoscut implicit dreptul de posesie și folosința asupra apartamentului, recunoaștere neîndoielnică, care rezultă fără echivoc din acțiunea statului. Lăsarea sa în posesia apartamentului de către fostul proprietar reprezintă un temei suficient pentru respingerea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, situație ce echivalează cu întreruperea termenului de prescripție, mai exact cu neînceperea curgerii termenului de prescripție. Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă a apreciat că termenul trebuie calculat de la momentul notificării sale prin intermediul BEJ C. - 4 februarie 2019, când s-a produs tulburarea sa efectivă în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare de la stat, în sensul în care i s-a pus în vedere ca, în termen de 30 zile de la primirea notificării, să elibereze apartamentul. Pe cale de consecința, a susținut că data emiterii notificării reprezintă momentul la care s-a produs tulburarea sa efectivă în exercitarea posesiei și folosinței asupra apartamentului, întrucât aceasta s-a întemeiat pe o pretenție juridică din partea persoanei îndreptățite la restituire, și anume exercitarea acțiunii în evacuare împotriva sa. De asemenea, a mai precizat că a întreprins mai multe demersuri administrative care au întrerupt cursul prescripției extinctive, nu a stat în pasivitate, ci dimpotrivă a dat dovada de maximă diligență, ulterior anularii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, prin sentința civilă nr. 1509 din 21 noiembrie 2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2935 din 29 mai 2013 a Înaltei Curți, inițiind nenumărate demersuri către instituțiile abilitate ale statului pentru a recupera contravaloarea contractului achitata, instituții care nu au negat dreptul său la recuperarea prețului plătit al apartamentului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile ce vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici sunt fondate în condițiile în care hotărârea instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 425 lit. "b" C. proc. civ., în condițiile în care în considerentele hotărârii nu fost analizate aspectele invocate în cererea de apel. Astfel, Înalta Curte reține că în motivarea apelului s-a susținut că "a existat o întrerupere a cursului prescripției la momentul emiterii dispoziției nr. 20280/30.03.2018 prin care a fost restituit apartamentul nr. x către succesoarea fostului proprietar, B. și căp ână la acel moment a avut posesia și folosința imobilului, că dispoziția de restituire în natură menționată influențează raporturile juridice dintre reclamantă și intimatul Ministerul Finanțelor Publice deoarece în urma acesteia s-a pierdut posesia imobilului și s-a consumat evicțiunea, că s-a adresat Ministerului Finanțelor Publice conform dispozițiilor art. 50 și art. 51 din Legea nr. 10/2001 doar la momentul la care a fost notificată în legătură cu părăsirea efectivă a apartamentului de către noul proprietar, că sunt incidente în cauza dispozițiile art. 2537 pct. 4, prescripția neîncepând că curgă din moment ce creditorul nu a stat în pasivitate și a efectuat mai multe demersuri pentru a obține contravaloarea plătită în baza contractului încheiat conform Legii nr. 112/1995." În acest sens, reclamanta se referă la cererile depuse în anii 2013 - 2014, la notificarea nr. 84/9 martie 2015 trimisă prin executorul judecătoresc D., precum și la adresa înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice în data de 21.08.2019. Înalta Curte reține că, deși investită cu institutia întreruperii prescripției prevăzută de dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. proc. civ., din considerentele hotărârii recurate nu rezultă analiza acestor dispoziții legale din perspectiva susținerilor și a înscrisurilor depuse de reclamantă, în condițiile în care în motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut doar că: "termenul de prescripție a început să curgă la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare cumpărare. Cursul termenului nu este influențat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretențiilor solicitate prin acțiunea introductivă." Cum funcția extinctivă, sancționatorie a prescripției extinctive antrenează consecințe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația, Înalta Curte reține că aceasta presupune nevalorificarea din neglijență sau pasivitate a acestei posibilități. Or, dispozițiile art. 2537 pct. 4 C. civ., prevăd că "prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere". Din perspectiva acestor dispoziții legale, rezultă că, punerea în întârziere, poate avea loc în orice mod: notificare, adresă, somație, etc. Or, aplicând sancțiunea prescripției extinctive fără a fi analizate susținerile și înscrisurile depuse de reclamantă legate de incidența dispozițiilor art. 2537 pct. 4 C. civ., care prevăd că "prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere", Înalta Curte reține că, în raport de succesiunea actelor și faptelor juridice, în condițiile în care din înscrisurile depuse rezultă că reclamanta nu a stat în pasivitate ci, dimpotrivă a efectuat mai multe demersuri pentru a obține contravaloarea plătită în baza contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, (cu referire la cererile formulate în anii 2013 - 2014, inclusiv la notificarea nr. 84/9 martie 2015 trimisă prin executorul judecătoresc D., precum și la adresa înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice la 21.08.2019), instanța de apel a făcut o greșită apreciere a raporturilor juridice dintre părți în ceea ce privește instituția prescripției extinctive, fiind incidente astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a admite recursul reclamantei și în temeiul art. 497 C. proc. civ., a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. În rejudecare, în temeiul art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel urmează a avea în vedere atât aspectele dezvoltate în prezenta decizie din perspectiva dispozițiilor art. 2537 pct. 4 C. proc. civ., a aspectelor rezultate din succesiunea actelor/faptelor juridice și a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum și în raport de data emiterii Dispoziției nr. 20280 doar la 30 martie 2018 de Primăria Municipiului București - Primar General, raportate inclusiv la momentul notificării reclamantei prin intermediul BEJ C. - 4 februarie 2019, având în vedere că până la acel monment reclamanta a avut posesia și folosinta imobilului.