Decizia nr. 1144/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 5/2022 a Judecătoriei Sectorului 5

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și cu Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, au solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța să dispună restituirea prețului de piață al imobilului situat în str. x, ap. l, București. În fapt, reclamanții au fost proprietarii imobilului situat în București, str. x, potrivit contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. N 8196 din data de 02.04.2009. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 5 din 03 ianuarie 2022, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 924 din 21 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Finanțelor și Municipiul București prin Primarul General; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor să restituie reclamanților suma de 343.832 RON reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, str. x, precum și să plătească reclamanților suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 287 A din 15 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 924 din 21 septembrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 287 A din 15 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 01 octombrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 5.

Asupra motivelor de recurs formulate, se constată următoarele: Procedând la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că hotărârea Curții de Apel București este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată. S-a învederat că, în mod eronat, curtea de apel a respins ca nefondat apelul pe care l-au declarat în cauză, apreciind că "potrivit hotărârilor judecătorești definitive depuse la dosarul cauzei și reținute corect de prima instanță, că deși a fost admisă acțiunea în revendicare, s-a reținut că au respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu s-a reținut că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Astfel, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanții au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului". Recurentul a afirmat că, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196/02.04.2009 nu a fost desființat, iar în lipsa unei sentințe definitive si irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, încheiat de Primăria Municipiului București prin mandatar AFI prin care intimații-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 343.832 RON reprezentând prețul de piață al apartamentului sus-mentionat. Mai mult, reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii nici uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 10/2001. În continuare, subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentul a susținut că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor, date fiind următoarele argumente. Având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată vizează un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, statul ca terț nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili o altă instituție răspunzătoare. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Conform dispozițiilor art. 1337 C. civ. se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Ca atare, tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București prin Primar General, față de pretențiile intimaților-reclamanți A. si B.. Recurentul a concluzionat că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor, având în vedere că nu poate fi reținută culpa acestei instituții. O altă critică se referă la faptul că, deși prin hotărârea recurată, curtea de apel a reținut că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost generată de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, totuși, a respins apărările pe care le-a formulat, instanța considerând aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001. În continuarea recursului, se mai critică faptul că, în mod eronat, a susținut recurentul, curtea de apel a respins apărările formulate cu privire la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul C., motivat de faptul că această valoare nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu. Recurentul a mai învederat că în speță, operează îmbogățirea fără justă cauză, întrucât intimații ar urma să încaseze o diferență mai mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, instanța neavând în vedere că reclamanții au achiziționat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, la un preț social preferențial, cu mult sub prețul pieței, cu o diminuare considerabilă din valoarea reală. Indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, ce încalcă principiul egalității cetățenilor în fata legii, întrucât situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți s-a solicitat în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii în tot a hotărârii atacate. Au susținut că deși recurentul a invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a arătat în mod concret care sunt criticile aduse hotărârii recurate, ci s-a limitat la reluarea susținerilor și apărărilor formulate în faza procesuală a apelului. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și au învederat că referitor la susținerile privind stabilirea eronată a valorii despăgubirilor, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale, dând eficiență prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, incidente cauzei. Au precizat că situația lor se circumscrie dispozițiilor articolului enunțat, întrucât au calitatea de cumpărători al căror contract de vânzare a fost desființat ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001. Mai mult, acest text legal instituie un regim derogatoriu de la regulile generale privind evicțiunea, stabilind că despăgubirile trebuie să reflecte prețul de piață al imobilului, determinat conform standardelor internaționale de evaluare. Ca atare, nu este incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză prin raportare la situația dedusă judecății. Cu privire la criticile recurentului cu privire la raportul de expertiză, au afirmat că acestea vizează, în realitate, o reevaluare și reapreciere a probelor administrate, aspecte ce exced competenței instanței de recurs.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă: După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 1 aprilie 2025, în cauză a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat în cauză, în considerarea următoarelor argumente: Prioritar, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare, excepție ce urmează a fi respinsă. În susținerea excepției nulității recursului, intimații-reclamanți au învederat că a fost invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a arătat în mod concret care sunt criticile aduse hotărârii recurate, ci recurentul s-a limitat la reluarea susținerilor și apărărilor formulate în faza procesuală a apelului, fără să se indice în concret care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel. Înalta Curte reține, contrar susținerilor intimaților-recurenți că, prin recursul declarat în cauză și întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat normele de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greșit, respectiv, cele ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (3) din același act normativ, art. 21 alin. (5) din Legea 112/1995 și art. 1337 C. civ. Prin modul de formulare a motivelor de recurs s-au adus critici punctuale hotărârii recurate, arătându-se că prin hotărârea în revendicare nu s-a dispus desființarea contractului de vânzare-cumpărare, situație în care nu era incidentă norma prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda prețul de piață al imobilului. Înalta Curte observă că prin invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor de către recurent, s-a arătat în concret că Ministerul Finanțelor nu are calitatea procesuală pasivă prevăzută de obligația de garanție pentru evicțiune și de dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală/parțială prin fapta unui terț. În concluzie, Înalta Curte reține că nu poate opera sancțiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., întrucât, așa cum s-a arătat, recursul a fost motivat, iar unele din motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și ca atare, urmează a se respinge excepția nulității recursului. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că nu mai există niciun impediment de ordin procedural în ceea ce privește analiza și soluționarea pe fond a recursului declarat de recurentul Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Se constată că printr-o primă critică, recurentul a susținut că în mod greșit a fost respins apelul pe care l-a promovat în cauză, având în vedere că "potrivit hotărârilor judecătorești definitive depuse la dosarul cauzei și reținute corect de prima instanță, deși a fost admisă acțiunea în revendicare, s-a reținut că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și nu s-a reținut că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Astfel, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanții au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului". Analizând această susținere, Înalta Curte constată că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se regăsesc asemenea argumente ca cele redate cu ghilimele de recurent, instanța de apel aplicând în mod corect dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care au următorul conținut normativ, (2 1 ) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Referirea pe care instanța de apel a făcut-o la prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a avut în vedere distincția necesară între modul în care trebuie făcută restituirea prețului unui imobil dobândit prin contract de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv, restituirea prețului unui imobil cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În prima ipoteză, restituirea urmează a se face la prețul actualizat plătit de chiriași, iar în cea de-a doua ipoteză, se va restitui prețul de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare (art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001). Temeiul acordării prețului de piață se regăsește în dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cunpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor (…)", precum și în dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ, invocat drept temei și de către instanța de apel, care completează dispozițiile de mai sus, în sensul scutirii de la plata taxei de timbru a acțiunilor în justiție cu acest obiect. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și nu a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, (așa cum a afirmat recurentul) validând soluția și argumentele instanței inferioare privind acordarea prețului de piață al imobilului. În continuare, se reține că în mod nefondat s-a criticat pe calea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în baza cărora s-a dispus acordarea prețului de piață al imobilului cumpărat de intimații-reclamanți în baza Legii nr. 112/1995. În esență, argumentele pentru care recurentul-pârât a pretins greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se referă la inexistența unei sentințe definitive și irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196 din 2 aprilie 2009, precum și la neîndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Dezvoltând acest motiv de recurs a arătat că, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196 din 02 aprilie 2009 nu a fost desființat, iar în lipsa unei sentințe definitive si irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, încheiat de Primăria Municipiului București prin mandatar AFI prin care intimații-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de 343.832 RON reprezentând prețul de piață al apartamentului sus-mentionat. Criticile sunt nefondate. Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 1941 din 18 octombrie 2018 pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de D. în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză și Municipiul București și s-a dispus lăsarea în deplină proprietate și posesie, în favoarea reclamantului, a construcției și terenului situate în București, str. x Doamna Chiajna 39. Prin decizia civilă nr. 808 din 22 mai 2019 Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A. și B., iar Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de aceleași părți. În viziunea Legii nr. 10/2001, noțiunea de desființare a unui contract semnifică atât constatarea nulității acestuia, cât și lăsarea sa fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, printr-o hotărâre definitivă/irevocabilă. Așadar, potrivit dispozițiilor legii speciale, anume art. 20 alin. (2) 1 din Legea 10/2001, efectele pierderii unui imobil prin admiterea acțiunii în revendicare sunt similare cu cele ale pierderii unui imobil prin constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare. În speță, deși reclamanții au pierdut bunul în urma unei acțiuni în revendicare și nu a unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prețului de piață al imobilului, astfel cum în mod corect au reținut instanțele devolutive. În legătură cu susținerea recurentului în sensul că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi realizat cu respectarea Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată. Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut autoritatea pozitivă de lucru judecat a deciziei civile nr. 808 din 22 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, care a statuat "asupra bunei credințe a pârâților din acel proces, reclamanții A. și B., dar și asupra faptului că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost generată de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (care instituiau sub sancțiunea nulității absolute o interdicție de înstrăinare a imobilelor cu privire la care a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, până la momentul soluționării acesteia), iar nu de reaua-credință a pârâților și nici de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceste din urmă prevederi fiind respectate la încheierea contractului". Așadar, îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținută de ambele instanțe devolutive nu mai poate fi cenzurată, în caz contrar s-ar nesocoti concluziile unor hotărâri judecătorești care au dat o dezlegare aceastor aspecte. Printr-o altă critică, întemeiată în drept de recurent pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susținut că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de un raport juridic de drept privat care are la bază un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili o altă instituție răspunzătoare. S-a mai subliniat că nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor și să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului, că potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ. se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, care nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. A concluzionat că tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București prin Primar General, față de pretențiile intimaților-reclamanți A. si B.. Nici aceste critici nu sunt fondate. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a acordat calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, iar aceste dispoziții au prioritate în raport de cele de drept comun privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prevăzut de art. 1337 din C. civ., înlăturându-l de la aplicare. De altfel, instanța de fond, (tribunalul), prin încheierea din 07.10.2022, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General, și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primarul General ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Astfel, a statuat asupra cadrului procesual reținând calitatea procesuală pasivă doar a Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar, cu motivarea că acest pârât "nu justifică legitimare procesuală pasivă în sensul art. 36 C. proc. civ., atâta timp cât nu acesta este subiectul de drept căruia textul de lege citat îi adresează calitatea de plătitor". În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, instanțele fondului au aplicat corect norma specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul stabilind în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, obligația de plată a prețului prevăzut de acest act normativ, acesta devenind subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect, înlăturând aplicarea normelor generale cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Cu privire la critica prin care recurentul a susținut că deși curtea de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea 112/1995, dar a respins apărările pe care le-a formulat în cauză privind neîndeplinirea dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se reține că și această critică este nefondată. Așa cum s-a mai arătat, prin decizia civilă nr. 808 din 22 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dat o dezlegare acestui aspect, în sensul că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că prevederile Legii 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului, iar pierderea proprietății imobilului în cadrul acțiunii în revendicare a fost generată de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nu de reaua-credință a pârâților. Aceste aspecte au fost tranșate definitiv, dobândind autoritate pozitivă de lucru judecat. În continuarea memoriului de recurs, se mai critică faptul că, în mod eronat, curtea de apel a respins apărările formulate cu privire la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul C., motivat de faptul că această valoare nu reflectă prețul real al imobilului în litigiu. Expertul trebuia să țină seama de un coeficient de uzură mai mare și nu să precizeze că "starea tehnică de întreținere a locuinței este bună", determinând o valoare de circulație a imobilului mai mare. Înalta Curte reține că, în conformitate dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege. Prin urmare, critica cu privire la valoarea imobilului stabilită de expert reprezintă un aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate, pentru a putea fi examinată prin exercitarea prezentei căi de atac; în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei. Acordarea prețului de piață al imobilului nu poate fi considerată o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, așa cum susține recurentul, întrucât norma specială prevăzută de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 stabilește în mod expres prețul la care are loc compensarea pierderii imobilului, având prioritate față de dispozițiile dreptului comun, care astfel sunt excluse de la aplicare. În consecință, față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.