ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 339/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 20 noiembrie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în principal, la plata prețului de piață sau, în subsidiar, la restituirea prețului plătit pentru apartamentul situat în București, str. x, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1995 din 25 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 1536A din 4 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul A., a admis apelul declarat de către reclamanta B., a anulat în parte sentința apelată și a trimis cauza primei instanțe, spre rejudecarea cererii formulate de către reclamantă, păstrând dispozițiile sentinței referitoare la respingerea, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamant și la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Împotriva acestei decizii civile, la 19 ianuarie 2023, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice București, solicitând casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului formulat de către reclamantă, la aceeași instanță de apel.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normelor de drept material, atunci când a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia la data pronunțării deciziei civile nr. 3223/27.09.2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, iar nu la data pronunțării deciziei civile nr. 1556/10.06.2003 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că decizia civilă nr. 1556/10.06.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat în București, str. x, nu produce efecte decât în privința reclamantului, nu și în privința reclamantei. La originea acestui raționament juridic eronat, se află sentința civilă nr. 3098/22.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2008, prin care a fost respinsă cererea reclamantei C. de evacuare a pârâților A., B. și D. din apartamentul situat în București, str. x, în condițiile în care, la acel moment, exista o hotărâre definitivă și irevocabilă - decizia civilă nr. 1556/10.06.2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă - prin care se constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că, referitor la stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, nu are nicio relevanță data evacuării din imobil și nici măcar data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate cu privire la revendicare, ci exclusiv data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996. Deși în acest contract este trecut drept cumpărător doar reclamantul A., totuși, în cuprinsul contractului, se menționează că acesta era căsătorit, iar din certificatul de căsătorie depus la dosar rezultă ca era căsătorit cu reclamanta B. din anul 1989. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 30 din Codul familiei, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta B. a avut calitatea de proprietar al apartamentului, în egală măsură cu soțul său, și a pierdut această calitate la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1556/10.06.2003 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului.

Acțiunea în revendicare, ce a fost soluționată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a avut caracterul unei acțiuni promovate de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, fiind evident că, la momentul judecării acelei cauze, reclamanta B. nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului. Or, din perspectiva dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, relevanță are doar pierderea dreptului de proprietate, în circumstanțele prevăzute de lege, aceasta atrăgând obligația Statului, prin Ministerul Finanțelor, de a achita prețul de piață al imobilului.

Având în vedere că reclamanții au pierdut dreptul de proprietate în anul 2003, rezultă că momentul la care s-a născut dreptul de acțiune al ambilor reclamanți este 6 februarie 2009, când a intrat în vigoare Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin care a fost introdus art. 50

1

.

Apreciind greșit că momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei este 27 septembrie 2018, instanța de apel a reținut, în mod eronat, incidența în cauză a dispozițiilor art. 2.512 și ale art. 2.513 din noul C. civ.

Intimata-reclamantă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea Camerei de consiliu din 26 octombrie 2023, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata acestuia, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-pârât a respectat aceste exigențe legale, din moment ce argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea Camerei de consiliu din 26 octombrie 2023, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material privind prescripția extinctivă, atunci când a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut abia la data pronunțării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, iar nu la data pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Astfel, în ce-l privește pe reclamantul A., instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a cererii în despăgubiri, reținând că dreptul la acțiune, în privința acestui reclamant, s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Dat fiind că reclamantul nu a declarat recurs împotriva soluției de respingere, ca nefondat, a apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței civile nr. 1995 din 25 septembrie 2019, rezultă că această soluție a devenit definitivă, prin nerecurare.

Însă, în privința reclamantei B., instanța de apel a stabilit că dreptul la acțiune nu s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, astfel cum a reținut prima instanță, ci la data pronunțării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, așadar după intrarea în vigoare a noului C. civ., devenind incidente dispozițiile acestuia.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în considerentele căreia s-a reținut că, în ceea ce o privește pe B. (care a avut calitatea de pârâtă în litigiul respectiv), contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, acțiunea în revendicare formulată de către numita C. împotriva acesteia fiind admisă tocmai în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părți.

În acest context, reținând că întâmpinarea în primă instanță nu a fost formulată în termen legal, precum și că, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, pârâtul nu s-a prezentat pentru a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2.512 și ale art. 2.513 din noul C. civ. și a constatat că pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, în privința cererii formulate de către reclamantă.

Criticând raționamentul logico-juridic al instanței de apel, recurentul-pârât a susținut că, din moment ce acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că, în ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, nu are nicio importanță data soluționării definitive a acțiunii în revendicare formulate de către numita C., relevantă fiind doar data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996. Recurentul-pârât a învederat că, deși în acest contract este trecut, drept cumpărător, doar reclamantul A., totuși, în cuprinsul său, se arată că era căsătorit, iar din certificatul de căsătorie depus la dosar rezultă ca era căsătorit cu reclamanta B. din anul 1989. În acest context, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 30 din Codul familiei și a conchis că reclamanta B. a avut calitatea de proprietar al apartamentului, alături de soțul său, și a pierdut această calitate la data pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996.

Aceste susțineri ale recurentului-pârât nu pot fi primite, întrucât ignoră, în mod vădit, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a fost, în mod corect, valorificat de către instanța de apel, dat fiind că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești definitive, s-au reținut următoarele:

"În ceea ce privește soluția dată pe fond acțiunii în revendicare, curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, că titlul invocat de pârâți, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia pârâtul A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în corpul B, a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ca atare, în mod corect s-a concluzionat în sensul că pârâtul A. nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, astfel încât, în ceea ce îl privește, nu se pune problema comparării titlurilor, singura care are titlu și în consecință, câștig de cauză în cadrul acțiunii în revendicare fiind reclamanta.

În ceea ce privește titlul pe care îl deține în continuare pârâta B., ca urmare a faptului ca aceasta nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, se constată că, într-adevăr, prin sentința civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, pronunțată între aceleași părți, s-a reținut că, în privința acestei pârâte, contractul de vânzare-cumpărare produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, motiv pentru care s-a respins acțiunea în evacuare, însă, prin aceeași hotărâre s-a reținut că reclamanta își poate valorifica dreptul său de proprietate derivând din sentința civilă nr. 5754 din 19 mai 1997, pe care țerții sunt ținuți să o respecte ca realitate juridică, în cadrul unei acțiuni în revendicare în care să se procedeze la compararea celor două titluri."

Se mai reține că, în privința acțiunii în revendicare formulate de către numita C. în contradictoriu cu pârâta B., Înalta Curte a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reținând că în mod corect a fost admisă acțiunea în revendicare, întrucât titlul reclamantei este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtei se bazează pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.

În acest context, contrar criticilor recurentului-pârât, se reține că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, știut fiind că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate.

În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni.

În cauză, dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de apel a reținut, în mod corect, că, în privința reclamantei B., dreptul la acțiune nu s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, astfel cum, în mod eronat, a reținut prima instanță și susține recurentul-pârât, ci la data pronunțării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În egală măsură, este nefondată susținerea recurentului-pârât, în sensul că reclamanta B. a pierdut calitatea de proprietar al apartamentului la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, o atare afirmație fiind în vădită contradicție cu cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 3223 din 27 septembrie 2018.

Invocarea prevederilor art. 30 din Codul familiei nu poate avea relevanța juridică pretinsă de către recurentul-pârât, din moment ce într-un litigiu anterior s-a tranșat, în mod definitiv, că, la momentul formulării acțiunii în revendicare, reclamanta B. avea un titlu de proprietate valabil asupra apartamentului, întrucât nu a fost parte în litigiul ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în revendicare formulată împotriva acesteia a fost admisă ca efect al comparării titlurilor de proprietate (operațiune ce presupune exhibarea unor titluri de proprietate valabile), nu ca efect al lipsei titlului de proprietate.

Din moment ce, în privința reclamantei B., dreptul la acțiune s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, așadar după intrarea în vigoare a noului C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, instanța de apel a reținut, în mod corect, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2.512 și ale art. 2.513 din acest Cod, sub aspectul regimului de invocare a prescripției.

În consecință, este nefondată susținerea recurentului-pârât că, și în privința reclamantei B., regimul prescripției extinctive este supus Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte reținând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, astfel că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai este de menționat că, în ceea ce privește modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat prevederile art. 2.512 și ale art. 2.513 din C. civ., recurentul-pârât nu a formulat nicio critică de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-pârât, precum și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1536A din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 1536A din 4 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.