Decizia nr. 139/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A., în calitate de moștenitoare a defunctei B., conform certificatului de moștenitor nr. x/17.08.2020 eliberat de notar public C. în dosarul nr. x/2020, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la restituirea prețului de piață pentru imobilul situat în București, compus din 2 camere și dependințe, cu o suprafață de 52,565 mp, evaluat la suma de 60.000 euro, conform raportului de evaluare întocmit de evaluator D.. În drept, reclamanta a invocat art. 205 C. proc. civ., art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1057/29.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 295.530 RON, cu titlu de preț de piață al imobilului situat în București. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, arătând că hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă este netemeinică și nelegală.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă Prin decizia nr. 1220A din 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1057/29.06.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A., ca nefondat. A fost obligat apelantul-pârât să achite intimatei-reclamante suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta A., ca neîntemeiată. A susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Susține că în mod eronat curtea a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată și că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Arată că în cauză nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, consideră că reaua-credință a autoarei reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, întrucât aceasta știa sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de aceștia și că pasivitatea îi este imputabilă (ex. hotărârea nr. 510/2003 a Curții Supreme de Justiție). Menționează că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că autoarea reclamantei ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, aceasta nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Arată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, și anume contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci dreptul de proprietate al reclamantei a fost pierdut ca urmare a admiterii în mod irevocabil a unei acțiuni în revendicare, promovate de foștii proprietari, respectiv E. și F.. Așadar, speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. A mai susținut că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, deoarece acesta nu reflecta prețul real al imobilului în discuție. Autoarea intimatei-reclamante A. a achiziționat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței, astfel că apreciază o diminuare considerabilă din valoarea reală. Prin urmare, consideră că în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca intimata-reclamantă să încaseze o diferență mai mare față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997. Menționează că admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității absolute semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune că această lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil. În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, arată aspecte teoretice privitoare la faptul că instanța putea micșora cuantumul în care au fost acordate aceste cheltuieli. Solicită să se constate că instanța nu a făcut decât să tranșeze anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea pe care a prestat-o avocatul la fiecare termen, probele administrate. Mai mult, învederează că intimata-reclamantă a stabilit în contractul de asistență juridică un onorariu fix, care urma a fi plătit indiferent de modalitatea de finalizare a procesului, acesta fiind plătit anterior finalizării litigiului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata A. a invocat excepția nulității recursului față de neindicarea motivelor de casare și în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Excepția nulității recursului a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată a recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 22 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 23 ianuarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Recurentul critică, în esență, încălcarea și aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, apreciind că nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ în acest text de lege. A explicitat că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că autoarea reclamantei ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, aceasta nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte reține prioritar că aceleași critici au fost formulate de recurent și prin primul motiv de apel și au fost analizate punctual de către instanța de apel. Curtea de Apel București a reținut că autoarea reclamantei a încheiat în mod valabil contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 355A/04.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, B., autoarea reclamantei, a fost obligată să lase imobilul, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.1997 în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților E. și F.. Instanța de apel a mai subliniat că sunt îndeplinite condițiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și criticile pârâtei cu privire la preexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi atestat respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 sunt nefondate, atât timp cât dispozițiile legale prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu impun o asemenea condiție. Cât privește susținerile pârâtului potrivit cărora reclamanta știa sau ar fi trebuit să cunoască ori să se informeze despre demersurile întreprinse și că i-ar fi imputabilă pasivitatea, Curtea a reținut că acestea nu pot fi primite, deoarece respectivele demersuri au fost demarate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea reclamantei, iar, pe de altă parte, în cuprinsul Legii nr. 112/1995 nu se regăsește o obligație de diligență în sarcina chiriașilor cumpărători a cărei eludare să poată fi reținută, așa cum art. 50 alin. (2) din Lege impune. Înalta Curte reține că raționamentul instanței de apel este unul corect, atât timp cât pentru activarea art. 50 sau după caz, a art. 50 1 din Legea 10/2001 nu trebuie constatată expres în dispozitivul hotărârii judecătorești reaua-credință și nici nu trebuie anulat titlul cumpărătorului chiriaș, sintagma "desființarea contractului" potrivit acestor texte legale incluzând și situația acordării preferabilității unui alt titlu în cadrul unei acțiuni în revendicare în care se compară titlurile de proprietate exhibate de părți. În ceea ce privește condiția privind existența bunei-credințe la încheierea contractului, instanța de apel a reținut analizând probele administrate, în rândul cărora se înscriu și hotărârile judecătorești depuse la dosar, că a existat bună-credință a autoarei intimatei. Or, existența bunei - credințe reprezintă un element al situației de fapt, reprezentând convingerea internă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Instanța de recurs nu poate însă, reevalua probele pentru a stabili că a existat rea-credință, astfel cum invocă și solicită practic recurentul prin recursul declarat, întrucât acest organ judiciar efectuează exclusiv un control de legalitate a deciziei recurate și nu unul de temeinicie, date fiind dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Așadar, întrucât în analiza motivelor de nelegalitate, instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a reține o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, Înalta Curte consideră, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât, s-a realizat de către curtea de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente invocate, criticile din recurs aferente nefiind așadar, fondate. Este important așadar, de precizat că potrivit situației de fapt ilustrate de curtea de apel, în dosarul nr. x/2015 care a avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată de reclamanții E. și F. împotriva autoarei reclamantei din prezenta cauză, B., privind imobilul situat în București, prin decizia nr. 1159 din 11 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, fiind statuate următoarele: "Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaților-reclamanți cărora dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă și al recurentei-pârâte în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acesteia a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia [...]". De altfel, în decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 cu privire la constituționalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, citată de recurentul Ministerul Finanțelor în recurs, cu privind la buna-credință Curtea Constituțională a statuat următoarele: "7. O altă obiecție de neconstituționalitate are în vedere încălcarea art. 54 din Constituție, care obligă pe cetățeni să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți; or, în opinia autorilor obiecției, legea creează premisele și condițiile juridice necesare chiriașilor spre a încălca, cu bună-știință, dreptul foștilor proprietari, prin aceea că ei vor putea cumpăra apartamentele sau imobilele nerestituite. Obiecția urmează să fie respinsă. Trebuie constatat că între actualii chiriași ai locuințelor trecute în proprietatea statului și foștii proprietari ai acestor imobile nu există, nici în prezent și nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; așa fiind, nu există nici o obligație juridică pe care chiriașii ar fi chemați să o observe cu bună-credință. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriașii dobândesc dreptul de a cumpăra locuințele pe care le ocupă nu de la foștii proprietari și nici prin încălcarea drepturilor lor - aceștia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz și nici în general, să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care dreptul se realizează în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut". Prin urmare, buna-credință a autoarei reclamantei și caracterului nepreferabil al titlului de proprietate al acesteia sunt aspecte dezlegate de către instanța de recurs în dosarul x/2015, fiind obligatorii pentru instanța care soluționează cererea de restituire a prețului imobilului în litigiu, potrivit dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară, dovadă contrară care potrivit situației de fapt configurate de instanța de apel, nu a fost realizată în prezenta cauză. Așadar, raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenta pentru a susține încălcarea și aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea aplicării greșite a legii, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de recurs din decizia civilă nr. 1159 din 11 iunie 2019, decizie care are însă, caracter definitiv. Cât privește motivul de recurs referitor la omologarea eronată în cauză a raportului de expertiză întocmit, întrucât acesta nu ar reflecta prețul real al imobilului în discuție, instanța de recurs constată caracterul nefondat al acestor critici. Distinct de împrejurarea că recurentul nu invocă nici o critică concretă în această direcție, Înalta Curte notează și aspectul că o reevaluare a probei cu expertiza de evaluare imobiliară administrate în cauză în vederea determinării prețului de piață al imobilului este prohibită instanței de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate expuse, așa cum s-a expus supra și data fiind neconturarea unui minim de critici de nelegalitate în privința raportului de expertiză de către recurent. În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul prea mare al cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a fi pe cale de consecință, respinsă. Astfel, prin Decizia nr. 3/2020 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 1220 A din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. Cât privește cererea formulată de intimata-reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-pârât aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acesta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, onorariu avocat, către intimata-reclamantă A., potrivit dovezii de la dosarul de recurs, constând în factura fiscală nr. x din 13 iulie 2023 și chitanța seria x nr. x din 12 iulie 2023.