ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1636/2025

Ședința publică din data de 30 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 22.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, la plata sumei de 61.075,75 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată calculată la valoarea despăgubirii în cuantum de 56.658 euro pentru terenul expropriat în suprafață de 114 m.p.(din terenul proprietatea reclamantei în suprafață totală de 4.600 m.p. situat în București, str. x), obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată la valoarea sumei de 61.075,75 RON începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3886/27.05.2019, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza, spre competentă soluționare, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.08.2019.

Prin încheierea din data de 17.09.2019, secția a II-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București a admis excepția de necompetență funcțională a acesteia, invocată de către pârâtul Municipiul București.

La data de 15.10.2019 dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București sub nr. x/2019**.

Prin sentința civilă nr. 550/08.04.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și pe cale de consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul, Municipiul București - prim primar.

Prin decizia civilă nr. 1468A/19.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., a fost anulată sentința civilă nr. 550/08.04.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 202/24.02.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, având ca obiect "expropriere-pretenții-rejudecare", ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1277A/2023 din 11.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 202/24.02.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General.

Împotriva deciziei nr. 1277A/2023 din 11.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta a criticat raționamentul prin care instanța de apel a reținut că "momentul obiectiv" în care societatea putea lua cunoștință de pagubă și de cel vinovat nu coincide cu momentul plății cotei de TVA către stat, ori acela prin care a arătat că "pentru începutul termenului de prescripție nu interesează stabilirea sau cunoașterea exactă a cuantumului prejudiciului, ci momentul la care apelantul reclamant a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, chiar dacă nu cunoștea cuantumul exact al acesteia. Rămânea ca în interiorul termenului de prescripție păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. ".

Recurenta consideră că esența problemei de drept constă în faptul că: în procesul civil prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii nu s-a avut în vedere obligația recurentei de plată a TVA- ului; despăgubirea a fost încasată în urma unei proceduri de executare silită la data de 8.12.2015, după dobândirea caracterului irevocabil al hotărârii judecătorești din 25.06.2014; obligația de plata TVA în astfel de situații se stabilește și se achită prin raportare la faptul juridic al încasării potrivit dispozițiilor din Codul fiscal, fiind incidentă legea fiscală din momentul încasării sumei respective, iar nu prin raportare la momentul dobândirii caracterului irevocabil al hotărârii judecătorești din 25.06.2014.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că nu putea să "să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia" în interiorul termenului de prescripție calculat de la dobândirea caracterului irevocabil al hotărârii judecătorești din 25.06.2014, ci prejudiciul a dobândit un caracter cert în momentul în care a devenit exigibilă obligația de plată a TVA potrivit dispozițiilor din Codul fiscal în vigoare la momentul încasării sumei respective, inclusiv prevederile art. 156

2

alin. (1) și art. 156

3

alin. (2) Codul fiscal.

De asemenea, cunoașterea cuantumului exact al pagubei este important și necesar pentru a putea formula o pretenție civilă. Pentru a ne afla în prezența unei pagube potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., aceasta trebuie să aibă un caracter cert, fiind important să se facă distincție între mecanismul de plată a TVA la facturare și cel de plată a TVA la încasare. În acest sens, în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă ar fi invocat "momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție" ca fiind 25.10.2016, ce reprezintă data plății efective a TVA, în condițiile în care reclamanta arată că s-a raportat la data de 25 ianuarie 2016, respectiv data la care a devenit exigibilă obligația de plată TVA potrivit dispozițiilor din Codul fiscal în vigoare la momentul încasării sumei respective, inclusiv prevederile art. 156

2

alin. (1) și art. 156

3

alin. (2) Codul fiscal.

În mod greșit reține instanța de apel că recurenta-reclamantă s-ar prevala de necunoașterea legii, întrucât aceasta a invocat cu totul altceva și anume faptul că obligația de plată a TVA se stabilește prin raportare la momentul încasării, iar nu a rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că legea în vigoare din momentul încasării despăgubirii poate să difere în funcție de legea în vigoare la momentul rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești, motiv pentru care nu i se poate imputa faptul că ar fi trebuit să inițieze demersuri juridice pentru a recupera un TVA care nu era datorat la momentul respectiv.

În ceea ce privește suma ce face obiectul prezentului dosar, recurenta arată că prin decizia civilă nr. 333A din 22.11.2013 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă si irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de către Municipiul București prin decizia civilă nr. 2021 din 25.06.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă pronunțată în dosarul nr. x/2008, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 56.658 Euro pentru exproprierea unui imobil - teren în suprafață de 114 m.p. din imobilul - teren proprietatea sa în suprafață totală de 4.600 m.p. situat în București, str. x. Ulterior, în urma unei proceduri de executare silită recurenta-reclamantă a încasat suma de 254,482.26 RON.

Ca urmare încasării despăgubirii în cuantum de 254,482.26 RON, au devenit aplicabile dispozițiile art. 270 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal care stabilesc că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri, constituie o livrare de bunuri care reprezintă o operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a TVA.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a achitat către bugetul de stat TVA în cuantum 61.075,75 RON la data de 25.10.2016 prin Ordinul de plată nr. x, TVA fiind calculată la procentul de 24% valabil la data încasării despăgubirii.

Din conținutul raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul tehnic judiciar B. care a stat la baza stabilirii de către Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă a despăgubirilor în cuantum de 56.658 Euro prin decizia civilă nr. 333A din 22.11.2013, rezultă că valoarea evaluată a terenului expropriat este stabilită fără a se lua în considerare TVA.

Art. 265 Codul fiscal definește taxa pe valoarea adăugată ca fiind "un impozit indirect datorat la bugetul statului și care este colectat conform prevederilor prezentului titlu" (Titlu VII din Codul fiscal).

De altfel, întreaga reglementare a taxei pe valoare adăugată ce rezultă din Codul fiscal - Titlul VII concluzionează faptul că taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect care este suportat de către consumatorul final al bunului.

În circuitul economic, recurenta-reclamantă are calitatea de colector al taxei pe valoare adăugată care trebuie transferată bugetului de stat în condițiile prevăzute de Codul fiscal, iar cel care datorează această taxă pe valoare adăugată este consumatorul final al bunului și anume intimata-pârâtă Municipiul București.

În aceste condiții, apreciază că prin plata taxei pe valoarea adăugată recurenta a suferit o pierdere patrimonială constând în taxa pe valoare adăugată în cuantum de 61.075,75 RON plătită bugetului de stat, iar patrimoniul intimatei pârâte, în mod neimputabil acesteia, s-a îmbogățit fără justă cauză prin aceea că aceasta nu a achitat recurentei taxa pe valoare adăugată prin raportare la valoarea despăgubirii.

Precizează că prin cererea de chemare în judecată nu contestă cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărârile judecătorești menționate anterior, taxa pe valoare adăugată nu intră în calculul cuantumului despăgubirii, deoarece aceasta din urmă se raportează strict la valoarea imobilului expropriat, fără a fi luată în considerare taxa pe valoare adăugată deoarece aceasta are ca beneficiar final bugetul de stat și nu poate fi luată în considerare la stabilirea valorii patrimoniale a imobilului, aspect care nu înlătură obligația intimatei-pârâte Municipiul București de a achita recurentei taxa pe valoare adăugată potrivit argumentelor expuse prin cererea de chemare în judecată.

Cauza și obiectul cererii de chemare în judecată se raportează la o situație juridică care s-a născut ulterior soluționării definitive a procesului civil menționat mai sus, ca urmare a executării silite a intimatei-pârâte Municipiul București și a încasării de la executorul judecătoresc a despăgubirii.

În opinia recurentei, data scadentă a achitării taxei pe valoare adăugată pentru despăgubirea încasată în data de 08.12.2015 de la B.E.J.A. C. și D. este cel mai devreme 25 ianuarie 2016 potrivit dispozițiilor din Codul fiscal referitoare la exigibilitatea taxei pe valoare adăugată în vigoare la momentul respectiv, inclusiv prevederile art. 156

2

alin. (1) și art. 156

3

alin. (2) Codul fiscal, prezenta acțiune fiind introdusă la data de 22.01.2019.

Pe cale de consecință, apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, mai exact a dispozițiilor art. art. 2528 alin. (1) și (2) C. civ., art. 265 Codul fiscal, art. 270 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal a prevederilor art. 156

2

alin. (1) și art. 156

3

alin. (2) Codul fiscal.

Intimatul-pârât Municipiul București - prin Primarul General nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul formulat, raportat la criticile susținute în cuprinsul acestuia și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurentul a dedus judecății o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei în valoare de 61.075,75 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată calculată la valoarea despăgubirii în cuantum de 56.658 euro, încasată din exproprierea unui teren ce îi aparținea, și a dobânzii legale calculate la aceasta, cerere având ca temei îmbogățirea fără justă cauză. Prin hotărârile lor, instanțele de fond au apreciat cererea ca fiind formulată cu depășirea termenului legal de prescripție de 3 ani, cu aplicarea dispozițiilor art. 2528 C. civ., în principiu, având în vedere că este vorba despre o obligație legală aceea a plății TVA, a cărei neincludere în cuantumul despăgubirii calculate în cursul exproprierii îi era cunoscută reclamantei. S-a considerat, astfel, că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al rămânerii irevocabile a hotărârii de stabilire a despăgubirii, 25.06.2014 (data pronunțării deciziei civile nr. 2021/25.06.2014 a ÎCCJ), sau, cel mai târziu, cel al încasării de către expropriat a despăgubirii, respectiv, 8.12.2015 când, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, a avut loc transferul dreptului de proprietate, deoarece reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască dispozițiile fiscale incidente conform cărora ea datora TVA. În sfârșit, ambele instanțe au exclus ca moment de început al calculului termenului de prescripție data indicată de reclamantă, anume cea la care aceasta a făcut plata TVA, respectiv 25.10.2016.

Soluția instanței de apel regăsită în cuprinsul deciziei criticate este legală.

Argumentul recurentei, că nu putea cunoaște paguba la momentul rămânerii definitive a hotărârii curții de apel de stabilire a despăgubirii, respectiv 25.06.2014, deoarece suma stabilită nu fusese încasată, nu era înregistrată în evidențele contabile și nu erau întocmite formele legale pentru determinarea cuantumui exact al valorii TVA, nu poate fi primit deoarece ignoră caracterul legal al obligației de plată a TVA - reținut ca atare în considerentele instanțelor de fond pe care acestea și-au fundamentat soluția -, partea tratându-l ca pe un eveniment civil survenit în mod neprevăzut și neașteptat.

Regimul fiscal al operațiunii de expropriere, care implică inerent un transfer forțat al dreptului de proprietate de la particular la stat/autoritate publică locală (în speță, Municipiul București) în schimbul plății unei despăgubiri, care din punct de vedere fiscal reprezintă operațiune de "livrare de bunuri" în sensul art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, era sau ar fi trebuit să fie cunoscută reclamantei, ca agent economic, profesionist, operator economic normal prudent și diligent, implicat în activitatea sa în mod curent în acțiuni/operațiuni/activități cu implicații la nivel de regim fiscal, declarându-se ea însăși societate plătitoare de TVA. Ca un contribuabil avizat, era chiar de diligența reclamantei să stăruie sau să lămurească încă din timpul determinării cuantumului despăgubirii asupra întinderii reale a acesteia, dată fiind obligația sa legală de plată a TVA.

Din acest punct de vedere, standardul aplicat recurentei-reclamante nu ar putea fi decât unul similar cu cel avut în vedere de CJUE în cauza C-183/2014 C.Salomie și Oltean, par. 47-49, în care, în legătură cu existența obligației de plată a TVA în cazul unor anume operațiuni s-a reținut după cum urmează:

"47 (...) faptul că, până în anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic TVA-ului operațiunile imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal nu poate fi suficient a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, ținând seama nu numai de claritatea și de previzibilitatea dreptului național aplicabil, ci și de faptul că în speță pare să fie vorba despre profesioniști din domeniul imobiliar. 48 Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise cu privire la neaplicarea TVA-ului unor operațiuni imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal. 49 (...) un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA-ului fără să fi primit sau cel puțin să fi încercat să obțină asigurări explicite în acest sens din partea autorităților fiscale naționale competente."

Mai departe, ca parte a litigiului în care a fost contestată despăgubirea oferită de expropriator, era de datoria reclamantei să solicite determinarea distinctă a sumei datorată cu titlu de TVA raportat la sumele determinate judiciar ca fiind cuvenite ei în schimbul terenului expropriat, aceasta neputând acționa ca o persoană străină de conținutul complex al raporturilor juridice la care participă și de obligațiile fiscale ce decurg din acestea, fiind ori trebuind a fi tratată ca un contribuabil avizat.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că obligația de plată a TVA pentru operațiunea "livrării bunului imobil" nu era dependentă nici de înscrierea în evidentele contabile a sumei încasate de reclamantă cu titlu de despăgubire din expropriere și nici de întocmirea formelor legale pentru stabilirea cuantumului TVA, ci, dimpotrivă, toate aceste operațiuni aveau a fi realizate tocmai în considerarea preexistenței în sarcina reclamantei a acestei obligații legale, fiind lipsite de relevanță argumentele sale în sensul inexistenței unei obligații legale în sarcina sa de înregistrare în contabilitate a operațiunii de încasare a despăgubirii și de stabilire a sumelor datorate cu titlu de TVA, în chiar ziua la care a avut loc încasarea sumei, respectiv 8.12.2015.

Întrucât, potrivit art. 281 alin. (1) din Codul fiscal, faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, 8.12.2015 este considerat momentul transferului dreptului de proprietate, în acord și cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 care stipulează că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimonial expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. Așadar, la 8.12.2015 când a încasat despăgubirea pentru terenul expropriat, recurenta-reclamantă cunoștea și faptul că aceasta - după cum susține - nu includea TVA, dar și faptul că, în acord cu dispozițiile legale din materie fiscală incidente la data menționată, ea datora TVA în raport cu suma încasată din transferal proprietății.

Aceste elemente conturau în mod cert paguba, inclusiv sub aspectul cuantumului, determinarea TVA implicând doar un simplu calcul matematic la o sumă definitiv stabilită.

Toate argumentele recurentei care se referă la regulile după care are loc plata sumei datorate bugetului de stat cu titlu de TVA sunt într-adevăr nerelevante, după cum corect a apreciat și instanța de apel, întrucât relevă o dimensiune subiectivă a aspectelor care interesează cauza, respectiv înscrierea în contabilitate a despăgubirii încasate, întocmirea formelor legale pentru calculul valorii tva, în timp ce aspectul exigibilității taxei - care, conform art. 134 alin. (1) din Codul fiscal, intervine la data la care are loc faptul generator, cel al livrării de bunuri - reprezintă, cf art. 134 alin. (2) din lege, data la care autoritatea fiscală devine îndreptățită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acesteia poate fi amânată conform legii, prezentând relevanță, deci, exclusiv în raporturile societății cu organul fiscal.

Din punct de vedere al aplicării art. 2528 C. civ., care reglementează prescriția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate inclusiv printr-un fapt juridic licit care dă dreptul la restituire, cum e cazul îmbogățirii fără justă cauză indicat ca temei al pretențiilor reclamantei, prezintă relevanță data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, cel mai târziu la 8.12.2015, când reclamanta a încasat despăgubirea, ea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dispozițiile fiscale incidente, conform cărora ea datora TVA și, totodată, cunoștea că sumele încasate nu includeau TVA, aceste elemente fiind suficiente pentru a contura paguba și pe cel ce răspunde de ea.

Întrucât obligația de plată a TVA este una legală, în aplicare dispozițiilor art. 2528 C. civ., pentru acțiunea în restituirea sumelor datorate și plătite de reclamantă cu acest titlu, nu pot prezenta relevanță, după cum corect a apreciat instanța de apel, nici data de 25.01.2016 a exigibilității plății taxei - întrucât momentul indicat poate fi relevant în raporturile dintre reclamantă ca subiect de drept fiscal și organele fiscale - și nici data plății TVA făcută de reclamantă la 25.10.2016.

Aceasta, întrucât momentul exigibilității plății taxei de către reclamanta, conform decontului de taxă depus la termenul limită prevăzut de lege (i.e. data de 25 a lunii următoare celei a finalizării perioadei fiscale în care a avut loc operațiunea de livrare ce constituie faptul generator al TVA) nu poate să fie confundat cu cel al însăși exigibilității taxei aferente aceste operațiuni juridice, cele două fiind reglementate de dispoziții legale distincte, recte alin. (3) al art. 134 din Legea nr. 571-2003 și alin. (2) al aceleiași dispoziții legale.

Astfel, în timp ce TVA aferentă acestei livrări de bunuri era sau trebuia să fie cunoscută de către un comerciant diligent la însuși momentul faptului generator al impunerii, ce se produce ex legem, neputând fi ignorat, TVA de plată se va determina în urma aplicării mecanismului specific prevăzut de art. 156

2

Codul fiscal, cu luarea în considerare inter alia a TVA de colectat din toate operațiunile din perioada fiscală (inclusiv altele decât cea de mai sus, dacă este cazul), dar și, după caz, a TVA deductibil din cadrul acesteia (conform documentației relevante), și acesta nu poate fi relevant în susținerea argumentelor recurentei.

Și, desigur, cu atât mai puțin ar putea avea vreo relevanță însăși plata efectuată la 25.10.2016, a TVA de plată stabilit conform decontului TVA din 25.01.2016, în condițiile în care însăși aceasta din urmă nu are vreo relevanță în cauză, conform explicațiilor de mai sus.

Cum termenul de prescripție a dreptului la acțiune era deci împlinit chiar raportat la data încasării despăgubirii, 8.12.2015, se apreciază ca fiind legală soluția care a reținut incidența acestei sancțiuni de ordin substantial, neputând fi primite criticile recurentei privitoare la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2528 C. civ.

Mai trebuie precizat că, deși în memoriul său de recurs, recurenta-reclamanta a invocat deopotrivă texte de lege din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) și din actualul Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), Înalta Curte a făcut aplicare în cauză exclusiv dispozițiilor din cuprinsul Legii nr. 571/2003 în considerarea prevederilor art. 6 alin. (2) din C. civ. și a împrejurării că faptul generator s-a produs în perioada de activitate a acestui act normativ.

În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., apreciind că nu se justifică motivul de nelegalitate susținut de recurenta-reclamantă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1277A/2023 din 11 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.