ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 176/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 25 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, obligarea acesteia să întreprindă toate demersurile legale, pentru a restaura, proteja și reda funcționalitatea imobilului situat în București, Calea x, având un grad de protecție maximă, pentru a putea beneficia în mod real de dreptul de proprietate; în cazul refuzului pârâtei de a restaura imobilul al cărui proprietar majoritar este, în proporție de aproximativ 95%, a solicitat obligarea acesteia să înstrăineze 40% din clădirea inițială, împreună cu terenul în suprafață de 773 mp, aferent construcției; în caz de refuz sau din lipsa interesului de a se conforma cererilor menționate la pct. 1 sau 2 din cerere, a solicitat obligarea pârâtei să cumpere părțile reclamantei din construcție și teren, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 44 din Constituția României, art. 4, art. 555, art. 657, art. 643, art. 646, art. 649, art. 655, art. 1381 și art. 1385 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București, a lipsei capacității sale de folosință, de netimbrare a cererii, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. În ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. La 4 noiembrie 2019, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, formulând două capete de cerere suplimentare, prin care a solicitat obligarea pârâților la restituirea taxelor, a impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, precum și la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a imobilului. Prin întâmpinarea formulată la cererea precizatoare, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 9391 din 20 decembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale invocate de pârâta Primăria Municipiului București și a declinat cauza, spre competentă soluționare, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la 19 iunie 2020, sub nr. x/2020. La 20 august 2020, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că au calitatea de pârâți în cauză Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin primarul general. Prin sentința nr. 1224 din 9 octombrie 2020, Tribunalul București – secția a V-a civilă a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București. Conflictul negativ de competență a fost soluționat prin sentința nr. 50/F din 5 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, în sensul stabilirii în favoarea Tribunalului București competența judecării cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 489 din 18 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., invocată de pârâta Primăria Municipiului București. A respins cererea reclamantei împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. A respins cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 641A din 2 mai 2023, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 489 din 18 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București. A anulat sentința civilă menționată și, evocând fondul, a admis excepția prescripției cererii privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului. A respins cererea privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului ca prescrisă. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva deciziei nr. 641A din 2 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că instanțele de fond și de apel i-au încălcat dreptul de proprietate și dreptul la un proces echitabil, întrucât nu s-au pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, ignorând să cerceteze și să analizeze capetele patru și cinci de cerere, deși acestea au fost formulate printr-o cerere precizatoare, în termenul legal. În același context, a reclamat neanalizarea tuturor motivelor de apel, arătând că instanța nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, în vederea aflării adevărului. Recurenta a afirmat că motivarea deciziei recurate este sumară, confuză și insuficientă, curtea încălcând principiul disponibilității în materie civilă, prin neanalizarea criticilor invocate în apel, soluția fiind întemeiată pe argumente străine de natura pricinii. A susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, încălcând și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. A arătat că, deși noțiunea "proces echitabil" prevăzută de art. 6 pct. 1 din Convenție presupune ca o instanță care a motivat pe scurt hotărârea să fi examinat în mod real problemele esențiale ale cauzei și nu doar să reia concluziile instanței inferioare, curtea a preluat considerentele hotărârii tribunalului fără a răspunde motivelor de critică deduse judecății în apel. Recurenta a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, prin invocarea excepției prescripției extinctive, deși acțiunile privind distrugerea totală și abandonarea definitivă a bunului său și al statului sunt în desfășurare. Invocând dispozițiile art. 22 alin. (1), (2), (3) și 3 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum și prevederile art. 488 C. proc. civ. în raport de cele ale art. 44 alin. (1), (3) și 7 din Constituția României, recurenta a afirmat că, în aplicarea art. 3 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. Recurenta a arătat că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. A făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Sporrong si Lônnroth împotriva Suediei, Vasilescu împotriva României, Schembri și alții împotriva Maltei, Brumărescu împotriva României, Depalle împotriva Franței), prin care s-a statuat că, pentru a stabili dacă a avut loc o privare de proprietate, instanța nu trebuie să se limiteze să examineze dacă există o privare de proprietate sau o expropriere formală, ci să privească dincolo de aparențe și să cerceteze realitatea situației reclamate, verificând dacă aceasta constituie o expropriere de fapt. A menționat că art. 6 din Convenție conferă noțiunii de "proces" o interpretare extensivă, aplicându-se atât anterior acestuia, cât și ulterior, inclusiv etapei de executare a hotărârii judecătorești. Invocând dispozițiile art. 13 din Convenție, care reglementează dreptul la un recurs efectiv, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (cauzele Kudła împotriva Poloniei, Glas Nadejda EOOD și Elenkov împotriva Bulgariei, Allanazarova împotriva Rusiei, A.C. și alții împotriva Spaniei), a arătat că, în calea de atac, instanța trebuie să examineze fondul capătului de cerere, astfel cum a fost formulat de reclamant. Iar, în cazul reformulării capătului de cerere sau omiterii luării în considerare a unui element esențial al pretinsei încălcări a Convenției, calea de atac va fi necorespunzătoare (Glas Nadejda EOOD și Elenkov împotriva Bulgariei). Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 14 (buna-credință) și art. 15 (abuzul de drept) C. civ., la normele care reglementează dreptul de proprietate privată (art. 555, art. 556 alin. (1), art. 603, art. 634, art. 636, art. 639, art. 641 alin. (1), (2) și 3, art. 643 alin. (1), art. 647 alin. (1), art. 653 și art. 655 C. civ., precum și la cele care instituie principiul reparației prejudiciului, respectiv art. 1381, art. 1385 alin. (1), (3) și 4, art. 1046 alin. (1) și (2) C. civ. privitoare la încetarea abuzului de folosință, afirmând că nu a existat temei legal pentru respingerea acțiunii.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au formulat întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat următoarele: (1) obligarea pârâtei Primăria Municipiului București să întreprindă toate demersurile legale, pentru a restaura, proteja și reda funcționalitatea imobilului situat în București, din Calea x, pentru a putea beneficia în mod real de dreptul său de proprietate. (2) În situația în care pârâta va refuza să restaureze imobilul al cărui proprietar majoritar este, reclamanta a solicitat obligarea acesteia să înstrăineze un procent de 40% din clădirea inițială, împreună cu terenul aferent construcției, în suprafață de 773 mp. (3) În cazul neconformării pârâtei solicitărilor expuse la pct. 1 sau 2 din cerere, a solicitat obligarea acesteia la achiziționarea părții din imobil și a terenului aferent, deținute de reclamantă. La 4 noiembrie 2019, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, formulând două capete de cerere suplimentare, numerotate cu 4 și 5, prin care a solicitat obligarea pârâților la restituirea taxelor, impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, respectiv la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a imobilului. Prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 5 București (care s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului București prin sentința civilă nr. 9391 din 20 decembrie 2019) a constatat că la dosar a fost depusă de către reclamantă cererea precizatoare și completatoare menționată, și a dispus amânarea judecării cauzei la 4 decembrie 2019 în vederea comunicării acesteia către pârât. Prin întâmpinarea formulată la 2 decembrie 2019, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București, excepția netimbrării cererii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar în ceea ce privește capetele 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată (astfel cum a fost modificată), a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate, arătând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Prin sentința nr. 489 din 18 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București, invocată prin întâmpinare. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., ridicată de pârâta Primăria Municipiului București prin întâmpinare. A respins cererea reclamantei împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. A respins cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul general, ca neîntemeiată. În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat, la 4 noiembrie 2019, cerere precizatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului București, prin primarul general, precum și obligarea pârâților la restituirea taxelor, impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, respectiv la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a acestuia. Analiza instanței de fond s-a axat pe examinarea capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București (în legătură cu care a reținut că nu poate sta în judecată față de prevederile Legii nr. 215/2011 a administrației publice locale, republicate), precum și pe verificarea valabilității titlului de care s-a prevalat reclamanta, pe care l-a apreciat că nu are aptitudinea de a atesta împrejurarea că a moștenit imobilul. Recurenta a atacat cu apel această hotărâre, prin criticile formulate susținând că în mod eronat tribunalul a reținut că cererea modificatoare a vizat doar introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului București, prin primarul general, iar nu și formularea unor capete de cerere suplimentare, prin care a solicitat restituirea taxelor, a impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, precum și plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a imobilului. La primul termen de judecată stabilit în apel, 10 ianuarie 2023, față de criticile invocate în cuprinsul memoriului de apel, precum și de obiectul cererii de chemare în judecată, curtea i-a pus în vedere recurentei, sub sancțiunea suspendării judecății în baza art. 242 C. proc. civ., să expliciteze pretențiile și să indice normele legale pe care acestea se întemeiază. Prin cererea depusă la 31 ianuarie 2021, recurenta a precizat că toate capetele cererii de chemare în judecată au caracter principal, și că soluționarea unora dintre ele nu depinde de soluționarea celorlalte. Prin încheierea de ședință din 7 februarie 2023, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de aceste precizări ale recurentei, apreciind că se impune suplimentarea probatoriului în apel, în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 641A din 2 mai 2023, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 489 din 18 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București. A anulat sentința civilă menționată și, evocând fondul, a admis excepția prescripției cererii privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului și a respins cererea ca prescrisă. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Potrivit considerentelor deciziei recurate, pentru a dispune astfel, curtea a reținut că cererea de chemare în judecată a avut trei capete de cerere, ce au vizat obligarea pârâtei Primăria Municipiului București 1) să întreprindă demersurile legale, pentru a restaura, proteja și reda funcționalitatea imobilului situat în București, Calea x, având un grad de protecție maximă, pentru a putea beneficia în mod real de dreptul de proprietate; 2) în cazul refuzului pârâtei de a restaura imobilul al cărui proprietar majoritar este, în proporție de 95%, să fie obligată să vândă un procent de 40% din clădirea inițială, împreună cu terenul de 773 mp aferent; 3) în cazul refuzului sau a dezinteresului pârâtei de a se conforma solicitărilor expuse la punctele 1 sau 2 ale cererii, pârâta să fie obligată să cumpere, conform legii, partea recurentei din imobil (construcție și teren). În ceea ce privește motivele de apel, curtea a constatat că acestea au vizat ignorarea de către prima instanță a realității obiective a cauzei, a probatoriului administrat, a motivelor de fapt și de drept menționate în cererea de chemare în judecată, precum și a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, a reținut că recurenta a criticat constatările primei instanțe, care a reținut că scopul formulării acțiunii este reprezentat de dorința recurentei de a-și proteja bunul, de a pune capăt distrugerii acestuia prin acțiunea continuă, exercitată cu rea-credință de către autorități, precum și de a sista nerespectarea obligațiilor pârâtei cu privire la un imobil aflat într-o zonă istorică de maximă protecție. Curtea a arătat în considerentele hotărârii că, la data de 01.02.2023, recurenta a depus precizări la apelul declarat inițial, prin care a făcut referire la acțiunea abuzivă a pârâtului, de natură să conducă la distrugerea definitivă și la confiscarea deghizată a imobilului, precum și la existența la dosar a unor probe apte să îi ateste drepturile asupra bunului. Instanța a arătat că recurenta a lăsat la latitudinea sa alegerea capătului de cerere dintre toate petitele principale formulate, care poate fi soluționat în mod real și facil, menționând că toate capetele de cerere sunt principale, iar soluționarea unuia dintre ele nu depinde de soluționarea altuia. Procedând la examinarea acțiunii civile, curtea de apel a constatat că primul capăt de cerere vizează obligarea pârâtei Primăria Municipiului București să întreprindă toate demersurile legale în vederea restaurării, protejării și redării funcționalității imobilului în litigiu, normele legale pe care acesta se întemeiază fiind art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 4, art. 555, art. 1657 și art. 643 alin. (1), art. 649, art. 655, art. 1381, art. 1349 și art. 1385 C. civ. Cel de-al doilea capăt de cerere a fost apreciat că are ca obiect solicitarea recurentei privind obligarea pârâtei Primăria Municipiului București ca, în caz de refuz în ceea ce privește restaurarea imobilului, să înstrăineze 40% din construcția existentă, parte a celei inițiale, precum și terenul aferent, în suprafață de 773 mp, în baza art. 657 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a constatat că cel de-al treilea capăt de cerere vizează obligarea pârâților Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București, ca, în cazul neconformării la solicitările expuse în primele două petite ale cererii, să îi ofere la schimb orice alt bun echivalent sau să îi răscumpere partea din construcție și a terenului care îi aparține, pentru sistarea coproprietății forțate, în temeiul art. 4, art. 643 alin. (1), art. 555, art. 657, art. 643, art. 1381, art. 1385 și art. 1349 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În cadrul procesual astfel determinat, instanța de apel a procedat la examinarea apelului în raport de probele administrate, expuse în cuprinsul hotărârii, și a constatat că recurenta deține un drept de proprietate asupra cotei de 1/2 din apartamentul nr. x situat în București, Calea x, corp A, ca urmare a moștenirii dobândite prin reprezentare de pe urma defunctei B., considerând că s-a făcut dovada că aceasta deține un titlu de proprietate valabil asupra imobilului asupra căruia poartă litigiul. Arătând că cercetarea fondului cererii de chemare în judecată nu presupunea stabilirea calității de proprietar a recurentei, curtea a reținut că, deși prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, nu a intrat în cercetarea acestuia. Ca atare, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune admiterea apelului și anularea sentinței civile apelate. Evocând fondul, instanța de apel a constatat că recurenta i-a imputat pârâtului săvârșirea a două fapte pretins prejudiciatoare a dreptului de proprietate, respectiv demolarea parțială a imobilului în anul 1991 și omisiunea de a lua măsurile necesare pentru aducerea acestuia în stare de folosință. În ceea ce privește calificarea juridică a cererii, curtea a reținut că, în esență, recurenta a reclamat încălcarea dreptului său de proprietate, solicitând repararea prejudiciului creat prin restabilirea situației anterioare, respectiv prin readucerea în starea inițială a construcției situate în București, Calea x, corp A, sector 2 (primul capăt de cerere) sau prin răscumpărarea cotei sale părți sau primirea unui alt bun echivalent (al treilea capăt de cerere). Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, a arătat că apelanta a precizat cererea în apel, în sensul renunțării la judecata acestuia. Analizând obligația de reparație a prejudiciului pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, din perspectiva îndeplinirii cumulative a elementelor acesteia (existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției autorului), curtea a analizat, prioritar, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind repararea pagubei născute ca urmare a faptei ilicite constând în demolarea parțială a imobilului, invocată din oficiu la termenul din 4 aprilie 2023. Instanța a apreciat că excepția este întemeiată, față de dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripție a început să curgă la data demolării construcției (sfârșitul lunii octombrie 1991), când se cunoșteau autorul faptei și întinderea pagubei, împlinindu-se la sfârșitul lunii octombrie a anului 1994. În ceea ce privește omisiunea de a lua măsurile necesare pentru a aduce imobilul în stare de folosință, instanța de apel a arătat că starea de coproprietate atrage incidența regimului juridic al coproprietății, beneficiile și sarcinile împărțindu-se, ca regulă, proporțional între coproprietari, iar actele juridice încheindu-se în unanimitate sau majoritate, după caz. Referitor la reabilitarea imobilului aflat în stare de ruină, curtea a arătat că reprezintă un act de dispoziție, ce presupune acordul tuturor coproprietarilor, iar nu o obligație a acestora, caracterul voluntar și discreționar al acestei acțiuni rezultând din regimul distinct al actelor de administrare și de dispoziție reglementat de C. civ., posibilitatea de suplinire a consimțământului unui coproprietar fiind prevăzută la art. 641 alin. (3) C. civ. doar în legătură cu actele de administrare, iar nu în privința actelor de dispoziție. Instanța de apel a apreciat că omisiunea pârâtului de a lua măsurile necesare pentru a aduce imobilul în stare de folosință nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât nu exista o astfel de obligație care să fi fost încălcată. Apreciind că nu este îndeplinită una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, curtea a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, considerând că cererea privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului este prescrisă. Prin raportare la aceste considerente ale hotărârii recurate, expuse rezumativ în cele de preced, Înalta Curte constată că, după anularea sentinței și evocarea fondului de către instanța de apel, analiza sa s-a reflectat doar asupra capetelor de cerere deduse judecății prin acțiunea civilă formulată inițial, iar nu și asupra capetelor de cerere suplimentare formulate de către recurentă prin cererea precizatoare depusă la 4 noiembrie 2019, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la restituirea taxelor, impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, respectiv la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților." Norma legală citată, expresie a principiului disponibilității procesului civil, instituie prerogativa procesuală a părților de a determina existența procesului, prin declanșarea/sistarea procedurii judiciare, precum și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual cu privire la părți, obiect și cauză. În speță, cererea precizatoare a fost depusă de către recurentă în etapa procesuală a fondului, în condițiile prevăzute de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind reiterată prin memoriul de apel, precum și cu ocazia clarificărilor formulate la 31 ianuarie 2023, la solicitarea instanței apel de la termenul din 10 ianuarie 2023. Cu toate acestea, în mod nejustificat, instanța de apel a ignorat manifestarea de voință a recurentei, deși, potrivit prevederilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., în baza efectului devolutiv al apelului, se impunea să realizeze o nouă judecată în fapt și în drept asupra fondului, precum și o verificare, în limitele învestirii, a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Or, astfel cum s-a arătat, prin motivele de apel recurenta a criticat hotărârea tribunalului din perspectiva nepronunțării asupra cererii precizatoare depuse la 4 noiembrie 2019, prin care au fost formulate două capete de cerere suplimentare celor expuse în cererea introductivă de instanță, solicitând obligarea pârâților la restituirea taxelor, impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, respectiv la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a acestuia. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (alin. (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii. Astfel, omisiunea instanței de a se pronunța asupra capetelor de cerere formulate prin cererea precizatoare echivalează cu o nepronunțare asupra a tot ceea ce s-a cerut, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., de vreme ce cadrul procesual din perspectiva obiectului cauzei era cel trasat prin cererea de chemare în judecată, precizată la 4 noiembrie 2019, în condițiile legii prevăzute de art. 204 C. proc. civ. Fiind învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii instanței de fond, prin care recurenta reclamase nepronunțarea acesteia asupra cererii precizatoare, curtea avea obligația legală de a verifica veridicitatea acestor susțineri și de a remedia, în baza rolului activ și a efectului devolutiv al apelului, o eventuală eroare de judecată. În speță, însă, instanța de apel nu a realizat o examinare judicioasă a apelului declarat de recurentă, nepronunțarea în limitele învestirii, asupra a tot ceea ce s-a cerut, echivalând cu o necercetare a fondului cauzei, fiind întemeiate criticile recurentei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și impunându-se, din această perspectivă, remedierea situației, în sensul casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea examinării capetelor de cerere formulate prin cererea precizatoare de la 4 noiembrie 2019. În acest mod, Înalta Curte va da eficiență principiului dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează părții dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, precum și aspectelor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența în materie, prin care s-a stabilit obligația instanțelor interne de a realiza un examen efectiv al tuturor cererilor formulate de părți, să motiveze hotărârile pronunțate, prin prisma acestora, respectiv să procedeze la o examinare reală a chestiunilor care i-au fost supuse (cauzele Albina/Dima/Bock și Palade contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenție nu poate trece drept efectiv decât dacă "cererile și observațiile părților sunt în mod real ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Față de cele ce preced, în rejudecare instanța de trimitere va proceda, în condițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind că soluția în cauza pendinte s-a pronunțat în sensul admiterii recursului și casării în parte a hotărârii recurate, întrucât s-a constatat nepronunțarea sa asupra tuturor capetelor de cerere invocate. Constatând că prin cererea de recurs recurenta nu a criticat soluțiile pronunțate de instanța de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea ce vizează obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului și nici asupra cererii privind obligarea pârâtului de a lua măsurile necesare pentru aducerea imobilului într-o stare de folosință, urmează a menține dispozițiile din decizia recurată cu privire la acestea. Pentru considerentele expuse, în baza art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 641A din 2 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, urmând a casa în parte decizia recurată și a trimite cauza instanței de apel spre judecarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la achitarea taxelor, impozitelor și a dobânzii, precum și la plata daunelor interese datorate pentru lipsa de folosință.