ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 942/2025

Ședința publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului București să întreprindă toate demersurile legale pentru a restaura, proteja și reda funcționalitatea imobilului situat în București, Calea x, având un grad de protecție maximă, pentru a putea beneficia în mod real de dreptul de proprietate.

În cazul refuzului pârâtei de a restaura imobilul al cărui proprietar majoritar este în proporție de aproximativ 95%, a solicitat obligarea acesteia să înstrăineze 40% din clădirea inițială, împreună cu terenul în suprafață de 773 mp, aferent construcției, iar, în caz de refuz sau din lipsa interesului de a se conforma cererilor menționate la pct. 1 sau 2 din cerere, a solicitat obligarea pârâtei să cumpere părțile reclamantei din construcție și teren.

La 4 noiembrie 2019 reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, formulând două capete de cerere suplimentare, prin care a solicitat obligarea pârâților la restituirea taxelor, a impozitelor și a dobânzii aferente imobilului, precum și la plata daunelor-interese pentru lipsa de folosință a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 9391 din 20 decembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta Primăria Municipiului București, și a declinat competența soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Primul ciclu procesual:

Prin sentința nr. 489 din 18 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., invocată de pârâta Primăria Municipiului București.

A respins cererea reclamantei împotriva acestei pârâte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia nr. 641A din 2 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 489 din 18 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București și Primăria Municipiului București.

A anulat sentința civilă menționată și, evocând fondul, a admis excepția prescripției cererii privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului.

A respins cererea privind obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului ca prescrisă.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 176 din 25 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 641A din 2 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A casat în parte decizia recurată și a trimis cauza instanței de apel spre judecarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București la achitarea taxelor, impozitelor și a dobânzii, precum și la plata daunelor interese datorate pentru lipsa de folosință.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Prin decizia nr. 856 A din 16 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins și capetele de cerere formulate de apelanta-reclamantă B., în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București și Primăria Municipiului București privind obligarea pârâtului Municipiul București la achitarea taxelor, impozitelor și a dobânzii, precum și la plata daunelor interese datorate pentru lipsa de folosință.

Împotriva deciziei nr. 856 A din 16 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs.

În preambulul memoriului de recurs, făcând trimitere la faptul că instanța care a soluționat conflictul negativ ivit în cauză a reținut că cererea de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, toate fiind principale, recurenta-reclamantă a reamintit conținutul capetelor 4 și 5 din acțiunea introductivă.

În continuare, recurenta a arătat că i-au fost încălcate niște drepturi fundamentale, respectiv a fost ignorată incidența și prevalența art. 1 Protocolul 1, art. 6 și art. 13 CEDO.

După prezentarea din perspectiva sa a situației de fapt și a situației juridice a imobilului, recurenta-reclamantă a precizat că justiția, chiar și rejudecare, a refuzat fără temei să judece capetele independente 4 și 5 din cererea de chemare în judecată, instanța de apel reținând în mod eronat faptul că reclamanta ar fi imputat pârâtului aceeași omisiune de a lua măsurile necesare pentru a aduce într-o stare de folosință imobilul și în cadrul capetelor principale anterior menționate. Cauza comună tuturor celor 5 capete de cerere a fost pasivitatea și abandonarea continuă, în scopul ruinării a al distrugerii totale, nicidecum omisiunea sau refuzul pârâtului de a-l repara.

Apreciază că abandonarea definitivă a imobilului de către pârâtul proprietar majoritar reprezintă o manoperă interzisă de lege, o faptă ilicită astfel încât prejudiciul trebuie reparat în temeiul art. 14, art. 15, art. 1357 alin. (1) și art. 1378 C. civ., fapta pârâtului îmbrăcând forma unui abuz de drept.

Instanța de apel a omis faptul că a reclamat afectarea și distrugerea imobilului de către pârât, atât prin confiscarea mascată, cât și prin dezicerea și abandonarea definitivă, spre ruinarea și distrugerea totală prin prăbușire a părții din imobil aparținând acestuia, în condițiile în care numai reclamanta s-a manifestat ca un proprietar de bună-credință al clădirii. Soluționarea capetelor 4 și 5 din cererea de chemare în judecată nu depinde absolut deloc nici de reabilitarea imobilului, nici de suplinirea consimțământului cuiva.

În cauză este îndeplinită condiția săvârșirii faptei ilicite, fiind incontestabil faptul că dezideratul pârâtului este cel al distrugerii definitive al proprietății reclamantei prin abandonarea definitivă a proprietății statului aflată în zona istorică protejată, ceea ce îi afectează în mod real drepturile și interesele cu privire la proprietate. Dezicerea totală, inacțiunea continuă, pasivitatea permanentă, neasumarea și abandonarea definitivă a părții de clădire atribuită pârâtului, în vederea ruinării totale și a prăbușirii acesteia, reprezintă o faptă ilicită.

Recurenta-reclamantă arată că justiția națională îi încalcă două drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate și dreptul la un proces echitabil, dat fiind faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut.

În mod absolut inexplicabil și inacceptabil, instanța de rejudecare, la fel ca și instanțele de fond, a ignorat și a refuzat practic să cerceteze și să analizeze în mod real cele două capete principale independente de cerere cu nr. 4 și 5, nefiind analizate toate motivele de apel și nu a stăruit prin toate mijloacele legale în scopul aflării adevărului, motivarea fiind sumară, confuză și insuficientă, instanța preluând considerentele și raționamentul din hotărârea casată.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanța a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului și întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura pricinii, fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii, respectiv capetele principale independente de cerere nr. x și 5.

Motivarea este superficială și cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina, preluând considerentele și raționamentul din hotărârea casată.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României) atunci când nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

Instanța de apel, la fel ca prima, a ignorat, a refuzat fără temei ca să se judece capetele independente de cerere nr. x și 5.

Instanța de control judiciar copiază unele considerente ale hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică, luând în considerare doar apelul parțial casat, copiind practic considerentele de acolo.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - instanța a invocat prescrierea, deși acțiunea de distrugere completă și de ruinare totală în vederea prăbușirii imobilului pârâtului aflat deasupra celui al reclamantei și dezicerea, pasivitatea, abandonarea definitivă a clădirii, se află încă în desfășurare chiar și în acest moment.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a redat o serie de texte de lege pe care le-a apreciat ca fiind incidente în litigiu.

La dosar nu au fost depuse întâmpinări.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (25 iulie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 mai 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în mod repetat, faptul că instanțele au refuzat fără temei să judece capetele independente nr. 4 și nr. 5 din cererea de chemare în judecată, cauza comună tuturor celor petitelor din cererea fiind pasivitatea și abandonarea continuă, în scopul ruinării și al distrugerii totale, nicidecum omisiunea sau refuzul pârâtului de a-l repara, astfel cum a reținut instanța de apel.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că, dând eficiență dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., conform îndrumărilor deciziei de casare nr. 176 din 25 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a soluționat capetele nr. 4 și nr. 5 din cererea completatoare având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București la achitarea taxelor, impozitelor și a dobânzii, precum și la plata daunelor interese datorate pentru lipsa de folosință a imobilului, reținând că "la fel ca în cazul capătului unu și trei de cerere, de cerere temeiul juridic al capetelor patru și cinci îl reprezintă tot răspunderea civilă delictuală a pârâtului, reclamanta imputând pârâtului aceeași omisiune a de a lua măsurile necesare pentru a aduce într-o stare de folosință imobilul demolat parțial în 1991".

În fapt, recurenta nu contestă temeiul juridic reținut de instanță, ci expune formulări sinonime (pasivitate, abandonare, dezicerea totală, inacțiunea continuă, pasivitatea permanentă, neasumarea și abandonarea definitivă a părții de clădire atribuită pârâtului) cu cele ale curții de apel, formulări prin care descrie, cu alte cuvinte, aceeași faptă ilicită imputată pârâtului, făcând ample trimiteri la starea de fapt și la situația juridică a imobilului.

În continuare, recurenta-reclamantă se rezumă la a face afirmații generale, în sensul că instanțele de fond au ignorat și au refuzat practic să cerceteze și să analizeze în mod real cele două capete principale independente de cerere, nefiind analizate toate motivele de apel.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel.

Astfel, se observă că deși recurenta a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de apel.

Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății, simplele sale susțineri generice nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. Recurenta nu arată, în concret, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate.

În egală măsură, nici critica în sensul că motivarea instanței de apel este sumară și confuză nu reprezintă un veritabil aspect de nelegalitate, din moment ce recurenta omite a arăta, în mod exact, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel sau nu au primit o motivare corespunzătoare sau sunt neclare, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate.

În realitate, recurenta nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost reținute aspectele ce țin de fondul litigiului, precum și chestiunile tranșate de instanța de recurs în ciclul procesual anterior.

Asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a fondului cauzei, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs.

Nici susținerile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material de către instanța de apel nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă doar formal o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) și art. 1378 C. civ., din perspectiva neîntrunirii cerințelor necesare pentru reținerea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului. De altfel, susținerile sale nu țin cont de aspectele care au dobândit putere de lucru judecat, respectiv de statuările instanței din apel cuprinse în decizia nr. 641A din 2 mai 2023 pronunțată în etapa procesuală anterioară și necriticate prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, respectiv faptul că nu reprezintă o faptă ilicită omisiunea pârâtului de a lua măsurile necesare pentru a aduce într-o stare de folosință imobilul demolat parțial în 1991, întrucât reabilitarea unui imobil aflat în stare de ruină reprezintă un act de dispoziție care presupune acordul tuturor coproprietarilor, iar nu o obligație a acestora.

Deoarece criticile legate de existența/inexistența faptei ilicite au primit o dezlegare, ele nu mai pot face obiect al unei noi analize în actuala cale extraordinară de atac. O atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, aspectele deja deduse judecății în etapa procesuală precedentă, nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate.

Tot astfel, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în cauză, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În finalul memoriului de recurs, recurenta pretinde că instanța a invocat prescrierea, deși acțiunea de distrugere completă și de ruinare totală în vederea prăbușirii imobilului și dezicerea, pasivitatea, abandonarea definitivă a clădirii, se află încă în desfășurare chiar și în acest moment.

În legătură cu aceste susțineri, se constată, încă o dată, că partea nu ține seama de faptul că prin cererea de recurs formulată în etapa procesuală anterioară nu a criticat soluțiile pronunțate de instanța de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea ce vizează obligațiile născute din fapta de demolare a imobilului și nici asupra cererii privind obligarea pârâtului de a lua măsurile necesare pentru aducerea imobilului într-o stare de folosință, astfel instanța de recurs precedentă a menținut dispozițiile din decizia recurată cu privire la acestea.

Demersul recurentei-reclamante, în forma în care a înțeles să prezinte și să dezvolte criticile inserate în cuprinsul cererii de recurs, apare ca fiind incompatibil cu natura juridică a căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecății numai aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, apte să determine o încadrare corespunzătoare.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată și indicarea formală a unor texte de lege, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 856 A din 16 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București.

Cum susținerile recurentei-reclamante nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 856 A din 16 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 mai 2025.