ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 29.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, să se constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 500 mp, situat în București, și prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției în suprafață de 100 mp situate în București. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1846 - art. 1847, art. 1850, art. 1854 și art. 1890 C. civ. de la 1864. Pârâtul Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei în raport de valoarea obiectului cererii deduse judecății, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți în litigiul pendinte. Prin sentința civilă nr. 7746 din data de 03.11.2016, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 65 din data de 18.01.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, a dispus majorarea onorariului expertului în specialitatea "topografie" cu suma de 700 RON și a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita, în solidar, diferența de onorariu. A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea formulată de reclamanții C., B., A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, astfel cum a fost precizată. A constatat că reclamantul C. a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 517 mp, situat în București, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză în specialitatea "topografie" întocmit de expert D. și avizat de OCPI având următoarele vecinătăți: la nord: pe o lungime de 25,98 m se învecinează cu imobilul din str. x; la est: pe o lungime de 21,32 m se învecinează cu strada x, nr. 30B; la sud: pe o lungime de 25,70 m se învecinează cu Drumul E. iar la vest: pe o lungime de 18,79 m se învecinează cu proprietate particulară. A constatat că reclamanții A. și B. au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 521 mp, situat în București, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert D. și avizat de OCPI având următoarele vecinătăți: la nord: pe o lungime de 22,42 m se învecinează cu imobilul; la est: pe o lungime de 23,85 m se învecinează cu strada x; la sud: pe o lungime de 24,02 m se învecinează cu Drumul E. iar la vest: pe o lungime de 21,32 m se învecinează cu str. x; A constatat că reclamanții A. și B. au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției în suprafață de 200 mp (compusă din parter și etaj), edificată pe terenul situat în București, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză în specialitatea construcții civile, industriale și agricole și evaluarea proprietății imobiliare întocmit de expert F.; în temeiul art. 502 O.U.G. nr. 51/2008, A obligat reclamanta la restituirea către stat a sumei de 4597 RON reprezentând valoarea ajutorului public judiciar (reducerea cu 50% a taxei de timbru) de care a beneficiat conform încheierii din data de 06.05.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2016. A respins cererea privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 417A din 11 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 65 din data de 18.01.2019. A obligat apelantul la plata către intimații-reclamanți a sumei de 4.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a formulat, în esență, următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.: - hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și de art. 477, art. 492, art. 646, art. 680, art. 1845 și art. 1847 din C. civ. de la 1864, instanța de apel reținând în mod greșit că Municipiul București are calitate procesuală pasivă în cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeței de teren de 517 mp, situată în București și asupra suprafeței de teren 521 mp situată în București, atâta timp cât nu s-a stabilit fără echivoc că este vorba despre două terenuri distincte, care reprezintă bunuri fără stăpân, si că pârâtul Municipiul București este proprietarul acestor terenuri de interes local, de pe raza sa teritorială; - hotărârea recurată este nemotivată pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară în raport de considerentele expuse de instanța de apel; pentru a pronunța o hotărâre legale pe capătul de cerere referitor la accesiunea imobiliară, instanța de apel avea obligația, în virtutea rolului activ, de a administra probe în acest sens; - în legătură cu capătul de cerere referitor la accesiunea imobiliară, hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii;

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 01.11.2021, reclamanții au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea argumentelor expuse în cererea de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 31 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 417 A din 11 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată în ședință publică la data de 26 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Prin criticile formulate, recurentul-pârât supune controlului de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra calității sale procesuale pasive în acțiunea având ca un prim obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la terenul în litigiu, despre care recurentul arată că nu-i aparține. Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin Primar General, Înalta Curte constată că obiectul litigiului este reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă, cu privire la un teren despre care aceștia arată că îl dețin în fapt, prin joncțiunea posesiilor, de la un moment care îi legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată, ale cărei condiții sunt îndeplinite și privitor la care nu s-a identificat un alt proprietar. Sub acest aspect, se reține că potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea de părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Din interpretarea acestui text legal rezultă că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății. Ipoteza bunurilor fără stăpân include și bunurile în privința cărora foștii proprietari s-au desistat voluntar ori nu sunt cunoscuți. În cauză, s-a stabilit de către instanțele fondului că reclamantul C. a achiziționat imobilul în litigiu, în baza înscrisului sub semnătură privată, intitulat "chitanță" de la numitul G., fără a exista vreo dovadă în sensul că vânzătorul ar fi deținut vreun titlu de proprietate asupra imobilului, aspect reținut, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 3388/17.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2012. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în etapa procesuală a apelului, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparație. Prin urmare, în situația în care nu se poate identifica proprietarul imobilului referitor la care s-a invocat prescripția achizitivă, se prezumă că acesta aparține unității administrativ - teritoriale în raza căreia se află, prin efectul dispozițiilor art. 477, art. 646 din C. civ. de 1864 și art. 4 din Legea nr. 213/1998. Astfel, potrivit art. 477 din C. civ. de la 1864, "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public". Sintagma "domeniu public" cuprinsă în art. 477 din C. civ. de la 1864 este explicitată de art. 25 din Legea nr. 213/1998 ca semnificând domeniul privat al statului sau unității administrativ - teritoriale. Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 646 din C. civ. de la 1864, conform cărora "Bunurile fără stăpân sunt ale statului" și reprezintă fundamentul juridic pe care se grevează calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în astfel de litigii." Întrucât în cauză nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect curtea de apel a reținut prezumția că imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtului, situație față de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor arătate. Pe de altă parte, reține instanța de control judiciar faptul că în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București se întemeiază și pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Este adevărat că potrivit art. 1847 și urm. și a art. 1890 din C. civ. de la 1864, prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Astfel, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamanți, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unităților administrativ - teritoriale, ca titulare ale patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. Cum, în evidențele oficiale ale recurentului - pârât și ale celorlalte instituții, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ - teritoriale, recurentul - pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât. În sens contrar, astfel cum bine a reținut și instanța de apel, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare în care nu există persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ - teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Cererea de recurs mai cuprinde o serie de susțineri în legătură cu critica ce vizează legitimarea procesuală a pârâtului Municipiului București care nu pot îmbrăca forma unor motive de recurs pentru că tind la repunerea în discuție a situației de fapt și reevaluarea probatoriului, astfel cum sunt alegațiile referitoare la faptul că "nu s-a stabilit în speță că discutăm despre terenuri distincte care reprezintă bunuri fără stăpân și că Municipiul București este proprietarul acestor terenuri de interes local, de pe raza sa teritorială", în condițiile în care instanța de apel reține în considerente că "a fost lămurită situația terenurilor prin raportare la evidența administrativă deținută de autoritățile publice locale". Un alt motiv de recurs vizează modul de soluționare a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcției edificate pe teren, recurentul-pârât susținând că hotărârea atacată este nelegală întrucât criticile formulate în fața instanței de apel în legătură cu aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii nu au fost deloc motivate, hotărârea astfel pronunțată fiind dată cu ignorarea aspectelor soluționate prin decizia instanței supreme. Cu privire la acest capăt de cerere și la criticile recurentului formulate în apel, se arată în cuprinsul deciziei recurate, pe de o parte, că "recurentul nu formulează critici concrete, invocând doar decizia nr. 13/08.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii", iar pe de altă parte că "în fața instanței de fond aceste aspecte nu au fost discutate, deși au fost efectuate expertiza tehnică și expertiză topografică, iar prin motivele de apel, Municipiul București nu aduce elemente concrete, prin indicarea datei construcțiilor sau solicitarea de determinare a acestora prin administrarea unor probe suplimentare". Criticile recurentului-pârât în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în ce privește capătul de cerere ce vizează accesiune imobiliară artificială sunt întemeiate. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept. O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Euronene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor 6 de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin motivele de apel, intimatul-pârât a invocat incidența în cauză a prevederilor Deciziei nr. 13 din data de 03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii, cu privire la accesiunea asupra construcției edificate cu materiale proprii pe terenul ce a făcut obiectul cererii în constatarea intervenirii uzucapiunii și a aspectului privind lipsa actelor doveditoare necesare ridicării în concordanță cu legea, a construcției. Prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii." Conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 13/03.06.2019 sunt valabile numai cu privire la construcțiile edificate după data de 01 august 2001, deoarece, prin excepție de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiași articol permite, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale. Învestită fiind cu soluționarea acestei critici formulate în etapa procesuală a apelului, curtea de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, situația de fapt cu privire la construcția edificată pe terenul în legătură cu care a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamanților, și de a analiza regimul juridic aplicabil acestei construcții în raport de momentul edificării acesteia, având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 13/03.06.2019 pronunțată de instanța supremă. Consecutiv stabilirii regimului juridic aplicabil construcției se impunea analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea sau, dimpotrivă, respingerea capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale. Aceasta întrucât în funcție de momentul edificării construcției ce formează obiectul pretențiilor reclamanților se aplică reguli diferite în ce privește recunoașterea, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, aspect reținut de principiu și de curtea de apel în hotărârea recurată. Mărginindu-se la a aprecia că intimatul-pârât a formulat o critică formală în ce privește capătul de cerere prin accesiunea imobiliară artificială prin indicarea Deciziei nr. 13/03.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinței pronunțate de tribunal, respectiv că aspectele ce rezultă din decizia menționată nu au fost discutate în fața primei - instanțe, deși au fost administrate probe, instanța de apel nu realizează niciun fel de analiză în legătură cu aceste aspecte relevate de parte, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmează a admite recursul în limitele arătate în cele ce preced, a casa decizia recurată și a trimite cauza la instanța de apel pentru rejudecare.