Decizia nr. 1877/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2318/2016 a Judecătoriei Sector

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, respectiv etajul 1 - compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie și parterul - compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafață utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcție și 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului. La data de 18 ianuarie 2016, pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei și a numitului C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului în litigiu, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul situat în București, str. x. De asemenea, a solicitat ca instanța de judecată să îi acorde un drept de retenție asupra acestuia până la plata efectivă a despăgubirilor. Prin sentința civilă nr. 2318 din 2 martie 2016, Judecătoria Sector 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1680 din 21 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității, invocată din oficiu. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta - reclamantă. A admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pârâta - reclamantă să-i lase reclamantei - pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională. A obligat pârâta - reclamantă la plata către reclamanta - pârâtă a sumei de 7.160,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 778 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă B., a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea reconvențională, precizată. A obligat pe reclamanta -pârâtă la plata către pârâta - reclamantă a sumei de 111.584 RON, cu titlu de îmbunătățiri. A dispus un drept de retenție asupra imobilului în favoarea pârâtei - reclamante până la plata sumei de 111.584 RON și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost casată decizia și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 961 A din 17 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1680 din 21 decembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A.. A fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: a fost respinsă cererea principală, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reconvențională, ca rămasă fără obiect, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Au fost menținute soluțiile primei instanțe de respingere, ca nefondate, a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active. A fost obligată intimata - reclamantă să plătească apelantei - pârâte suma de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, sub forma onorariilor de avocat și de expert.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 961 A din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta A. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, nu au fost analizate corect și complet motivele invocate de reclamantă înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată și nici nu s-a ținut cont de lacunele sesizate de către instanța de recurs în ceea ce privește analiza relei/bunei-credințe a pârâtei, fiind încălcate dispozițiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. Argumentele reclamantei prin care este răsturnată prezumția relativă de bună-credință a pârâtei, chestiune care implica o analiză de fond (ce nu putea face obiectul deciziei de casare), au fost ignorate sau incomplet și incorect analizate de către ambele instanțe de apel. De asemenea, instanța, rejudecând apelul, nu a continuat/finalizat raționamentul inițiat de instanța de recurs în a analiza toate criteriile necesare pentru a concluziona, din compararea titlurilor, care dintre cele două este mai bine caracterizat și preferabil. Din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, nu a fost analizată condiția prealabilă impusă cumpărătorului pentru a beneficia, alături de adevăratul proprietar, de drepturile conferite de Protocolul nr. 1, și anume buna-credință. Or, principiul european al securității raporturilor juridice în materia apărării dreptului de proprietate se impune cu prioritate și prevalează asupra celorlalte criterii naționale. Recurenta - reclamantă a arătat, în continuare, că pârâta este cumpărător de rea - credință, iar speța se circumscrie perfect situațiilor în care practica judiciară a reținut reaua-credință a cumpărătorilor. Fără a realiza o analiză completă a fondului cu privire la hotărârea nr. 8415 din 2 decembrie 1997, instanța de apel a reținut că H.G. nr. 11/1997 ar fi temeiul de drept în baza căruia s-a apreciat că nu are autoritate de lucru judecat decizia 2107 din 26 iunie 1996 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care a fost admis recursul în anulare). Or, astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei hotărâri, motivul exclusiv pentru care s-a reținut că nu există autoritate de lucru judecat este art. 1201 din vechiul C. civ. și niciuna dintre părți nu a invocat contrariul. De asemenea, era necesar a se constata că cererea de revendicare a reclamantei, în baza căreia a fost emisă hotărârea nr. 8415 din 02 decembrie 1997, a fost întemeiată atât pe dispozițiile art. 480 și art. 481 din vechiul C. civ., cât și pe cele ale H.G. nr. 11/1997. Rezultă că, în temeiul art. 480 și art. 481 din C. civ., dreptul de proprietate al recurentei a fost recunoscut cu efect retroactiv prin hotărârea nr. 8415 din 02 decembrie 1997, iar dispozițiile H.G. nr. 11/1997, invocate suplimentar, nu au natura de a aduce atingere acestui drept, cu atât mai mult cu actul normativ a fost introdus pentru a implementa drepturile conferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care nu poate fi interpretată ca restrângând drepturile deja acordate adevăratului proprietar de legislația națională. A menționat că H.G. nr. 11 a fost adoptată la data de 29 ianuarie 1997 și publicată în Monitorul Oficial la data de 4 februarie 1997, respectiv anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997, încheiat de pârâtă. Din contextul factual al cauzei, rezultă că inclusiv cronologic titlul reclamantei are întâietate, având în vedere data achiziției imobilului (actul de vânzare autentificat la nr. 216 din 12 ianuarie1905) sau, cel târziu, data intrării in vigoare a H.G. nr. 11/1997, respectiv 4 februarie 1997 - moment anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997. O interpretare contrară ar fi neconformă jurisprudenței europene. Se observă eroarea materială/motivele contradictorii reținute de instanța de apel care, deși citează din jurisprudența europeană că "adoptarea legislației [...] naște un nou drept", reține în hotărâre că dreptul reclamantei s-a născut ulterior (la data adoptării hotărârii judecătorești), iar nu la data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997. Concluzionând, recurenta - reclamantă a subliniat că titlul său este mai bine caracterizat, în condițiile în care este mai vechi, provine de la proprietarii originari și include plata unui preț just pentru imobil, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar - statul - și a fost încheiat de pârâtă cu rea - credință, în scop speculativ, la un preț derizoriu. Prin urmare, a solicitat admiterea recursului și, pe fond, a acțiunii în revendicare.

Apărările intimatei Intimata - pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit la data de 9 februarie 2023, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere. Recursul a fost admis în principiu, prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele. Prin cererea cu care a învestit instanța, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, respectiv etajul 1 - compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie și parterul - compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafață utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcție și 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului. La rândul său, pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei și a numitului C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului în litigiu, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul situat în București, str. x și recunoașterea un drept de retenție asupra acestuia până la plata efectivă a despăgubirilor. După un prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru rejudecare, în limitele stabilite de decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, instanța de apel a avut de analizat, cu respectarea dezlegărilor date problemelor de drept prin decizia de casare: excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., capătul de cerere referitor la acțiunea în revendicare imobiliară, apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, prin uzucapiunea de scurtă durată, și cererea reconvențională. Prin decizia civilă nr. 961A din 17 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei B. și, rejudecând cauza, a respins cererea principală, ca neîntemeiată și cererea reconvențională, ca rămasă fără obiect, și a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor, ca nefondate. Reclamanta A. a înțeles să supună controlului de legalitate doar soluția referitoare la acțiunea în revendicare, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va răspunde argumentelor grupate în funcție de motivele de casare în care se încadrează. În primul rând, după o prezentare detaliată a situațiilor reținute prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta susține că instanța de apel nu a dat curs limitelor stabilite și dezlegărilor de drept din decizia de casare. Acest argument este circumscris motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cere atunci când "Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Însă, nu poate fi primit întrucât instanța de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării și dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanța de recurs prin hotărârea de casare, fără a ignora aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material evocate de reclamantă. Astfel, instanța de apel a analizat punctual excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., capătul de cerere referitor la acțiunea în revendicare imobiliară, apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, prin uzucapiunea de scurtă durată, și cererea reconvențională, cu respectarea dezlegărilor date problemelor de drept prin decizia de casare. Împrejurarea că soluția dată capătului de cerere referitor la revendicarea imobilului nu concordă cu scopul demersului său nu este de natură, însă, a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect. Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În al doilea rând, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat toate argumentele pe care le-a expus prin cererea de apel și actul procedural depus la dosar la data de 8 februarie 2022, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, mai mult, are considerente contradictorii. Acest argument este circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", însă nu poate fi primit, fiind nefondat. Recurenta apreciază că instanța de apel nu a analizat argumentele prin care a răsturnat prezumția de bună-credință a pârâtei și nu a continuat/finalizat raționamentul inițiat de către instanța de recurs pentru a concluziona care dintre cele două titluri este mai bine caracterizat și preferabil din perspectiva comparării titlurilor. Înalta Curte constată că, în decizia de casare s-a reținut că, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 31 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâta B. a dobândit etajul imobilului în litigiu, acesta reprezentând titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat pe cale judecătorească, pentru cauză ilicită, astfel că pârâta este prezumată a fi cumpărătoare de bună credință. Tot prin decizia de casare s-a reținut că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil, întrucât este anterior dreptului de proprietate de care se poate prevala reclamanta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. De asemenea, titlul pârâtei este preferabil și aplicând principiul stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile care a generat în patrimoniul autoarei reclamantei noul drept de proprietate din anul 1997, nu a făcut niciun demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din martie 1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulității contractelor acesteia, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, buna-credință a pârâtei și caracterului preferabil al titlului de proprietate al acesteia sunt probleme de drept dezlegate de către instanța de recurs, în ciclul procesual anterior, fiind obligatorii pentru instanța care rejudecă apelul, conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul." Ca atare, instanța de apel nu putea să reanalizeze aceste situații și, eventual, să ajungă la o concluzie contrară celei reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, așa cum se susține în cererea de recurs. De altfel, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susține motivarea necorepunzătoare, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea acestei nemotivări a deciziei recurate, practic, se contestă raționamentul juridic al instanței de casare. Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, există motivele de fapt și de drept, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel. Instanța de apel a analizat toate situațiile de fapt și de drept cu care a fost învestită de către părți, în limitele deciziei de casare. Neanalizarea chestiunilor deja tranșate în cauză, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu constituie un viciu de motivare, ci se înscrie în limitele stabilite de art. 501 din C. proc. civ. Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta susține și existența unei motivări contradictorii care privește o eroare materială, perpetuată de instanțe. Pentru invocarea variantei normative referitoare la motivarea contradictorie, cel care declară recurs este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate). Recurenta arată că nu H.G. nr. 11/1997, reținută de instanța de apel, ci art. 1201 din C. civ. vechi a înlăturat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2107 din 26 iunie 1996 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că demersul judiciar anterior s-a fundamentat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 din C. civ. Însă, argumentul expus nu se referă la o contradictorialitate, ca viciu de motivare aptă să atragă casarea hotărârii, ci la o chestiune juridică ce a fost analizată de către instanța de casare, în primul ciclu procesual. Astfel, prin decizia de casare, s-a reținut că, după ratificarea Convenției, a fost elaborată o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior și care este reprezentată, printre altele, raportat la situația specifică a imobilului în cauză, de H.G. nr. 11/1997, temei de drept în raport de care s-a apreciat, în cadrul celui de-al doilea litigiu, că nu are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunțată în cadrul procesului anterior, finalizat cu decizia nr. 2107/26.06.1996 a ICCJ, prin care s-a desființat decizia Tribunalului București, prin care fusese admisă prima acțiune în revendicare a imobilului în cauză. Iar problema juridică, tranșată deja, a fost menționată în motivarea instanței de apel, ca argument în favoarea soluției la care s-a oprit. Contrar susținerilor recurentei, argumentația instanței de apel nu poate fi considerată nicidecum contradictorie. Dimpotrivă, în cadrul unui raționament juridic corect, logic și convingător, instanța de apel a analizat cauza cu claritate, precizie și consecvență, ceea ce permite instanței de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. Înalta Curte învederează că garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești. O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor. Instanța internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă, care și-a motivat decizia, să fi examinat în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Aplicând principiile Curții, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulțumit de considerentele instanței de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În al treilea rând, recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de drept material europene și naționale care reglementează dreptul de proprietate și apărarea acestuia. Acest argument este circumscris motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că nu s-a analizat dreptul material din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, nici condiția prealabilă a bunei-credințe. De asemenea, învederează că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, în condițiile în care este mai vechi, provine de la proprietarii originari și include plata unui preț just pentru imobil, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar - statul - și a fost încheiat de pârâtă cu rea - credință, în scop speculativ, la un preț derizoriu. Însă, nici chestiunea bunei-credințe și nici cea a preferabilității titlului său nu mai puteau fi repuse în discuție, reanalizate, decât cu nesocotirea a ceea ce s-a statuat de către instanța de recurs, în primul ciclu procesual. În consecință, instanța de apel era împiedicată a mai examina criticile din apel prin care s-a susținut că pârâta a fost de rea-credință întrucât cunoștea situația juridică a imobilului, că reclamanta a efectuat multe demersuri pentru redobândirea dreptului său, că a dobândit dreptul anterior pârâtei și s-a comportat ca un adevărat proprietar, achitând impozitul aferent bunului. De vreme ce verificarea jurisdicțională pe aspectul litigios a fost deja realizată, instanței învestite cu rejudecarea apelului nu i se mai putea pretinde să revină asupra acestuia pentru a ajunge la o altă soluție, contrară celor statuate prin decizia de casare. Pe cale de consecință, aceleași rațiuni împiedică și instanța de recurs, învestită cu prezentul control de legalitate, a mai examina și restul criticilor din memoriul de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., axate pe ideea că pârâta cumpărătoare nu a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului și că nu are un titlu de proprietate mai bine caracterizat. Înalta Curte constată că, prin raportare la decizia de casare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că CEDO a stabilit, în jurisprudența sa, că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință, astfel că oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului international. În acest context, se poate considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri, însă această situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere că recurenta a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu a făcut dovada că aceasta i-ar fi fost respinsă. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi cerut, în temeiul dreptului comun, despăgubiri pentru imobilul pe care statul, prin reprezentanții săi, a fost obligat să i-l restituie, dar, în fapt, statul s-a aflat în imposibilitate de a-l restitui, întrucât apartamentul în cauză fuseseră înstrăinat anterior unui cumpărător de bună credință. În ceea ce privește înscrisurile detaliate în cererea de recurs și situațiile de fapt pe care le-ar proba aceste înscrisuri, ele nu vor fi analizate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 961 A din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește solicitarea intimatei de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi admisă. Art. 453 din C. proc. civ. stabilește că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească părții adverse cheltuieli de judecată. În cauză, s-a formulat o cerere de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, iar intimata a făcut dovada existenței și întinderii lor, astfel că aceasta va fi admisă. PENTRU ACESTE MOTIVE,