ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1733/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la data de 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia din urmă la plata unei despăgubiri, evaluate provizoriu la suma de 265.564,32 de RON, reprezentând contravaloarea îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei în dauna reclamanților - constructori de bună-credință pe terenul situat în București, str. x. De asemenea, au solicitat să li se recunoască un drept de retenție asupra aceleiași construcții până la achitarea integrală, de către pârâtă, a despăgubirilor născute în sarcina acesteia în legătură cu imobilul menționat.

Reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 494 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1897 din data de 15 februarie 2019, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 18 iunie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 265.564,32 RON, reprezentând contravaloare despăgubiri, a instituit un drept de retenție asupra imobilului situat în București str. x, în favoarea reclamanților, până la plata sumei de 265.564,32 RON și a obligat pârâta la plata sumei de 12.360,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1733 din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă C., în contradictoriu cu intimații - reclamanți B. și A., ca fiind nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1733 din 17 noiembrie 2022 și a încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta C..

Prin cererea de recurs, aceasta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei nr. 1733A din data de 17 noiembrie 2022 și a încheierii de ședință din 20 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă. În subsidiar, solicită, ca urmare a admiterii recursului, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În primul rând, recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 555 alin. (1) și art. 557 alin. (2) din C. civ., art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că este proprietara imobilului în litigiu, situat în București, str. x, număr cadastral x compus din terenul în suprafață de 302,60 mp și construcția C1 în suprafață de 141,29 mp, dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de partaj autentificat sub nr. x din data de 14 decembrie 2009 de D. și E.. Cu toate acestea, instanțele au apreciat ca având forță probantă mai mare declarația unui martor și punctul de vedere al unui expert și, în baza acelor probe, au obligat-o să achite reclamanților o sumă considerabilă ce reprezintă contravaloarea unei părți din imobilul menționat.

Prin soluția la care s-au oprit instanțele, i s-a încălcat dreptul de proprietate dovedit prin înscris autentic și intabulat în cartea funciară. Dacă s-ar fi realizat o cercetare la fața locului, s-ar fi observat că nu se pune problema unei construcții ridicate ca urmare a demolării celei vechi ci chiar de construcția veche, de peste 80 de ani.

În al doilea rând, recurenta apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 309 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

În argumentarea acestui motiv de recurs arată că instanța de apel a acordat forță probantă mai mare declarației unui martor decât înscrisului autentic care reprezintă titlul său de proprietate și în baza căruia și-a intabulat dreptul în cartea funciară.

În al treilea rând, recurenta apreciază că hotărârea încalcă dispozițiile art. 586 din C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta arată că intimații - reclamanți au construit în lipsa vreunui titlu care să le justifice credința că acționează cu bună-credință, în lipsa acordului proprietarului și fără a deține autorizație de construire. Prin urmare, eludând cu bună știință dispozițiile legale nu pot fi considerați constructori de bună-credință.

Intimații erau obligați să țină seama de interesele proprietarului terenului întrucât dispozițiile art. 586 din C. civ. sunt edictate pentru a-l proteja. Instanța de apel a reținut că parte din construcție, respectiv corpul A, este nouă, fără a stabili care este partea edificată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Astfel, cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 7/2011, instanța a ignorat dispozițiile art. 586 din C. civ. și a reținut că intimații sunt constructori de bună-credință. Aceste dispoziții legale nu pot fi interpretate lato sensu, în lumina relațiilor de familie.

La dosar există dovada acordului autentic dat de recurentă în vederea edificării unui garaj, dar nu și pentru modificarea construcției, iar "durata lungă de folosință" nu poate fi avută în vedere la aprecierea bunei-credințe.

Intimații - reclamanți, respectiv fiica și ginerele recurentei, au fost tolerați în construcție. Au făcut modificările pentru a închiria parte din imobil unor societăți comerciale de pe urma cărora au cules fructe civile.

În al patrulea rând, recurenta apreciază că instanța de apel a reținut, în mod greșit, aplicabilitatea dispozițiilor art. 997 din C. civ. de la 1864, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se arată că, din planșele foto depuse de expertul parte, rezultă că partea din construcție despre care se afirmă că a fost demolată și reconstruită, nu are fundație, lucrările nu au avut caracter de consolidare.

Aceste lucrări nefiind necesare și utile, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 997 din C. civ.. Construcția nu este sigură, este improprie pentru locuit și se poate prăbuși la cutremure. Lucrările nu i-au sporit valoarea economică. Aceste împrejurări rezultă din punctul de vedere al expertului F..

În al cincilea rând, recurenta susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și următoarele din Legea nr. 71/2011, împrejurare care atrage nulitatea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanța de apel a folosit în motivare ambele coduri civile, fără ca, din probele administrate, să rezulte care modificări au fost făcute sub efectului codului vechi cât și a celui nou. Apreciază că aplicarea alternativă a celor două coduri, fără un raționament logic, încalcă dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011.

În al șaselea rând, hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2269 din 10 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că recurenta este proprietara construcției și a dispus evacuarea intimaților - reclamanți din imobil.

Însă instanța de apel, chiar dacă a reținut existența acestei hotărâri, a încălcat considerentele sale.

În al șaptelea rând, recurenta apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind contradictorie și străină cauzei. De exemplu, la pagina 3 din încheierea de ședință din 20 octombrie 2022 se reține existența unei scări interioare care ar fi mărit valoarea construcției. În realitate, este o scară exterioară, strâmbă, acoperită cu tablă.

De asemenea, în decizie se reține că parte din încăperile din corpul B, construite inițial din chirpici sau paiantă, au fost demolate și reconstruite în forma actuală. Însă, construcția nu a fost niciodată din paiantă sau chirpici, ci din zidărie de cărămidă.

Tot în decizie se menționează o diferență între sumele vehiculate de expert, însă ele se justifică prin faptul că recurenta, la a doua expertiză, a permis să se verifice dacă există sau nu fundație.

Pentru motivele expuse, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă. În subsidiar, se solicită casare hotărârilor și trimiterea dosarului la instanța de apel, spre rejudecare.

Intimații - reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și s-a fixat termen de judecată la 20 iunie 2024, pentru soluționarea căii extraordinare de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta C. critică decizia civilă nr. 1733A din 17 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2022 a aceleiași instanțe, pe care le apreciază ca fiind afectate de motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 555 alin. (1), art. 557 alin. (4) din C. civ., art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene pentru Drepturile Omului întrucât, deși este proprietară asupra imobilului în litigiu, este obligată să achite contravaloarea unei părți ale acestuia.

Motivul de recurs este nefondat.

Instanța de apel a reținut că recurenta - pârâtă C., prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarilor Publici Asociați D. și E., a devenit proprietar exclusiv asupra imobilului situat în București, str. x, compus din terenul în suprafață de 302,64 mp și construcția cu suprafața utilă de 112,91 mp, ce a aparținut mamei sale G.. La data realizării acordului de voință, imobilul era folosit de fiica sa, A., intimată - reclamantă în prezenta cauză. Ulterior, prin decizia civilă nr. 2269A din 10 iulie 2019, ca urmare a cererii formulate de recurenta - pârâtă C., Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus evacuarea intimaților - reclamanți A., B. și a copiilor acestora, respectiv H. și I., din imobilul menționat.

Problema cheltuielilor efectuate de intimata - reclamantă A., împreună cu familia sa, la construcția în care aceștia locuiau de o perioadă lungă de timp, nu a putut fi tranșată în acel litigiu care a presupus o procedură specială, simplificată. Acesta a fost motivul demarării prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că operațiunea juridică vizată de prezenta acțiune în justiție s-a născut în cadrul raporturilor complexe dintre părțile litigante, între care există relații de rudenie și afinitate de gradul I, dar care au condus la un dezechilibru patrimonial ce își are etiologia în faptul realizării unor lucrări de către intimații - reclamanți la imobilul proprietatea recurentei - pârâtei.

Efectuarea îmbunătățirilor și valoarea lor a reieșit din probatoriul complex, administrat în fața instanțelor de fond, interpretarea acestuia neputând forma obiect de verificare de către instanța de recurs, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie.

Prin urmare, pretențiile intimaților - reclamanți îmbracă forma unui drept de creanță rezultat din mișcarea de valoare dintre cele două patrimonii, în absența unui temei juridic. Aceștia nu pretind vreun drept real și nici nu susțin vreo limitare materială sau juridică a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Restituirea contravalorii acestor lucrări, de către proprietarul imobilului, are drept finalitate restabilirea echilibrului patrimonial dintre părți și nu poate afecta exercitarea dreptului de proprietate al acestuia, așa cum se pretinde în cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, prin soluția la care s-a oprit instanța de apel, nu sunt încălcate dispozițiile legale menționate de recurenta - pârâtă, în cuprinsul cererii de recurs, care reglementează dreptul de proprietate privată și nivelul de protecție al acestuia.

În al doilea rând, recurenta - pârâtă susține că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 309 din C. proc. civ. întrucât instanța de apel a admis proba cu martori contra unui înscris autentic, reprezentat de actul de partaj ce reprezintă titlul său de proprietate.

Această critică privește modul de aplicare a unor norme de procedură și nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa cum se menționează în cererea de recurs, ci în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Motivul de casare este nefondat.

Temeiul juridic al dreptului intimaților - reclamanți la restituirea sumei de bani, înțeles ca fundament al pretenției afirmate prin cererea introductivă, îl constituie un raport obligațional grefat pe principiul echității și circumscris unei relații de familie, în cadrul căruia intimații - reclamanți, însărăciți ca efect al pierderii patrimoniale obiectivate în efectuarea unor lucrări la imobilul din București, str. x, urmăresc realizarea dreptului lor de creanță prin obligarea recurentei - pârâtei îmbogățite să le restituie valoarea cu care aceasta și-a sporit injust patrimoniul.

Astfel, intimații - reclamanți susțin incidența instituției îmbogățirii fără justă cauză, ca sursă extracontractuală de naștere a obligațiilor, fără a nega dreptul de proprietate al recurentei - pârâtei.

Prin urmare, martorii audiați în cauză nu au contestat existența dreptului de proprietate care rezultă din înscrisul depus la dosar, ci au expus doar situații de fapt cu privire la modalitatea de edificare a construcției noi și a îmbunătățirilor aduse construcției vechi. Față de această teză probatorie, menționată în încheierea de ședință din data de 10 mai 2019, proba cu martori este admisibilă, după cum corect a reținut și instanța de apel.

Mai mult, caracterul relativ al dispoziției legale menționate imprimă un regim procesual limitat formulării opoziției la audiere de către partea interesată, aceasta urmând a fi formulată in limine litis, de îndată ce a luat la cunoștință de proba cu martori propusă de partea adverse.

Or, recurenta - pârâtă nu a invocat inadmisibilitatea probei, nu s-a opus audierii martorilor, criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor procedurale, sub acest aspect, fiind invocate, pentru prima dată în cererea de apel, fără a expune vreo motivare în acest sens.

Înalta Curte are în vedere că propunerea și administrarea probelor reprezintă etape net distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape.

Propunerea probelor, căreia îi corespunde și obligația de a dovedi sarcina probei, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, respectiv de evaluarea admisibilității și a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în fața instanței, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificației lor în proces.

Raportând aceste considerente teoretice la actele și lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurentei - pârâte de a cenzura raționamentul instanței de apel privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 309 din C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, proba cu martori a fost încuviințată pentru dovedirea unei situații de fapt, și, pe de altă parte, recurenta - pârâtă nu s-a opus, în fața instanței de fond, în termen procedural, la audierea martorilor.

În al treilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 586 din C. civ. și ale art. 3 din Legea nr. 71/2011, față de faptul că a reținut calitatea de constructori de bună-credință a intimaților - reclamanți, deși aceștia nu se încadrează în situațiile reglementate de textul legal menționat.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Instanța de apel a stabilit dispozițiile legale aplicabile cauzei, pornind de la pretențiile intimaților - reclamanți care reclamă restituirea contravalorii construcției noi, pe de o parte, și a lucrărilor necesare și utile realizate la imobilul vechi, pe de altă parte. Analiza diferențiată s-a impus în considerarea naturii juridice proprii fiecărui tip de pretenție.

În ceea ce privește corpul A, din situația factuală stabilită pe baza probatoriilor, rezultă că a fost realizat în perioada 2000-2013, particularitate ce atrage incidența dispozițiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, în considerarea prevederilor art. 58 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, instanța nu a analizat buna-credință prin raportare la dispozițiile art. 586 din C. civ., care condiționează atitudinea subiectivă a persoanei de cunoașterea cuprinsului cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, sau de un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezultă din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

În concepția C. civ. de la 1864, lipsa unei definiții a bunei - credințe în ceea ce privește accesiunea imobiliară a permis o interpretare mai largă a noțiunii, în funcție de circumstanțele și interpretările individuale ale fiecărei persoane. De asemenea, a instituit o prezumție a existenței bunei-credințe, de unde rezultă că sarcina probei relei-credințe îi revine celui ce afirmă existența ei.

În cauza pendinte, instanța de apel a reținut, în mod corect, că prezumția nu a fost răsturnată, toți martorii, inclusiv cei propuși de recurenta - pârâtă, declarând că acesta nu s-a opus lucrărilor, ceea ce implică existența cel puțin a unui acord tacit din partea sa.

Instanța de recurs nu poate fi chemată a verifica valoarea probatorie a dovezilor reținute de instanța de apel în susținerea prezumției de bună-credință, dar observă că întreaga motivare cuprinde argumentări adecvate a situației de fapt și probelor administrate, care relevă buna-credință a intimaților - reclamanți.

În ceea ce privește lucrările efectuate la corpul B, acestea au presupus cheltuieli apreciate de către experții desemnați în cauză, ca fiind necesare și utile. Întrucât opțiunea proprietarului de a reintra în posesia acestui bun imobil a îmbrăcat forma unei acțiuni în evacuare, în mod corect a apreciat instanța de apel incidența dispozițiilor art. 566 alin. (3) și (4) din C. civ., în considerarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Astfel, în cazul restituirii unui lucru proprietarului, în lipsă de convenție contrarie, acesta trebuie să-l despăgubească pe posesor, indiferent de buna sau reaua credință, pentru toate cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului sau care au sporit valoarea sa. Sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiționare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluție firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuși proprietarul bunului. Spre deosebire de acestea, cheltuielile utile sunt acele cheltuieli care, fără a fi necesare în sensul celor ce preced, au avut ca efect sporul de valoare sau creșterea gradului de utilitate a bunului, acestea fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare. Astfel de cheltuieli se cuvin inclusiv posesorului de rea credință, independent de faptul că au fost edificate fără autorizație de construcție, acest aspect neprezentând relevanță.

Prin urmare, cheltuielile necesare și utile se restituie, indiferent de buna sau reaua-credință a celor care au folosit imobilul.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut anterior, în cauză s-a făcut dovada bunei-credințe a intimaților - reclamanți care au efectuat aceste lucrări având reprezentarea că locuința le va reveni în proprietate.

În consecință, nu se poate reține aplicarea greșită a legii, pe care o susține recurenta - pârâtă, dispozițiile legale invocate nefiind incidente raporturilor juridice deduse judecății.

În al patrulea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 997 din C. civ. de la 1864 în sensul că, în prezent, lucrările efectuate de intimații - reclamanți nu mai au nicio valoare.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Pe de o parte, nu există o corelație între aplicarea greșită a legii, pe care recurenta - pârâtă o susține, și argumentele expuse în cadrul acestui motiv de recurs, care vizează starea clădirii, imposibilitatea folosirii sale. Pe de altă parte, astfel de critici nu pot fi primite și prin prisma faptului că, deși se susține încălcarea unei dispoziții legale de drept material, criticile vizează starea actuală a construcției și opiniile exprimate de experții numiți în cauză cu privire la lucrările efectuate de intimații - reclamanți. Nemulțumirile legate de conținutul expertizei judiciare nu pot face obiectul evaluării în recurs, ele neputând fi, din această perspectivă, încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate. Prin urmare, argumentele privesc temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, așa încât ele sunt inadmisibile din acest punct de vedere.

Situațiile detaliate de recurenta - pârâtă referitoare la nefolosirea imobilului nu sunt relevante și față de faptul că aceasta, în calitate de proprietară a terenului, și-a manifestat dreptul de opțiune în sensul dobândirii lucrărilor noi ca efect al accesiunii imobiliare artificiale în momentul în care a solicitat evacuarea intimaților - reclamanți, ceea ce o obligă la plata contravalorii manoperei și a materialelor utilizate pentru extinderea și consolidarea spațiului de locuit.

În al cincilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 și următoarele din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, întrucât a aplicat atât C. civ. de la 1864 cât și pe cel din 2009, pentru aceeași situație juridică.

Motivul de recurs este nefondat.

Solicitând valorificarea unui drept de creanță născut în legătură cu contribuția avută la sporul de valoare adus imobilului recurentei - pârâte, intimații - reclamanți au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, evocând și elemente care justifică aplicarea instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Față de motivele cuprinse în cererea de apel formulată de recurenta - pârâtă, Curtea de Apel București a procedat la o analiză detaliată a pretențiilor intimaților - reclamanți și fundamentul acestora și, suplimentând motivarea oferită de instanța de fond, a realizat o calificare juridică detaliată actelor și faptelor deduse judecății, stabilind care norme le sunt aplicabile.

Astfel, instanța de apel s-a preocupat să stabilească, în mod clar, natura juridică a pretențiilor ce fac obiect al cererii de chemare în judecată și temeiul juridic al acestora, dând relevanță și dispozițiilor legale aplicabile potrivit tempus regit actum. În acest sens, a stabilit că intimații - reclamanți solicită restituirea unor cheltuieli necesare și utile care, față de particularitățile speței, sunt supuse C. civ. actual, dar și a contravalorii unei construcții noi, față de care sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864.

Prin urmare, au fost deduse judecății mai multe situații juridice care sunt supuse unor reglementări diferite, astfel că vor fi respinse, ca nefondate, aserțiunile contrare ale recurentei - pârâte.

În al șaselea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului București, prin care s-a reținut că este proprietara imobilului situat în București.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

C. proc. civ. reglementează expressis verbis efectele hotărârii judecătorești, între care un loc important îi revine autorității de lucru judecat. Odată soluționat în mod definitiv un litigiu, sistemul de drept nu mai permite redeschiderea conflictului din rațiuni de securitate juridică.

Prin argumentele expuse în cadrul acestui motiv de casare, recurenta - pârâtă susține efectul pozitiv al lucrului judecat înscris în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care:

"(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În această manifestare a autorității de lucru judecat este necesară identitatea de părți și, în plus, condiția ca în cel de-al doilea litigiu să fie supuse dezbaterii chestiuni litigioase care au fost analizate și dezlegate în litigiul anterior (sau între cele două litigii să existe o legătură de materie litigioasă). Dezlegările jurisdicționale anterioare constituie premise deja demonstrate în cauza ulterioară, ce nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit și, cu atât mai mult, nu pot fi contrazise de instanța ulterioară, având în vedere că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul judiciar.

Drept urmare, reținerea aspectului pozitiv al lucrului judecat are ca efect valorificarea hotărârii judecătorești definitive anterioare, a dezlegărilor pe care aceasta le conține, cu incidență și în pricina din urmă, cu valența unui mijloc de probă, în ansamblul probelor cauzei ulterioare, dezlegări pe care instanța este ținută a le respecta și a nu le contrazice.

În acest context, Înalta Curte reține că recurenta - pârâtă a intenționat să se prevaleze de efectul pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei civile nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului București, indicând în mod explicit că problema calității sale de proprietar asupra imobilului din București, str. x, a fost deja tranșată, fiind o chestiune intrată sub autoritatea de lucru judecat.

Însă, existența litigiului anterior, prin care s-a dispus evacuarea intimaților - reclamanți din imobilul în litigiu, nu este de natură a paraliza prezentul demers judiciar. Pe de o parte, procedura anterioară a fost una specială, care se judecă de urgență și în cadrul căreia dezbaterile sunt sumare, implicând doar verificarea existenței sau absenței titlului de proprietate și nu o analiză aprofundată a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, intimații - reclamanți nici nu au contestat dreptul de proprietate al recurentei - pârâte, acțiunea lor vizând exclusiv valorificarea unui drept de creanță născut în legătură cu contribuția avută la sporul de valoare adus imobilului din care au fost evacuați.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2269 din 10 iulie 2019 a Tribunalului București, pentru faptul că, așa cum s-a arătat anterior, prin aceasta nu s-a statuat asupra chestiunii litigioase a lucrărilor realizate de reclamanți, pentru a conduce la o eventualitate contrarietate de hotărâri.

În al șaptelea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă susține existența unei motivări contradictorii și străine cauzei, atât în cuprinsul încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2022 cât și a deciziei civile nr. 1733A din 17 noiembrie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin cererea de recurs, se invocă două argumente care, în opinia recurentei - pârâte, atrag incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un prim argument se referă la existența unor contradicții în cadrul considerentelor deciziei recurate, sens în care recurenta - pârâtă citează parte din situațiile de fapt reținute de către instanța de apel, așa cum ele au fost preluate din cuprinsul raportului de expertiză.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde contradicții între considerente sau între acestea și dispozitiv. În realitate, recurenta - pârâtă critică modul în care instanța de apel a interpretat proba cu expertiză tehnică și a stabilit, pe baza acesteia, o anumită situație de fapt referitoare la starea construcțiilor.

Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Recurenta - pârâtă susține și existența unei motivări străine cauzei, însă, nu argumentează această nelegalitate care, în opinia sa, ar afecta decizia recurată.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează aceasta pentru a susține motivarea contradictorie și străină cauzei, precum și la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că, prin invocarea acestui caz de casare, în realitate, se contestă raționamentul juridic al instanței de apel, iar nu un viciu real de motivare.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta - pârâtă nu este de acord cu argumentele instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica urmând a fi respinsă ca nefondată.

Dat fiind că prevederile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1733 A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2024.