ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 270/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr. x/2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Str. x, Nr. 16, respectiv etajul 1 compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie, parter compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafață utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcție și 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului și la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 ianuarie 2016, pârâta B. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige reclamanta și pe C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului revendicat, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul situat în București, Str. x, Nr. 16.

De asemenea, a solicitat ca instanța de judecată să îi acorde un drept de retenție asupra imobilului până la plata efectivă a acestor despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 2318 din 2 martie 2016, Judecătoria Sector 4 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 4 și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1680 din 21 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins excepția inadmisibilității invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pârâta-reclamantă să-i lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x; a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 7160,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și a luat act că pârâta-reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 778 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea reconvențională, precizată.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 111.584 RON, cu titlu de îmbunătățiri, a dispus un drept de retenție asupra imobilului în favoarea pârâtei-reclamante până la plata sumei de 111.584 RON și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta B. la data de 19 octombrie 2020.

În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele.

Instanța de apel nu a analizat împrejurarea că, anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat, într-un recurs în anulare, o hotărâre prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii au bună credință, actul neputând fi anulat decât în baza dispozițiilor art. 45 alin. (2).

Prin recursul în anulare s-a consolidat calitatea de proprietar cu titlu valabil al statului, sub acest aspect existând autoritate de lucru judecat deoarece s-a respins acțiunea care a format obiectul dosarului nr. x/1994, astfel că cele două sentințe sunt contradictorii.

Dispoziția nr. 1646/01.08.1998 a Primarului General este lovită de nulitate absolută deoarece la data emiterii acesteia, Primăria Municipiului București nu mai era proprietară a imobilului situat în București, str. x, această decizie nu avea obiect, bunul aflându-se în proprietatea pârâtei-reclamante.

Instanța de apel reține că titlul reclamantei este preferabil, însă motivarea este în contradicție cu faptul că prima hotărâre pronunțată în ceea ce privește dreptul de proprietate al lui D. a fost o hotărâre de respingere a acțiunii formulate de aceasta, astfel că pârâta-reclamantă a dobândit un drept consolidat. Pârâta-reclamantă a considerat că această motivare este nelegală deoarece titlul său este consolidat potrivit dreptului intern pentru faptul că acțiunea în revendicare a reclamantei a fost inițial respinsă prin hotărârea Înaltei Curții de Casație și Justiție care, prin decizia civilă nr. 2107/26.06.1996, pronunțată în dosarul nr. x/1996, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat decizia civilă nr. 1222/23.05.1995 a Tribunalului București, respingând apelul împotriva sentinței civile nr. 552/24.01.1995 pronunțată de Judecătoria Sector 4. Ca urmare a acestei hotărâri s-a anulat dispoziția nr. x/25.08.1995, prin care se dispusese restituirea proprietății lui D., prin dispoziția nr. x/16.10.1996.

Faptul că reclamanta nu a uzat de dispozițiile speciale în materie - Legea 10/2001 și nu și-a înscris imobilul în cartea funciară este de natură să consolideze dreptul pârâtei-reclamante.

Mai mult decât atât, în anul 2001, pârâta-reclamantă a solicitat Primăriei Municipiului București în dosarele nr. x/12.07.2001 și nr. y/11.04.2006 despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. x, deci, după ce a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 8415/02.12.201997, în aceste condiții, chiar reclamanta a pus la îndoială de dreptul său de proprietate.

Instanța de apel a reținut că nu pot fi primite susținerile pârâtei-reclamante cu privire la împrejurarea că au fost interpretate greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ sub aspectul că reclamanta ar putea beneficia de măsuri reparatorii. A considerat că este nelegală această interpretare deoarece prin respectiva decizie se face referire expresă la această posibilitate:" . . . . . . . . . .că în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. C) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă, prevăzută de art. 21 și următoarele din lege", lucru pe care autoarea reclamantei 1-a și făcut solicitând despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Față de decizia ICCJ nr. 33/2008 nu se poate spune că reclamanta avea deschisă calea dreptului comun, decât în anumite condiții.

La data încheierii de vânzare - cumpărare au fost deja epuizate căile legale pentru realizarea dreptului de proprietate, acest lucru însemnând că obligația generală de conduită a părților contractante, de prudență și diligentă - implicând și informarea asupra posibilităților efective pe care fostul proprietar le mai putea valorifica în viitor pentru retrocedarea imobilului - a fost pe deplin respectată, nemaiexistând o altă cale de atac predictibilă prin care să poată fi invalidată această hotărâre.

La momentul cumpărării nu se putea reține că preluarea de către stat a imobilului a avut un caracter abuziv și că la data cumpărării statul nu a fost proprietar față de decizia civilă nr. 2107/26.06.1996 a Curții Supreme de Justiție. Toată argumentația instanței de apel nu ține seama de rigorile procedurale, principiile de drept incidente în cauză și puterea obligatorie a deciziei nr. 33/2008 a ICCJ.

Cât privește prescripția achizitivă de 10-20 ani, pârâta-reclamantă a considerat că sunt îndeplinite cerințele legale care reglementează materia în sensul că posesia sa a fost de bună credință față de argumentele pe care le-am expus mai sus cu privire la faptul că a cumpărat după ce Curtea Supremă admisese recursul în anulare și astfel a avut credința de nezdruncinat că reclamanta epuizase toate căile de redobândire a bunului și că statul și-a consolidat calitatea de proprietar, că acesta este proprietarului bunului pe care 1-a cumpărat.

Instanța de apel a reținut că după apariția sentinței civile nr. 8415/02.12.1997, pe de o parte s-a întrerupt cursul posesiei și, pe de altă parte, posesia pârâtei-reclamante nu mai putea fi considerată utilă deoarece putea, cu minime diligente, să știe că, printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate.

Această motivare este nelegală deoarece, procesul nu s-a desfășurat în contradictoriu cu pârâta-reclamantă pentru a se putea reține incidența dispozițiilor art. 1865 vechiul C. civ. referitoare la întreruperea posesiei.

Chiar dacă posesia utilă a pârâtei-reclamante ar începe să curgă după data de 02.12.1997, data sentinței civile, urmează să se constate că și din acel moment nu am avut vreo tulburare din partea reclamantei, dreptul său nefiind invocat niciun moment după aceasta dată până la data introducerii acțiunii în revendicare.

Cât privește lipsa calității procesuale active a reclamantei A., instanța de apel soluționează această excepție prin motivarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 643 C. civ., fiecare coproprietar poate sta singur injustiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Această motivare este străină de argumentele prin care a motivat pârâta-reclamantă solicitarea.

Din certificatul de moștenitor nr. x/23.10.2000, emis de BNP E. imobilul din str. x nu a fost avut în vedere la data dezbaterii succesiunii, deși sentința civilă nr. 8415 a fost pronunțată în anul 1997.

Reclamanta a optat în cadrul dezbaterii succesiunii pentru calitatea de moștenitor cu titlu particular care nu îi conferă niciun drept asupra imobilului situat în str. x, ci doar asupra unei cote de 1/2 din imobilul situat în București, șos. x. Este evident că, în calitate de legatar cu titlu particular, reclamanta nu poate dobândi decât imobilul care face obiectul legatului.

În ceea ce privește cererea reconvențională, suma acordată cu acest titlu este cea a îmbunătățirilor fără TVA, respectiv 111.584 RON. Pe de o parte, suma pe care o constituie sporul de valoare adus imobilului este de 159.500 RON fără TVA și 175.008 cu TVA aferent materialelor. Suma care trebuia să îi fie acordată pârâtei-reclamante este de 173.008 RON deoarece acesta sumă reprezintă valoarea sporului de valoare adus imobilului care trebuie să cuprindă și suma care reprezintă TVA.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, iar pe fond a cerut respingerea acestuia.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2016 și a fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepția nulității recursului având în vedere că o parte din motivele de recurs formulate, pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., așa cum se va reține în continuare.

Sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice situației în speță, date de faptul că imobilul în cauză face parte din categoria celor trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989.

Astfel cum au reținut instanțele de fond, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, apelanta pârâtă B. a dobândit etajul imobilului în litigiu, acesta reprezentând titlul de proprietate al recurentei asupra imobilului în cauză.

Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat pe cale judecătorească, autoarea reclamantei neînțelegând să uzeze de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește constatarea faptului că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu, această constatare putea produce efecte împotriva pârâtei din prezenta cauză în cadrul unei cereri de constatare a nulității contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care nu a fost formulată în cadrul termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Atâta timp cât acest contract este valabil, nefiind anulat, recurenta pârâtă are un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Nefiind formulată cerere de constatare a nulității contractului pentru cauză ilicită, pârâta cumpărătoare este prezumată a fi cumpărătoare de bună credință.

Reclamanta își justifică dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 8415/2.12.1997, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care Judecătoria sectorului 4 București a admis acțiunea formulată de D. - autoarea reclamantei A., împotriva Consiliul General al Municipiului București și a obligat pârâtul să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.

Având în vedere că reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat anterior, potrivit jurisprudenței CEDO (de ex. cauza Porțeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), și aceasta are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, cel puțin în raport cu statul.

În ceea ce privește data de la care reclamanta se poate prevala de acest bun, ținând cont de situația specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea, prin care statul a fost obligat la restituirea bunului, a devenit irevocabilă, și anume anul 1997, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudența CEDO "135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).//136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)."

O astfel de legislație este reprezentată, printre altele, raportat la situația specifică a imobilului în cauză, de H.G. nr. 11/1997, temei de drept în raport de care s-a apreciat, în cadrul celui de-al doilea litigiu, că nu are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunțată în cadrul procesului anterior, finalizat cu decizia nr. 2107/26.06.1996 a ICCJ prin care s-a desființat decizia Tribunalului București, prin care fusese admisă prima acțiune în revendicare a imobilului în cauză.

Aplicarea și interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocată de instanța de apel, nu este relevată în cauză, având în vedere că nu în acest temei i s-a recunoscut autoarei reclamantei dreptul de proprietate în cauză.

Ca atare, mutatis mutandis reclamanta se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Întrucât atât reclamanta, cât și pârâta se prevalează de un bun, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Așa cum reiese din cele expuse mai sus, titlul de proprietate al pârâtei este anterior dreptului de proprietate de care se poate prevala reclamanta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, și ca atare, din această perspectivă, este preferabil.

Titlul pârâtei este preferabil și aplicând principiul stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile care a generat în patrimoniul autoarei reclamantei noul drept de proprietate din anul 1997, nu a făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din martie1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulității contractelor acesteia în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (para. 37).

De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Rățeanu contra României (para. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". În același sens sunt și paragrafele 96 și 97 din hotărârea pronunțată cauza Dickmann și Gion împotriva României, invocată de către intimata reclamantă.

Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri.

Această situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere că reclamanta a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu a făcut dovada că această cerere i-ar fi fost respinsă. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru imobilul pe care statul prin reprezentanții săi a fost obligat să i-l restituie, dar în fapt statul s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru, întrucât apartamentul în cauză fuseseră înstrăinat anterior unui cumpărător de bună credință.

În consecință, ținând cont că prin aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice aplicabile situației imobilului în speță, instanța de apel a considerat nefondat apelul și întemeiată acțiunea în revendicare, acest motiv de recurs este fondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică modul în care a fost analizată de către instanța de apel apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată (prescripția achizitivă de 10-20 ani), în mod corect a susținut recurenta că prin decizia atacată s-a reținut în mod greșit că prin pronunțarea sentinței civile nr. 8415/02.12.1997 s-a întrerupt cursul prescripției, atâta timp cât acea sentință nu a fost pronunțată în contradictoriu cu aceasta.

Or, potrivit art. 1865 C. civ. de la 1864 întreruperea civilă operează printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanță sau numai incidentă într-o instanță deja începută, dar potrivit art. 1866 C. civ. de la 1864 întreruperea civilă nu folosește decât celuia ce o face și nu vatămă decât celui contra cărui se face, în speță neregăsindu-se situațiile de excepție prevăzute la în articolele 1872 și 1873 și altele asemenea.

În legătură cu constatarea instanței de apel că posesia nu mai poate fi considerată utilă deoarece apelanta putea, cu minime diligențe, să știe că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa, sunt de reținut următoarele.

În mod corect a susținut recurenta că în conformitate cu art. 1847 C. civ., ca să se poate prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, acestea fiind caracteristicile posesiei utile.

Or, nu rezultă din motivarea instanței de apel care dintre aceste caracteristici ale posesiei pentru a fi considerată utilă, ar fi fost viciate prin aceea că apelanta putea, cu minime diligențe, să știe că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, autoarei reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa.

În plus, instanța de apel a reținut că din cuprinsul art. 1895 C. civ., una din condițiile cerute pentru dobândirea proprietății prin prescripția de 10 până la 20 de ani este aceea ca posesia exercitată să fie una de bună-credință și că potrivit dispozițiilor art. 1898 C. civ., buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, dar nu a formulat vreo concluzie în sensul că pârâta ar fi fost de rea credință la data dobândirii imobilului în cauză de la stat.

Este de reținut că buna credință reprezintă convingerea greșită a posesorului că a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar, bună credință ce trebuie să existe la momentul dobândirii bunului, nefiind necesar ca aceasta să existe pe tot parcursul exercitării posesiei.

Or, pârâta a susținut că a cumpărat imobilul în cauză după ce decizia nr. 1222/1995 a Tribunalului București - prin care fusese inițial admisă acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantei - a fost desființată ca urmare a admiterii recursului în anulare, și anterior formulării următoarei acțiuni în revendicare din 8.04.1997.

Ca atare, această apărare de fond a pârâtei nu a fost analizată în mod corect și complet de către instanța de apel, pentru a se ajunge la concluzia că nu ar fi îndeplinite condițiile pentru constatarea intervenirii prescripției achizitive de scurtă durată, fiind astfel îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportat la pct. 8 C. proc. civ.

Este fondat, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs prin care s-a susținut instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., cu motivarea străină de argumentele prin care a motivat pârâta-reclamantă excepția invocată, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 643 C. civ., fiecare coproprietar poate sta singur injustiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Or, așa cum corect a arătat recurenta, excepția lipsei calității procesuale active invocată de aceasta privea faptul că reclamanta, nu ar fi avut calitatea de legatar cu titlu particular cum a pretins prin cererea de chemare în judecată, iar în calitate de legatar cu titlu particular nu poate dobândi decât imobilul care face obiectul legatului.

În consecință, soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale active așa cum a fost formulată de către pârâtă nu este motivată de către instanța de apel.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică, legat de soluționarea cererii reconvenționale, modalitatea de determinare a sumei acordate cu titlul de spor de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătățirile necesare și utile, pe de o parte în sensul că suma acordată trebuia să fie mai mare, iar pe de altă parte în sensul că trebuia acordată și suma reprezentând TVA, este de reținut că prin aceste critici se tinde la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, constituind motive de netemeinicie iar nu de nelegalitate, și ca atare, nu pot face obiectul recursului conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496, 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B., împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.