ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 26 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 137 mp, situat pe str. x, București, prin uzucapiune, ca urmare a posesiei timp de 30 de ani, continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar. Totodată, a solicitat ca, în măsura în care se va constata decesul pârâtei B., calitatea de pârât să aparțină Municipiului București. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1846, art. 1847 și art. 1853 din C. civ. de la 1864, pe cele ale art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, precum și pe cele ale art. 36 din Legea nr. 18/1991. La data de 25 aprilie 2019, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Reclamantul a depus, la data de 18 octombrie 2019, o cerere completatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în raport de dispozițiile art. 680 din C. civ. de la 1864 și art. 78 din C. proc. civ. La aceeași dată, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtul Municipiul București. Pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pe cale de excepție, a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. La data de 7 august 2020, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat să se constate că, din masa succesorală rămasă după defuncta B., face parte terenul în suprafață de 137 mp, situat pe str. x, București; după defuncta B. succesiunea este vacantă, proprietatea asupra imobilului revenind Statului Român și reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 137 mp, situat în str. x, București, prin uzucapiune, ca o consecință a unei posesii în timp, de 30 ani, continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar. În drept, a invocat dispozițiile art. 652, art. 1846, art. 1847 și art. 1853 din C. civ. de la 1864, ale art. 75 și art. 85 din Legea nr. 36/1995, ale art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, precum și pe cele ale art. 36 din Legea nr. 18/1991. Prin sentința civilă nr. 5095 din 18 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. La data de 29 octombrie 2020, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub același număr.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1072 din 22 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, astfel cum a fost modificată. A constatat succesiunea vacantă de pe urma defunctei B., decedată la data de 10 ianuarie 1987. A constatat că masa succesorală de pe urma defunctei se compune din terenul în suprafață de 126 mp, situat în București, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., pe care l-a omologat. A constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 126 mp, situat în București, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., ca efect al uzucapiunii și, în temeiul art. 50 2 din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe reclamant să restituie, la rămânerea definitivă a hotărârii, ajutorul public acordat, în cuantum de 10.427,34 RON.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 923A din 22 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței nr. 1072 din 22 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe civile, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei de interes a reclamantului privind capătul de cerere având ca obiect constatarea vacanței succesorale de pe urma defunctei B.. A respins acest capăt de cerere, ca lipsit de interes. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1846, art. 1847 și art. 1890 din C. civ. de la 1864, precum și de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. În opinia sa, instanța de apel a reținut eronat atât calitatea de proprietar nediligent a recurentului cu privire la terenul în litigiu, precum și stăpânirea de către reclamant a imobilului, timp de peste 30 de ani (din anul 1983), continuu, neîntrerupt, public și pașnic, deși în considerente s-a consemnat, fără echivoc (la pag. 16 alin. (4), că, în anul 1983, întreg imobilul situat în București, str. x, în suprafață de 250 mp, a intrat în proprietatea statului. Instanța de apel a prezumat calitatea sa de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu, deși a constatat trecerea acestuia în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, precum și transmiterea terenului în administrarea ICRAL Cotroceni, în anul 1983 (așadar nu în administrarea Sfatului Popular al Municipiului București), incidența art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 fiind eronată. Recurentul apreciază că, în mod concret, nu s-a făcut dovada că în perioada 1983 - 1991 (când a intrat în vigoare Legea nr. 18/1991), Municipiul București (sau Sfatul Popular al Municipiului București) a devenit administratorul terenului în litigiu, pentru a fi incidente prevederile menționate anterior și pentru a se justifica legitimarea procesuală pasivă a municipiului. De vreme ce instanța de apel a reținut, fără echivoc, faptul că intimatul a obținut Titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, pentru terenul în suprafață de 123 mp, în opinia recurentului, raționamentul acestei instanțe, în sensul că acesta ar fi stăpânit timp de peste 30 de ani terenul în suprafață de 126 mp (situat la aceeași adresă, respectiv pe str. x, sector 5), în mod continuu, neîntrerupt, public, pașnic și cu atitudinea unui adevărat proprietar nu subzistă, în lipsa unui fundament juridic. Prin urmare, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 1846, art. 1847 și art. 1890 din C. civ. de la 1864, pentru terenul în litigiu reclamantul fiind detentor precar și nicidecum posesor. Recurentul consideră că, pentru a pronunța o hotărâre temeinică și legală asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de peste 30 de ani, instanța de apel trebuia să stăruie în depunerea documentației care a stat la baza obținerii de către reclamant a titlului de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, care atesta o simplă folosință a terenului în perioada 1983 - 2000 și, implicit, o detenție precară.

Apărările formulate Intimatul A. a depus întâmpinare, la data de 29 octombrie 2024, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât a stăpânit terenul cu titlu de proprietar, iar nu ca un detentor precar. Intimatul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și a fixat termen la data de 25 septembrie 2025, pentru soluționarea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. De asemenea, cu privire la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ indicate de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte mai reține că, în calea de atac a recursului, aspectele ce țin de evaluarea și interpretarea probatoriului reprezintă strict chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanței de apel asupra probelor administrate în fața instanțelor devolutive nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar. Prin urmare, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, instanței de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului cauzei. În acest context, în cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicțional, relevă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 28 ianuarie 1983 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București, B. a înstrăinat lui A., reclamantul din prezenta cauză, locuința situată în București, str. x, compusă din antreu, hol, 3 camere, bucătărie, baie, wc, coridor, terasă, pivniță, boxă și spălătorie. Terenul aferent locuinței a intrat în proprietatea statului, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Pentru o porțiune de teren, în suprafață de 123 mp (124 mp potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză) a fost emis titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000 în favoarea reclamantului A., în baza prevederilor art. 36 alin. (3) și alin. (4) din actul normativ menționat. Pentru restul terenului, în suprafață de 126 mp, acesta a solicitat, pe calea prezentului demers judiciar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, prin posesia sa neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar pe o perioadă de peste 30 de ani. În urma administrării unui probatoriu amplu, instanța de fond a constatat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 126 mp, situat în București, str. x, delimitat de punctele X, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul C., ca efect al uzucapiunii, soluția fiind confirmată, sub acest aspect, de către instanța de apel. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul Municipiul București, prin Primarul General, critică decizia civilă nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub două aspecte: reținerea, în mod greșit, a calității sale de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu și constatarea, în mod eronat, a îndeplinirii condițiilor legale pentru a interveni uzucapiunea. În primul rând, recurentul susține că instanța de apel a prezumat calitatea sa de proprietar nediligent cu privire la terenul în litigiu, deși a reținut trecerea acestuia în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, incidența art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 fiind eronat constatată. Critica astfel formulată nu este fondată. Analizând probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 28 ianuarie 1983 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București, terenul situat în București, str. x, a intrat în proprietatea statului, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Ulterior, terenul a trecut în administrarea ICRAL Cotroceni, după cum se menționează în Decizia nr. 666 din 14 mai 1983 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 5. La data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, în baza dispozițiilor art. 36 alin. (1) din acest act normativ, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care erau în administrarea primăriilor au trecut în proprietatea unităților administrativ teritoriale. Pentru suprafața de teren de 123 mp, în baza dispozițiilor art. 36 alin. (3) și alin. (4) din actul normativ menționat, s-a emis titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000 în favoarea intimatului A., restul rămânând în proprietatea unității administrativ-teritoriale. Or, Înalta Curte nu poate reține o altă stare de fapt decât cea stabilită de către instanța de apel, printr-o analiză proprie a probelor administrate în primele două stadii procesuale. Scopul recursului constă într-o interpretare și aplicare corectă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce stabilirea situației de fapt și interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond. Verificând dacă normele de drept au fost judicios aplicate la situația de fapt reținută, Înalta Curte constată că decizia recurată nu încalcă dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, așa cum pretinde recurentul. Trecerea imobilelor aflate în intravilanul unităților administrativ teritoriale din proprietatea statului în proprietatea acestora s-a realizat ope legis, legiuitorul fiind cel care le-a stabilit apartenența. În consecință, prin efectul legii, terenul situat în București, str. x, a intrat în patrimoniul Municipiului București. Calitatea de proprietar nediligent, reținută de instanța de apel, a rezultat din probatoriul administrat, conduita Unității Administrativ Teritoriale Municipiul București fiind de negare a dreptului său cu consecința lipsei vreunui demers care să întrerupă prescripția achizitivă. Prin urmare, această primă critică nu este fondată. În al doilea rând, recurentul susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1846, art. 1847 și art. 1890 din C. civ., față de faptul că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru a interveni uzucapiunea. Un prim argument în sprijinul acestui motiv de recurs vizează împrejurarea că parte din teren a fost cuprins în titlul de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, astfel că, în opinia sa, constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, pentru diferența de 126 mp nu are fundament juridic. Însă, diferența de regim juridic este dată de natura terenului. În considerarea dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 a fost preluat întreg terenul aferent locuinței, compus din terenul construit și cel liber (curtea). Pentru suprafața construită, de 123 mp, intimatul a obținut titlul de proprietate menționat, astfel că, pentru restul de 126 mp, a inițiat prezentul demers judiciar. Or, existența unei proceduri legale care a avut drept finalitate obținerea unui titlu de proprietate pentru terenul aflat sub construcție, nu înlătură posibilitatea obținerii unei hotărâri judecătorești de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului liber. Un alt argument al recurentului se referă la neîndeplinirea condițiilor legale pentru a i se recunoaște intimatului dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiect al litigiului, ca efect al prescripției achizitive de 30 ani. În opinia sa, reclamantul nu a stăpânit suprafața de 126 mp în mod continuu, neîntrerupt, public, pașnic și sub nume de proprietar. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1890 din C. civ. de la 1864, uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Ca efect al posesiei prelungite în timp, uzucapiunea reprezintă o sancțiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparență a dreptului de proprietate în beneficiul unei terțe persoane, aceasta comportându-se, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului. Din textul legal evocat rezultă cu claritate condițiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv existența unei posesii neîntrerupte de 30 de ani, utile, în sensul că aceasta să nu fi fost afectată de vreunul dintre vicii, precum discontinuitatea, violența, clandestinitatea sau echivocul. Plecând de la definiția legală dată de art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cu care posesia este "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", se reține că posesia nu este concepută ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru. Posesia utilă este definită de art. 1847 din același act normativ, conform cu care "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar." Elementele ce trebuie să fie întrunite cumulativ de către aceeași persoană pentru ca stăpânirea lucrului să poată fi calificată posesie, sunt: elementul material - corpus și elemententul psihologic sau intelectual - animus. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic, care este mai greu de dovedit, C. civ. a instituit două prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, acest text de lege instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, intimatul, ar deține pentru altul și nu pentru sine. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că, în speță, posesia exercitată de intimat asupra terenului în litigiu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1847 din C. civ., pentru producerea efectelor uzucapiunii de 30 de ani, și anume existența unei posesii utile, adică a unei posesii continue, netulburate, publice și neechivoce și exercitarea acestei posesii în mod neîntrerupt pe o perioadă de 30 de ani. Astfel, din probatoriile examinate de instanțele devolutive a rezultat că, începând cu anul 1983, intimatul a exercitat asupra terenului situat în București, str. x, o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, beneficiind de prezumția relativă de continuitate stabilită de art. 1850 din C. civ. de la 1864, potrivit căreia posesorul actual care probează că a posedat la un moment dat înainte este presupus că a posedat tot timpul intermediar, proba contrară nefăcându-se de către recurentul-pârât. Instanța de recurs a mai reținut că din anul 1983 și până în prezent nimeni nu a pretins vreun drept asupra imobilului în litigiu, fiind dovedit și caracterul netulburat al posesiei. Cu privire la caracterul public al posesiei, acesta a rezultat din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. În plus, publicitatea posesiei intimatului a fost constatată pe baza probelor administrate, inclusiv declarațiile martorilor, acesta fiind cunoscut ca proprietar al imobilului, calitate ce nu a fost contestată de nimeni, situație de fapt validată de instanța de apel. Faptul că intimatul a intrat în stăpânirea imobilului cu intenția de a se comporta față de acesta în calitate de proprietar și nu cu intenția de a-l deține pentru altul sau, altfel spus, caracterul neechivoc al posesiei a fost probat prin prezumția relativă instituită de art. 1854 din C. civ. de la 1864, coroborată cu atitudinea acestuia, astfel cum a reținut și instanța de apel. Simpla afirmație a recurentului făcută prin motivele de apel și, ulterior, prin cererea de recurs în sensul că nu ar fi utilă posesia intimatului și că acesta ar fi detentor precar nu a fost de natură a răsturna prezumția instituită de textul legal menționat, câtă vreme nu a fost fundamentată pe nicio probă din care să rezulte existența unui raport obligațional în temeiul căruia s-ar putea aprecia că acesta ar deține terenul pentru altul și nu pentru sine, aspect analizat în mod corect de instanța de apel. În condițiile în care terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, și nu cu eventuala îngăduință a unității administrative-teritoriale, care, de altfel, nu a pretins că deține vreun drept în raport cu terenul în litigiu, ci în mod constant a susținut că acesta face parte din proprietatea statului, este evident că prezumția instituită de art. 1854 din C. civ. nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că intimatul a posedat pentru altul. Cu privire la acest aspect, recurentul susține că instanța de apel trebuia să stăruie în depunerea documentației care a stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. x din 27 aprilie 2000, care ar fi confirmat calitatea de detentor precar al intimatului. În speță, raportat la criticile din apel, Înalta Curte reține că nu a existat vreo solicitare în acest sens, din partea recurentului, astfel încât, față de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., acesta nu poate invoca, în acest stadiu procesual, în calea de atac a recursului, omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus și administrat în condițiile legii. Simpla solicitare din cererea de apel care vizează, generic, administrarea probei cu înscrisuri nu înlătură obligația părții de a indica, în concret, ce anume dovezi solicită a fi avute în vedere de instanța de control judiciar, precum și teza probatorie propusă, pentru ca instanța de judecată să se pronunțe în condițiile art. 255 și art. 258 C. proc. civ. În consecință, în mod corect s-a considerat că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a interveni uzucapiunea de 30 de ani, fiind transformată o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză, neoperând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 923A din 22 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.