Decizia nr. 2249/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 79/2017 a Judecătoriei Sectorului 2

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul București, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren de 330 mp, situat în str. x, sector 2 București, ca urmare a intervenirii prescripției achizitive de lungă durată. Prin Sentința civilă nr. 79 din data de 5 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. de Dosar x/2017

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă: Prin Sentința civilă nr. 968 din data de 30 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Totodată, a admis cererea și a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 330 mp, situat în București, str. x.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă: Prin Decizia civilă nr. 693A din data de 8 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Sentinței civile nr. 968 din data de 30 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate în cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General. Prin cererea de recurs, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că, pentru ca reclamanții să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuie mai întâi să facă dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. A considerat că nu se poate stabili calitatea procesuală a unei părți decât pentru motivul că nu a fost identificat un alt pârât, iar instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că, întrucât nu a fost identificat un alt proprietar, pârâtul Municipiul București are calitate procesuală pasivă în cauză. A apreciat că instanța de apel a reținut în mod greșit dispozițiile art. 680 și art. 477 C. civ., întrucât în cauză nu este incidentă ipoteza unei succesiuni vacante, nefiind deschisă o astfel de procedură și nici nu există un certificat de vacanță succesorală. Totodată, a criticat reținerea instanței de apel potrivit căreia imobilul în litigiu se află în domeniul privat al statului, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens. A mai arătat că posesia și calitățile posesiei, respectiv posesia utilă și termenul de 30 de ani, trebuie dovedite și raportate la proprietarul nediligent, iar în speță nu se poate reține acest aspect, cu atât mai mult cu cât, în evidențele autorităților administrative și fiscale, imobilul figurează cu o suprafață de 165 mp, suprafața ce a fost restituită prin Titlul de proprietate nr. x/2007. Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, posesia utilă și termenul de 30 de ani, condiții necesare ale uzucapiunii de lungă durată, trebuie raportate la proprietarul ce a stat în pasivitate în aceasta perioadă, în speță, celui ce ar putea pretinde pretenții, respectiv Institutului Studii Hidroenergetice. A susținut că, pentru ca uzucapiunea să-și producă efectele, sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului și mai ales existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). A subliniat că imobilul din strada x are o suprafață de 165 mp, așa cum apare în evidențe, iar instanța a admis acțiunea, stabilind uzucapiunea, pentru aceeași adresa, pentru o suprafață de 330 mp. De asemenea, a precizat că, din adresa nr. x din data de 3 august 2018, emisă de către Direcția Patrimoniu, reiese faptul că suprafața de 450 mp, așa cum rezultă din planul topografic, reprezentând cei 165 (150) mp, ce au fost restituiți prin titlul prefectului și suprafața de 330 mp, solicitată prin acțiune, se compune din: imobilul consemnat în evidențele cadastrale cu nr. x pe strada x, sector 2 București; secțiune din imobilul consemnat în evidențele cadastrale cu nr. x pe strada x, sector 2 București. Prin urmare, a apreciat că ambele instanțe de fond au stabilit greșit faptul ca suprafața de 330 mp se află pe strada x, deși aceasta suprafață este situată pe strada x B, adică prin acțiunea admisă cele două instanțe au acordat alt imobil, cu alta situație juridică și alt proprietar. A precizat că secțiunea din imobilul consemnat în evidențele cadastrale cu nr. x, pe strada x, adică acea suprafața de 330 mp, aparține Institutului de Studii Hidroenergetice. Față de cele arătate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații-reclamanți A. și B. au invocat excepția inadmisibilității recursului, prin raportare la Decizia nr. 52 din data de 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la data inițierii prezentului demers judiciar. Pe fondul recursului, au apreciat că acesta este nefondat și au susținut că, în urma verificărilor efectuate în cauză, nu a fost identificat un alt proprietar al terenului în litigiu, iar înscrisurile depuse de către Municipiul București, în prezentul recurs, nu se referă la adresa la care se află imobilul ce formează obiectul prezentei cauze. Intimații-reclamanți au arătat că, deși în cauză curtea de apel, la termenul din data de 13 aprilie 2018, a acordat posibilitatea părții adverse, la cererea reprezentantului acesteia, să depună acte în sprijinul apelului formulat, aceste înscrisurile despre care s-a făcut vorbire nu au fost depuse, întrucât ele nu existau. Au considerat că în mod corect instanțele de fond au reținut că acest teren se află în patrimoniul privat al Municipiului București, aspect confirmat și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a părții adverse, au susținut că aceasta rezultă din dispozițiile art. 646 C. civ., potrivit cărora bunurile fără stăpân sunt ale statului, în măsura în care nu s-ar cunoaște titularul dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren. Intimații-reclamanți au susținut și că, întrucât terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Municipiului București, proprietatea asupra acestuia poate fi dobândită și înstrăinată liber, prin modurile prevăzute de lege. În cauză, nu a fost formulat răspuns la întâmpinare. 5. Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului și suplimentul acestuia au fost analizate în complet de filtru, fiind comunicate părților, iar, prin încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea pe fond a căii de atac, la data de 27 noiembrie 2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât, în esență, a susținut, pe de o parte, că instanțele au reținut greșit calitatea sa procesuală pasivă, iar, pe de altă parte, că a fost acordat alt imobil, cu altă situație juridică și alt proprietar. Reținând critica recurentului-pârât potrivit căreia instanțele de fond și de apel au apreciat greșit că are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având ca obiect uzucapiune, Înalta Curte constată că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății și, în același timp, o sancțiune civilă pentru proprietarul imobilului care nu a manifestat un timp îndelungat diligență, lăsând posibilitatea altor persoane să intre în posesia bunului. Prin efectul uzucapiunii, cel care a exercitat o posesie utilă asupra terenului, pe o perioadă de timp prevăzută de lege, dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului, corelativ, stingându-se dreptul fostului proprietar. În consecință, pentru a produce efectele prevăzute de lege, uzucapiunea trebuie invocată împotriva adevăratului proprietar. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății", astfel că, într-o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitatea procesuală activă aparține persoanei care pretinde că a exercitat o posesie utilă pe perioada prevăzută de lege, iar calitatea procesuală pasivă aparține proprietarului bunului. Sarcina probei calității procesuale pasive a pârâtului revine reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ. În speță, pentru a valida soluția tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, curtea de apel a reținut că terenul în litigiu se află în domeniul privat al Municipiului București, iar faptul că acesta nu deține evidențe privind includerea terenului în domeniul său privat nu este suficient pentru a răsturna prezumția relativă de proprietate instituită prin prevederi legale. A mai reținut și că apelantul-pârât nu a prezentat alte dovezi contrare din care să rezulte că o altă persoană de drept public sau privat este proprietara terenului în litigiu. Or, stabilirea cu certitudine a proprietarul imobilului care nu a manifestat diligență pentru apărarea dreptului său de proprietate se poate face doar în contextul identificării clare a situației juridice a imobilului cu privire la care poartă procesul. Instanța de fond, al cărui raționament a fost validat de către instanța de apel, a reținut că proprietatea aparține recurentului-pârât, întrucât, din adresa nr. x din data de 16 iunie 2017 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, rezultă că terenul în litigiu se află în proprietatea statului. Prin adresa reținută de prima instanța, s-a arătat că în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986 a fost consemnat un imobil pe adresa str. x, cu teren în suprafață de 165 mp, din care construcții în suprafață de 37 mp, categoria de folosință "construcții și curți, ca proprietate de stat, iar prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit în cauză, prin care a fost identificat terenul, s-a constatat că întregul imobil situat la această adresă are o suprafață de teren 470 mp. În același raport de expertiză s-a reținut și că, din întreaga suprafață de teren a imobilului în cauză, 186 mp sunt ocupați de construcții, iar restul de 284 mp sunt ocupați cu spații verzi, trotuar betonat. Prin motivele de apel, apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, a susținut tocmai că, potrivit adresei emise de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, la care s-a raportat instanța de fond, în domeniul statului, la nivelul anului 1986, sunt doar 165 mp, din care 150 mp au fost restituiți prin Ordinul Prefectului nr. 158/2007, astfel încât excedentul de teren, peste cel de 150 mp, nu a fost în proprietatea sa. Potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar, în conformitate cu art. 479 alin. (1) din același cod, trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Înalta Curte reține că, în speță, situația juridică a terenului cu privire la care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu a fost stabilită cu certitudine, pe de o parte, prin raportare la cele susținute prin motivele de apel de către recurentul-pârât, în sensul că suprafața de teren ce depășește cei 150 mp, restituiți prin Ordinul Prefectului, nu s-a aflat în proprietatea sa, iar, pe de altă parte, în raport de concluziile expertului care a reținut că, din întreaga suprafață de teren a imobilului în cauză, 284 mp sunt ocupați cu spații verzi, trotuar betonat, pentru a se putea aprecia în ce măsură această suprafață poate fi uzucapată. Cum, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, pentru ca instanța de control judiciar să poată proceda la verificarea legalității deciziei recurate, se impune ca situația de fapt a speței să fie complet stabilită, acest atribut fiind recunoscut de lege exclusiv instanțelor de fond și de apel. Or, în speță, nefiind stabilită în mod clar și complet situația de fapt, respectiv situația juridică a imobilului asupra căruia poartă prezenta pricină, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate a deciziei atacate, astfel că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de rejudecare, în condițiile legii, va verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, procedând cu prioritate la stabilirea situației juridice a imobilului, analizând și dacă există vreun impediment legal pentru dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al prescripției achizitive de lungă durată. În acest sens, instanța de apel va administra probele pe care le va aprecia utile și pertinente și le va evalua pe cele depuse în faza recursului, reținând și că, potrivit dispozițiilor capitolului II, art. 4, lit. l) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului și a publicității imobiliare, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară avizează tehnic expertizele efectuate de către experții judiciari în specialitatea topografie, geodezie și cadastru cu privire la corectitudinea datelor topografice utilizate, la solicitarea instanțelor de judecată. Avizele menționate mai sus vor fi date de oficiul teritorial în baza unui regulament comun, elaborat de Agenția Națională și Ministerul Justiției. Având în vedere cele anterior arătate în motivarea soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate de părți și nici a apărărilor formulate de către intimații-reclamanți privind formularea omisso medio a criticilor aduse prin cel de-al doilea motiv de recurs, constatarea caracterului fondat sau nefondat al acestora fiind lipsită de relevanță în soluționarea recursului. Prin urmare, față de cele anterior reținute, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.