ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului I București la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 406 mp situat în București, Verbinelor nr. 62, că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției ridicate pe acest teren, să constate deschisă succesiunea și vacanța succesorală de pe urma lui C., decedat în anul 1999, cu ultimul domiciliu în București. În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 1846, art. 1847, art. 1850, art. 1854, art. 1890 și art. 492 C. civ. și 963 C. civ. Prin sentința civilă nr. 22618 din 13 decembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus, în temeiul art. 95 pct. 1 C. proc. civ., declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a V-a civilă a Tribunalului București, la data de 10 ianuarie 2017, sub nr. x/2017. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 902 din 02 mai 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, astfel cum a fost precizată, a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 392 mp, situat în București, str. x, sector l, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert D., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcției ridicate pe terenul în suprafață de 392 mp, situat în București, str. x, sector l, obligând pârâtul Municipiul București prin Primar la plata către reclamanți a sumei de 5.084,79 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 820 din 24 mai 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 902 din 02.05.2019 pronunțate în dosar nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 902/02.05.2019 au declarat apel reclamantele A. și B., la data de 07 august 2020, precum și pârâtul Municipiul București prin Primar General, la data de 10 august 2020. La data de 05 mai 2022 reclamantele au formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 820/24.05.2021, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 26 mai 2022. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 902/02.05.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. S-a admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva sentințelor civile nr. 902/02.05.2019 și nr. 820/24.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 820/24.05.2021 și în parte sentința civilă nr. 902/02.05.2019, astfel: a fost admisă cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantele A. și B. și s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 902/02.05.2019 în sensul că: s-a constatat deschisă succesiunea defunctului C. la data de 09.02.1999 și s-a constatat vacanța succesorală de pe urma acestui defunct; s-a constatat că reclamantele au dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate în București, strada x nr. 62, sector 1 identificate prin raportul de expertiză în specialitatea construcții, efectuat de expert E.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 902/02.05.2019. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar General, criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 09 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . I.4.1. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a susținut că decizia recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Susține că instanța de apel nu a ținut cont de obiectul acțiunii, succesiune, în sensul că Ministerul Finanțelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român. Citează prevederile art. 680 C. civ. potrivit cărora, în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, precum și prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului potrivit cărora, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale. Astfel, opinează că în speță nu poate fi justificată calitatea Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs și respingerea acțiunii. Reiterează excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea succesiunii vacante, având în vedere art. 680 C. civ., art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială. Simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că această succesiune este vacantă, de vreme ce, în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanță succesorală, care, într-adevăr, nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, cu consecința că statul ar dobândi moștenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului. Cu alte cuvinte, deși Statul ar dobândi moștenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii defunctului C., pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanță succesorală de către notarul public în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moștenitori legali sau testamentari. O soluție contrară ar duce la consecințe inadmisibile, respectiv s-ar accepta, pe cale de consecință, ideea că, în acele situații în care nu a fost dezbătută succesiunea defunctului din diverse motive, automat statul este moștenitor, procedura constatării vacanței succesorale de către notar devenind inutilă, această reglementare legală rămânând fără aplicabilitate practică și fără conținut. Solicită să se aibă în vedere că Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea și declararea vacanței succesorale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.4.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul București prin Primar General În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Municipiul București prin Primar General consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1845, art. 1847, art. 1849 și art. 1864 C. civ. de la 1864, precum și de art. 26 din Legea nr. 18/1991, instanța reținând în mod eronat că, întrucât defunctul C. a decedat în anul 1999 fără moștenitori, în speță ar fi incident art. 26 din Legea nr. 18/1991, Municipiul București având astfel calitatea de proprietar nediligent, neglijent cu privire la terenul în litigiu și implicit legitimare procesuală pasivă (calitate procesuală pasivă). În mod concret, la momentul apariției Legii nr. 18/1991, terenul litigios nu a aparținut unei persoane care a decedat fără moștenitori, decesul defunctului C. survenind la data de 09.02.1999, adică la opt ani după apariția legii, iar dacă terenul în litigiu ar fi aparținut anterior defunctului C. și acesta ar fi decedat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 atunci ar fi fost incident art. 26 din acest act normativ. Prin urmare, atât timp cât, la momentul apariției Legii nr. 18/1991, terenul în litigiu situat în intravilanul localității nu a aparținut unei persoane care a decedat fără moștenitori, pentru a trece în proprietatea Municipiului București, apreciază că soluția instanței de apel, cu privire la criticile formulate cu privire la hotărârea instanței de fond pe primul capăt de cerere, a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material, reprezentată de art. 26 din Legea nr. 18/1991, acest text de lege nefiind incident în prezentul litigiu. De asemenea, instanța de apel a constatat în mod greșit că în speță ar fi fost întrunite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. de la 1864, respectiv o posesie neechivocă, continuă, publică, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, prin raportare la actul încheiat de autorul F. cu C., precum și la deschiderea rolului fiscal, în ceea ce privește construcția edificată în anul 1969, în speță nefiind întrunite în mod categoric condițiile cumulative prevăzute de acest text de lege, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1847 C. civ. de la 1864, precum și art. 1845, art. 1849 și art. 1864. Cu privire la hotărârea instanței de apel, pe capătul de cerere vizând accesiunea imobiliară, arată că se reține în considerente că autorul F. ar fi edificat în anul 1969 o construcție pe care a și declarat-o la organele fiscale ale vremii, edificiul respectiv având la acel moment o suprafață construită desfășurată de 291,20 mp, iar în prezent pe teren există două construcții, respectiv o locuință în suprafață utilă de 137,20 mp și un garaj de 19,85 mp, fiind evident că locuința din anul 1969 în suprafață de 291 mp, suprafață construită desfășurată, nu este una și aceeași cu actuala locuință în suprafață utilă de 137,20 mp, despre garaj nefăcându-se nicio mențiune în considerente, când a fost construit, dacă există înscrisuri care pot atesta momentul (perioada) edificării lui, singura mențiune fiind în sensul "Curtea constată că edificiile datează din anul 1969". În aceste condiții, motivarea instanței de apel este dată nu numai cu aplicarea greșită a Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, dar și contradictorie, în speță fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimatele-reclamante A. și B. au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză prin care au solicitat respingerea acestora ca nefondate. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, intimatele-reclamante susțin că această parte nu atacat încheierea din 14 aprilie 2017 a Tribunalului București, prin care au fost respinse excepțiile lipsei calității de reprezentant și inadmisibilității acțiunii, astfel încât soluția dată acestora nu poate fi criticată direct în recurs. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, intimatele-reclamante au susținut că instanța de apel a constatat în mod corect că în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 18/1991 coroborat cu art. 1845 C. civ. de la 1864, Municipiul București are calitatea de moștenitor și calitate procesuală pasivă. De asemenea, din analiza întregului material probator, a cadrului legislativ în materie, precum și a Deciziei nr. 4/16.01.2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a concluzionat în mod temeinic că poate interveni prescripția achizitivă, posesia fiind una continuă, publică, neechivocă, netulburată și exercitată sub nume de proprietar. Referitor la accesiunea imobiliară, intimatele-reclamante au susținut că instanța de apel a reținut efectul declarativ al constatării dreptului de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii și a apreciat că prima instanță trebuia să facă aplicarea art. 492 C. civ. de la 1864. Așadar, criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, având în vedere că instanța de apel a apreciat în mod corect probele, respectiv concluzia expertului E. care a identificat pe teren două construcții, analizând și legalitatea și aplicabilitatea legii civile și a Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. și A., stabilind termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Circumstanțele litigiului relevante pentru soluționarea recursurilor de față, astfel cum au fost reținute, în esență, de instanțele de fond și apel, sunt următoarele: Obiectul prezentului demers judiciar constă în cererea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar General, pentru a se constata că reclamantele au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 406 mp situat în București, str. x, că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției ridicate pe acest teren, precum și pentru constatarea vacanței succesorale de pe urma lui C., decedat în anul 1999. Prin întâmpinarea formulată în faza judecății în primă instanță, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că potrivit art. 680 din C. civ., în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, menționând, totodată, că art. 85 din Legea nr. 36/1995 prevede o procedură specială privind constatarea vacanței succesorale, la inițiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală de către notarul public. Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, susținând că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcțiile generale regionale ale finanțelor publice județene, astfel că în cazul de față Statul Român nu este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ci prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. De asemenea, pârâtul a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor, motivat de faptul că reclamantele nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului situat în București este Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nejustificând astfel calitatea procesuală pasivă a acestuia. Prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2017, prima instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Prima instanță a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamantele au dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 392 mp, situat în București, str. x, și a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcției ridicate pe acest teren. Împotriva sentinței civile nr. 902/02.05.2019 au declarat apel reclamantele A. și B., la data de 07 august 2020, precum și pârâtul Municipiul București prin Primar General, la data de 10 august 2020. La data de 05 mai 2022 reclamantele au formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 820/24.05.2021. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și pârâtul Municipiul București prin Primar General. Procedând în continuare la analizarea recursurilor declarate de pârâți, Înalta Curte reține următoarele: II.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Invocând drept motiv de recurs cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea greșită a legii. Astfel, printr-o primă critică, recurentul-pârât susține lipsa calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român în acțiunile având ca obiect constatarea vacanței succesorale, argumentat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate potrivit legii în proprietatea privată a statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații, iar nu Ministerul Finanțelor. Printr-o a doua critică, recurentul-pârât reiterează excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea vacanței succesorale, motivat de faptul că dispozițiile art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială instituie o procedură specială privind constatarea vacanței succesorale, în sensul că notarul public constată vacantă succesiune la inițiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanță succesorală. Cu titlu preliminar, este de observat că dezvoltarea criticilor arătate, care privesc soluția instanței asupra unor excepții procesuale, implică modul în care instanța a interpretat și aplicat norme de drept procesual atunci când a respins respectivele excepții. În consecință, aceste critici se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În privința acestor critici se constată însă că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilesc că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Așadar, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă. Soluția expusă este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, întrucât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel întrucât numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție. În ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită prin exercitarea căii extraordinare de atac, contrar dispozițiilor exprese ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. În cauză, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei calității de reprezentant, care formează obiectul criticilor recurentului pârât, au fost soluționate de prima instanță prin încheierea de ședință din data de 14 aprilie 2017, primind o soluție de respingere, respectivele excepții fiind invocate de acest pârât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, așa cum s-a arătat supra, cu ocazia expunerii circumstanțelor esențiale ale cauzei. Fiind respinse ca neîntemeiate de prima instanță a fondului, aceste excepții nu ar fi putut fi invocate de către pârât în apel de pe poziția de intimat, chiar dacă sunt excepții de ordine publică, ci doar prin exercitarea căii de atac a apelului și formularea unor critici împotriva soluției date de prima instanță prin încheierea interlocutorie din 14 aprilie 2017. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a promovat însă apel împotriva acestei încheieri, ci a înțeles să reitereze excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, precum și excepția indmisibilității capătului de cerere privind constatarea vacanței succesorale în prezenta cale de atac. Or, recursul este o cale extraordinară de atac, pe calea căreia pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele prevăzute de alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi însă primite de instanța de recurs, astfel cum se statuează în alin. (2) al aceluiași text de lege, expus mai sus, decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că, dacă recurentul-pârât voia să-și conserve inclusiv în recurs dreptul de critică asupra judecății urmate și soluției date în primă instanță, trebuia să formuleze criticile referitoare la soluția pronunțată asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii și lipsei calității Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român prin formularea căii de atac a apelului, ocazionând așadar un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicție în fond, și doar dacă acest demers rămânea fără succes putea reitera criticile corespunzătoare și în recurs. În concluzie, întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă, iar în speță criticile invocate în cadrul acestui recurs nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, ele nu pot fi examinate în calea de atac extraordinară a recursului. În consecință, față de caracterul extraordinar al prezentei căi de atac și de prevederile explicite ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât nu mai poate contesta direct în recurs modul de soluționare de către prima instanță a excepțiilor respective, câtă vreme aceste critici nu au fost formulate printr-un apel promovat împotriva încheierii prin care acestea au fost soluționate, consecința fiind că respectiva soluție a intrat sub autoritatea lucrului judecat. Este de observat că situația expusă nu conduce la inadmisibilitatea căii de atac, astfel cum au considerat intimatele reclamante, întrucât legea nu interzice exercitarea acesteia în prezenta speță, însă criticile formulate de recurentul pârât nu pot fi primite, față de considerentele arătate. Prin urmare, constatând că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile invocate omisso medio fără a fi deduse cenzurii instanței în apel conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. neputând fi examinate direct în recurs, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor. II.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât Municipiul București prin Primar General a susținut, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 din Legea nr. 18/1991, precum și de art. 1845, art. 1847, art. 1849, art. 1864 C. civ. de la 1864. Astfel, o primă critică subsumată acestui motiv de casare supune controlului de legalitate modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra calității procesuale pasive a Municipiului București în cauza având ca obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la imobilul în litigiu, susținând că eronat a reținut instanța de apel că ar fi incident art. 26 din Legea nr. 18/1991, întrucât defunctul C. a decedat în anul 1999 fără moștenitori, Municipiul București neavând calitate de proprietar nediligent, neglijent cu privire la teren și implicit calitate procesuală pasivă. În opinia recurentului-pârât, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991, întrucât acest text de lege reglementează stabilirea situației juridice a terenurilor la data intrării în vigoare a acestei legi. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, deși recurentul-pârât și-a întemeiat această critică doar pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la aspectele concrete de nelegalitate invocate prin care a susținut, în esență, greșita apreciere asupra legitimării sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greșite a prevederilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, aceasta se impune a fi analizată și din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (care vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), întrucât este necesară verificarea unor aspecte de drept procesual, și anume, stabilirea corectă a identității dintre părți și subiectele raportului juridic litigios. Astfel, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cea care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia. În acest sens, sub aspectul calității procesuale pasive, sunt incidente dispozițiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea de părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Din interpretarea acestui text legal, rezultă că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății; în ipoteza moștenirii vacante, în reglementarea C. civ. din 1864, legitimarea procesuală pasivă se raportează exclusiv la acea vocație a statului de a dobândi moștenirile vacante, în absența moștenitorilor legali sau testamentari; în ipoteza uzucapiunii, legitimarea procesuală pasivă se raportează la regimul juridic al imobilului atunci când proprietarul acestuia a decedat fără moștenitori iar succesiunea este vacantă. Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. În speța pendinte, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită cu o acțiune privind recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantelor ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă, cu privire la un teren pe care acestea îl dețin în fapt de la un moment care le legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată și privitor la care nu s-a identificat un alt proprietar; prin același demers, reclamantele au solicitat să se constate că au dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcției ridicate pe terenul în discuție, precum și să se constate deschisă succesiunea și vacanța succesorală de pe urma lui C., decedat în anul 1999. Cu privire la aceste din urmă capete de cerere (constatarea deschiderii succesiunii și a vacanței succesorale) nu au fost formulate critici eficiente în această cale de atac, aspectele învederate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor în acest sens fiind invocate omisso medio, astfel cum s-a arătat supra. Înalta Curte reține că, pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condițiilor ce rezultă din dispozițiile art. 1847 și din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar) și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procesual, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces, prescripția achizitivă trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care își dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului. În situația în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar sau atunci când acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale în a cărei circumscripție se află situat imobilul, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. Chiar și în astfel de cazuri, nu se poate vorbi de existența unei reguli generale privitoare la calitatea procesuală pasivă care ar aparține, în toate cazurile, unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află imobilul, aprecierea asupra acesteia urmând a fi efectuată de instanța de judecată, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe deduse judecății. Astfel, aplicarea dispozițiile art. 1845 și art. 1847 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale art. 36 din noul C. proc. civ., la speța dedusă judecății impune realizarea unei analize de conținut, raportat la situația concretă a imobilului ce face obiectul cauzei, în corelare cu prevederile cuprinse în art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 18 și art. 25 din Legea nr. 213/1998 și art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864. În cauză, probele administrate au condus instanța de apel la concluzia că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă, conform art. 724 C. civ. de la 1864, în cauză nefiind identificați moștenitori legali sau testamentari ai acestui defunct care să fi cules moștenirea pe care acesta a lăsat-o, context în care instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 680 C. civ. de la 1864, conform cărora în lipsă de moștenitori legali sau testamentari bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Coroborând faptul că defunctul C. a decedat fără moștenitori cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 și cu cele ale art. 1845 C. civ. de la 1864, instanța de apel a apreciat că Municipiul București are calitate procesuală pasivă în acțiunea ce i s-a opus privind constatarea dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate asupra terenului în temeiul prescripției achizitive, respectiv în temeiul accesiunii asupra construcțiilor edificate pe teren. Raportat la aspectele de fapt reținute de instanța de apel, ce nu pot face obiect de analiză în recurs și, deci, nu pot fi reapreciate și schimbate, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat prima instanță de control judiciar cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât Municipiul București prin Primar General. Astfel, instanța de recurs constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că se justifică legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul în baza dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, text de lege care, la momentul intrării în vigoare a legii (era numerotat 25) și anterior modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, avea următoarea formă "Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor (...)". Ulterior modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, textul acestuia prevedea că "Terenurile situate în intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori, trec în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public (...)". În cauză, data deschiderii succesiunii defunctului C., 9 februarie 1999, așa cum a fost reținută de instanța de apel, este ulterioară apariției Legii nr. 18/1991 și anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 158/2010. Mai reține Înalta Curte că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale pentru terenurile intravilane care se aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, în proprietatea statului, este prevăzut de dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora "(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26". Așadar, cu începere de la data intrării în vigoare a Legii nr. 158/2010, 22 iulie 2010, menținerea, după această dată, a trimiterii din art. 36 alin. (1) echivalează cu aplicarea în continuare a regimului juridic prevăzut de art. 26 din Legea nr. 18/1991, dar în forma modificată. Prin Decizia nr. 22/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a art. 1138 din C. civ., în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori". Norma din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se referă doar la imobile determinate (terenurile din intravilanul localităților). Evident, efectul arătat se produce numai cu privire la moștenirile deschise după intrarea în vigoare a C. civ., respectiv după 1 octombrie 2011, astfel cum prevede expres art. 55 din Legea nr. 71/2011. Pentru moștenirile deschise anterior acestei date, art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, în forma modificată prin Legea nr. 158/2010, continuă să își producă efectele, în virtutea principiului "tempus regit actum", dat fiind că legea nouă nu se poate aplica retroactiv, după cum dispune art. 6 alin. (1) din C. civ., iar C. civ. se aplică doar "actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 6 alin. (5) din C. civ. Din această perspectivă, în jurisprudența consolidată a instanțelor, este admis faptul că regimul juridic al imobilului determină calitatea procesuală pasivă, atunci când nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului sau atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. Aceste aspecte au fost reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 24/2017, cu ocazia examinării sesizării formulate de Tribunalul Călărași, secția civilă, următoarele considerente relevante ale acestei decizii fiind aplicabile și în cauza de față: "86. Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia majoritară a instanțelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială". Printr-o a doua critică, recurentul-pârât a contestat întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1847 C. civ. de la 1864, apreciind că instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale, precum și pe cele ale art. 1845, art. 1849 și art. 1864 din același Cod. Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut o trimitere formală la textele de lege a căror aplicare o consideră greșită, necontestând raționamentul logico-juridic în cadrul căruia instanța de apel a constatat că sunt întrunite cumulativ condițiile uzucapiunii. În acest sens, se observă că recurentul-pârât susține doar că nu sunt întrunite "în mod categoric" condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. de la 1864, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu aplicarea greșită a acestor dispoziții, precum și ale art. 1845, art. 1849 și art. 1864 C. civ. de la 1864. Or, această susținere nu poate conduce instanța de recurs la examinarea corectei aplicări a respectivelor dispoziții legale, în lipsa unei critici prin care să se arate în mod concret care a fost greșeala săvârșită de instanța de apel în aplicarea normelor de drept material indicate, ci tinde la reevaluarea probatoriului administrat, ce a îndreptățit instanța de apel să rețină întrunirea cumulativă a condițiilor uzucapiunii. O astfel de critică este incompatibilă cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Un alt motiv de recurs vizează modul de soluționare a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcției edificate pe teren, recurentul-pârât susținând că instanța de apel a aplicat greșit în cauză Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii. Înalta Curte constată că această critică este fondată, având în vedere cele ce succed: Prin demersul dedus judecății, reclamantele au solicitat să se constate și dobândirea prin accesiune imobiliară a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul cu privire la care au pretins dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. Recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se observă că recurentul-pârât nu indică în concret aspectele contradictorii din raționamentul logico-juridic al instanței de apel, astfel că indicarea formală a motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără o expunere a unor argumente concrete din care să reiasă pretinsele motive contradictorii ale primei instanțe de control judiciar nu constituie un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi supus controlului instanței de recurs. Susținerea recurentului-pârât în sensul că s-a reținut în considerente că autorul F. ar fi edificat în anul 1969 o construcție pe care a și declarat-o la organele fiscale ale vremii, edificiul respectiv având la acel moment o suprafață construită desfășurată de 291,20 mp, iar în prezent pe teren există două construcții, respectiv o locuință în suprafață utilă de 137,20 mp și un garaj de 19,85 mp, ceea ce ar determina, în opinia recurentului, concluzia că locuința din anul 1969 în suprafață de 291 mp suprafață construită desfășurată nu este una și aceeași cu actuala locuință în suprafață utilă de 137,20 mp, nu relevă existența unor motive contradictorii, ci aduce în discuție situația de fapt a speței, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce nu poate forma obiect de analiză în coordonatele recursului. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. Cu privire la acest capăt de cerere, plecând de la constatarea că respectivele construcții datează din anul 1969, instanța de apel a apreciat că statuările instanței supreme din cadrul considerentelor Deciziei nr. 13/2019 pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii se impun doar în ce privește construcțiile edificate după data de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991. Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 13/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, chemată fiind să interpreteze, în vederea aplicării unitare, prevederile art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii. Prin raționamentul expus în cuprinsul paragrafului 91 al deciziei menționate s-a statuat: "Aceste considerații sunt valabile numai cu privire la construcțiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepție de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiași articol permite, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale." Astfel, prin precizarea privind valabilitatea considerațiilor deciziei numai cu privire la construcțiile edificate după data de 1 august 2001, instanța supremă a înțeles să sublinieze regimul juridic diferit al acestora, explicând această diferențiere prin modul de aplicare a art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Așadar, având în vedere statuările instanței supreme mai sus expuse, se constată că, pentru construcțiile edificate anterior datei de 1 august 2001 sunt pe deplin incidente prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, care permite, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001 intabularea dreptului de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale. În alți termeni, neîndeplinirea obligației fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază teritorială se află situată construcția și lipsa documentației cadastrale constituie impedimente la intabulare. Or, aceste impedimente ar fi eludate în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de admitere a cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, deoarece proprietarul poate solicita intabularea dreptului de proprietate asupra construcției direct în temeiul hotărârii, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia "Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor, încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil". În cauza pendinte, instanța de apel a apreciat că, pentru construcțiile ce fac obiectul acestui litigiu, edificate anterior datei de 1 august 2001, absența titlului dreptului de proprietate le îndreptățesc pe titularele construcțiilor să solicite valorificarea pe cale judiciară a prezumției de proprietate instituite în favoarea lor de art. 492 C. civ., întabularea în cartea funciară pe baza certificatului de atestare fiscală eliberat de organele fiscale nefiind constitutivă de drepturi, aspect ce rezultă din art. 56 din Legea nr. 71/2011. Or, acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială nu este reglementată ca o opțiune a constructorului în raport cu legea specială car