ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2305/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 26.06.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.C. G. S.R.L., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, S.C. H. S.A. ICRAL Sector 1, să se constate intervenită uzucapiunea de 30 de ani prin joncțiune de posesie cu autorii I., J. și K. asupra terenului în suprafață de 800 mp situat în București, str. x B, și accesiunea imobiliară artificială a construcției edificate pe acesta, compusă din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie și 3 magazii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35, art. 1049 și urm. C. proc. civ., art. 489, art. 490, art. 492, art. 577, art. 1860, art. 1890 C. civ., precum și orice alte dispoziții legale în materie. Prin sentința civilă nr. 7293/03.10.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în temeiul dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., coroborat cu art. 95 pct. 1) din același cod, care dau în competența de primă instanță a tribunalului cererile evaluabile în bani al căror obiect are o valoare de peste 200.000 RON. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017. Prin încheierea de ședință din 05.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în temeiul dispozițiilor art. 107 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-a dispus înaintarea cauzei către Tribunalul București, secția a III-a civilă, la completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2016 Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017* pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă. Prin încheierea din 23.01.2020, cauza a fost repusă pe rol după rămânerea în pronunțare, fiind puse în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1163/10.08.2020 pronunțată în dosar nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. A constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 795,67 mp situat în București, str. x B. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială. Prin decizia civilă nr. 1301/A/03.10.2022 pronunțată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu opinie majoritară, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primar General și de reclamanții A., B., C., D., E. și F., împotriva sentinței civile nr. 1163/10.08.2020 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Prin decizia civilă nr. 1925/02.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1301/A/03.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. A admis recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F., împotriva aceleiași decizii. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1091/04.11.2024 pronunțată în dosar nr. x/2017 în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților A., B., C., D., E. și F. împotriva sentinței civile nr. 1163/10.08.2020 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte soluția primei instanțe, în sensul admiterii în parte și a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară doar în privința construcției edificate inițial înainte de anul 1999, în suprafață de 61 mp.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1091/04.11.2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții D., B., F., A., E., C., dar și pârâtul Municipiul București, prin Primar General, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurenții-reclamanți D., B., F., A., E., C. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a legii, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1163/10.08.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017 și, pe fond, admiterea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate privind accesiunea imobiliară artificială și a construcțiilor edificate pe terenul situat în București, str. x B, identificate în raportul de expertiză și suplimentul la raportul de expertiză efectuat în apel, în ceea ce privește prima etapa a extinderii construcției finalizată în luna mai 2001. Printr-o primă critică, recurenții au arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât nu a respectat întrutotul decizia de casare și nici Decizia în interesul legii nr. 13/2019. În acest sens, recurenții au învederat că, în apel, a fost dispusă proba cu expertiza în construcții, solicitându-se stabilirea edificării construcțiilor. Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar L. și suplimentul la acest raport de expertiză s-a stabilit că prima perioadă a extinderii construcției a fost finalizată în luna mai 2021, deci înainte de 01.08.2001. În mod nelegal, instanța de apel reține că răspunsul expertului a fost unul neargumentat și a fost efectuat prin simpla interpelare a părților, deoarece apelanta B. nu a avut cunoștință de modul în care a întocmit expertul suplimentul la raportul de expertiză. Totodată, în cauză, nu există probe din care să rezulte că prima etapă a extinderii construcției a fost realizată după 01.08.2001. Nu se poate reține nici declarația martorului M. în sensul că a existat o casă care a fost demolată, deoarece primul corp de construcție a fost identificat de către expert în raportul de expertiză și a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată pentru acest corp de construcție. Mai mult, conform reținerii instanței de apel, același martor își amintește că extinderea construcției a fost realizată în 2 etape. Expertul a identificat 3 corpuri de construcție cu 3 momente diferite ale edificării. Cu privire la construcția veche, pentru care s-a admis în parte cererea, prima etapă a extinderii construcției care a fost finalizată în luna mai 2001, constatarea expertului se coroborează cu declarația martorului N., instanța de apel reținând, în considerente, că acest martor declară că perioada extinderii construcției s-ar fi realizat începând cu 1999-2000, ceea ce se coroborează cu anul finalizării primei etape a extinderii construcției, cu precizarea că extinderea construcției s-a realizat pe mai mulți ani, ceea ce se coroborează și cu ultimul corp de construcție identificat de către expert (a doua etapă a extinderii construcției realizată după anul 2001). Cu toate acestea, instanța de apel reține că nici una din depoziții nu poate oferi date concrete. Rolul instanței de apel a fost de a corobora, în mod corect, probatoriul din dosar și de a aplica corect normele de drept material, însă pentru prima etapă a extinderii construcției a aplicat greșit aceste norme, nefăcând o coroborare corectă a probelor din dosar, ignorând prevederile legale în materie și pentru prima etapă a construcției finalizată în luna mai 2001. Prin această interpretare instanța de apel încalcă dispozițiile cuprinse în Decizia în interesul legii nr. 13/03.06.2019 cu privire la construcțiile edificate după data de 01.08.2021, deoarece din probele existente în dosar, rezultă că prima etapă a extinderii construcției a fost finalizată în luna mai 2001, deci înainte de data de 01.08.2001. Printr-o a doua critică, recurenții arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 492, 577, 579 C. civ. privind accesiunea imobiliară artificială și Decizia în interesul legii nr. 13/2019 privind accesiunea imobiliară artificială pentru prima etapă a extinderii construcției. Arată recurenții că dispozițiile art. 492 din C. civ. de la 1864 reprezintă un mod de dobândire originar a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal, bazat pe efectul achizitiv de proprietate, instituindu-se pe relația dintre un bun accesoriu și un bun principal, prezumție în baza căreia proprietarul bunului principal este și proprietarul lucrului accesoriu. Astfel, la momentul adoptării C. civ. din 1864 nu se punea problema existenței unui regim clar cu privire la edificarea și autorizarea construcțiilor, prezumția de proprietate instituită prin art. 492 fiind suficientă pentru recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției, spre deosebire de legislația actuală. Ca atare, sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ.. Or, titlul de proprietate a fost dobândit de reclamanți prin hotărârea instanței de fond definitivă, în baza unor dispoziții legale în vigoare la data la care a început posesia, același regim juridic fiind aplicabil și în privința construcției. Pentru prima etapă a extinderii construcției finalizată în luna mai 2001 accesiunea se produce de plin drept în momentul ridicării construcției, nefiind aplicabilă interpretarea oferită prin Decizia în interesul legii nr. 13/2019, ce are în vedere ipoteza construcțiilor ridicate după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, motiv pentru care apelantii-reclamanti au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate asupra extinderii construcției. După realizarea înscrisului sub semnătură privată între I. și J., s-a realizat extinderea construcției compusă inițial din 2 camere, bucătărie și anexe în construcția compusă din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie și 3 magazii, având în vedere că există mai multe persoane care locuiesc în imobil, astfel cum rezultă din numărul reclamanților din cererea de chemare în judecată. Reclamanții nu au deținut acte autentice pe teren și au încercat în mai multe rânduri să rezolve această situație juridică. Întrucât nu au deținut acte de proprietate pe teren în forma autentică, exista la momentul extinderii construcției un impediment în a se obține autorizație de construire, dovada dreptului de proprietate pe teren fiind una din condițiile obținerii autorizației de construire. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială este admisibilă în urma dobândirii dreptului de proprietate pe teren prin uzucapiune. De asemenea, până la pronunțarea deciziei în interesul legii anterior menționate, numeroase persoane au beneficiat de admiterea acțiunilor în accesiune imobiliară artificială, în condiții similare. Recurenții au expus pe larg situația de fapt și au arătat că au realizat o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, împreună cu autorii I., J. și K., astfel încât toți vecinii îi cunosc în calitate de proprietari ai acestui imobil. În exercitarea posesiei de peste 30 de ani prin joncțiune de posesie nu au fost deranjați sau tulburați de nici o persoană fizică sau juridică. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a legii și a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, respingerea apelului reclamanților, cu consecința respingerii capătului de cerere privind accesiunea imobiliară. Recurentul arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 492 C. civ., instanța de apel reținând, în mod eronat, că în cauză dovada dreptului de proprietate este realizată, în cazul accesiunii artificiale imobiliare, prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 din C. civ. din 1864, prin raportare și la sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1999. Mai arată recurentul că, în cauza ce constituie obiectul prezentului litigiu, sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1999 are putere de lucru judecat pentru construcția respectivă (realizată de K. și extinsă ulterior de J. în perioada 1990-1991), pronunțându-se în mod indubitabil o hotărâre judecătorească ce ține loc de act de vânzare-cumpărare, în cauză neavând loc edificarea construcției chiar de către proprietarul terenului, cu materialele sale, cum eronat reține instanța de apel, nefiind astfel incidență prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. de la 1864 (dovedindu-se din contră, că această construcție inițială a fost edificată de autorul K.). În opinia recurentului, litigiul anterior soluționat în anul 1999 (sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1999, rămasă definitivă prin neapelare) răstoarnă în mod efectiv și concret prezumția instituită de art. 492 C. civ., respectiv construcția ce constituie obiectul prezentului litigiu (în suprafață de 61 mp) este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, instanța de apel în rejudecare, făcând astfel a greșit aplicare și interpretare a normei de drept material reprezentată de art. 492 C. civ. de la 1864. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Recurenții-reclamanți au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat anularea, ca netimbrat, a recursului pârâtului, admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat. Prin încheierea din 11.06.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D., E., F. și de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 1091/04.11.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 19.11.2025, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenții (atât reclamanții, cât și pârâtul) au întemeiat recursurile formulate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală, dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au învederat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 492, art. 577, art. 579 C. civ., dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 13/03.06.2019, iar recurentul-pârât a învederat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 492 C. civ. Cu titlu prealabil însă, Înalta Curte constată că apărările recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, obligație prevăzută de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., normă de drept procesual conform căreia "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul" atrag incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când instanța care a pronunțat-o a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. De asemenea, pentru considerente ce urmează a fi expuse, Înalta Curte apreciază că, în cauză, criticile formulate atrag incidența și a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal în care sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Referitor la recursul-reclamanților A., B., C., D., E., F., Înalta Curte reține că textele legale despre care aceștia pretind că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel au următorul conținut: Potrivit art. 492 C. civ. din 1864 "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezunate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra". Potrivit art. 577 C. civ. "(1) Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. (2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel." Potrivit art. 579 C. civ. "(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că este a lui, până la proba contrară. (2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu și-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege." Prin Decizia în interesul legii nr. 13/03.06.2019, s-a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii." În considerentele acestei decizii în interesul legii, paragraful 91 statuează că "Aceste considerații sunt valabile numai cu privire la construcțiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepție de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiași articol permite, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale." Subsumat criticii de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., cu incidența în cauză însă și a motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurenții-reclamanți învederează că instanța de apel nu a respectat întrutotul decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu a făcut o coroborare corectă a probelor dosarului în privește momentul la care s-a realizat prima etapă a edificării construcției în raport de care se invocă accesiunea imobiliară, cu trimitere la decizia în interesul legii mai sus citată. Înalta Curte notează că demersul judiciar al recurenților-reclamanți a vizat, în afară de constatarea uzucapiunii de 30 de ani prin joncțiune de posesie cu autorii lor asupra terenului în suprafață de 800 mp situat în București, str. x B, sector 1 (capăt de cerere intrat în puterea de lucru judecat prin admiterea sa în parte, pentru o suprafață de 795,67 mp, cu prilejul judecății în ciclul procesual anterior), și accesiunea imobiliară artificială a construcției edificate pe acest teren pe parcursul mai multor ani și având mai multe componente. Prin decizia de casare nr. 1925/02.11.2023, admițând recursul reclamanților împotriva deciziei civile nr. 1301/A/03.10.2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, apreciind că instanța de apel nu a făcut distincție cu privire la edificarea integrală a construcției compusă inițial din două camere, bucătărie și anexe și extinsă ulterior la 10 camere, șase holuri, două băi, o bucătărie și trei magazii. Instanța de recurs a stabilit că "situația de fapt reținută de tribunal și avută în vedere de instanța de apel relevă că imobilele construcții asupra cărora reclamanții au solicitat în prezenta cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune sunt edificate și ulterior datei de 1 august 2001." A mai reținut instanța de casare că "învestită fiind cu soluționarea criticii vizând lipsa incidenței Deciziei nr. 13/03.06.2019, pronunțată de instanța supremă, formulată în etapa procesuală a apelului, curtea de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, regimul juridic al construcțiilor edificate pe terenul în legătură cu care a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamanților, în raport cu momentul edificării acestora, având în vedere inclusiv dispozițiile obligatorii ale deciziei anterior menționate incidente față de obiectul cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului cu materialele sale." Urmare a îndrumărilor date de instanța de control judiciar, în apel s-a procedat la suplimentarea probatoriului, prin dispunerea unei noi expertize în construcții, având ca finalitate de a stabili etapele de ridicare ale construcției indicate de către reclamanți și particularitățile acesteia. Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert L. s-a reținut existența a trei corpuri de construcție astfel: o primă construcție edificată pe o suprafață de 61 mp anterior anului 1999, o a doua construcție (etapa I de extindere) edificată pe o suprafață de 120 mp în perioada 2000-2001, și o a treia construcție (etapa II de extindere) edificată pe o suprafață de 85 mp în anul 2009. Dat fiind poziția părților față de acest raport, astfel cum a fost consemnată prin încheierea de ședință din 07.10.2024, instanța de apel a dispus efectuarea unei adrese către expert pentru ca acesta să dea lămuriri privind a doua etapă de extindere (2000-2001), în sensul de a preciza dacă există indicii sau particularități ce ar plasa ridicarea construcției din această etapă înainte sau după data de 01.08.2001, în concret, de a preciza dacă această etapă a fost finalizată înainte sau ulterior datei de 01.08.2001. Prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanței, s-a menționat de către expert, cu privire la construcția pentru suprafața de 120 mp realizată în etapa I de extindere că "acest corp a fost finalizat în mai 2001, fiind alipit corpului de construcție cumpărat în anul 1999." Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 13/2019, ceea ce interesează în materia accesiunii imobiliare artificiale este data edificării construcției, noțiune distinctă de data finalizării construcției. Or, în cauză, conformându-se la solicitarea instanței, expertul a expus, în cadrul suplimentului la raportul de expertiză, concluzii privind data finalizării construcției, prin raportare la fiecare etapă de extindere și a menționat că extinderea construcției în suprafață de 120 mp a fost finalizată în luna mai 2001. În acest sens, se notează că răspunsul expertului s-a raportat, în mod corect, la adresa prin care instanța de apel a solicitat aceste lămuriri și în care s-a menționat expres că este vorba de finalizarea primei etape de extindere, terminologie folosită atât în încheierea de ședință din 13.05.2024, când s-a dispus întocmirea raportului de expertiză, cât și prin adresa emisă către expert la 08.10.2024 care a preluat această exprimare. Cu toate că situația de fapt, stabilită pe baza probatoriului administrat în cauză a reliefat ca dată a edificării primei etape de extindere, perioada 2000-mai 2001, instanța de apel, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 492 și art. 577 C. civ. din 1864 și a statuărilor Deciziei în interesul legii nr. 13/2019 și printr-o motivare străină de obiectul și natura cauzei, a soluționat, în mod eronat, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare pentru construcția extinsă în suprafață de 120 mp. În acest sens, instanța devolutivă a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 577 din C. civ. care normează că "dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel" și a realizat un raționament juridic eronat, plecând de la premisa greșită, nesusținută de probatorii că data finalizării primei extinderi a construcției în suprafața de 120 mp se situează ca moment temporal după luna august 2001. Sub un al doilea aspect, Înalta Curte mai observă că, deși a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare, iar apoi completarea acesteia, prin maniera de înlăturare a concluziilor expertului judiciar și de necoroborare a probatoriilor administrate, în realitate, instanța de apel nu s-a conformat deciziei de casare și nu a stabilit în mod corect și justificat pe baza probatoriilor regimul juridic al construcțiilor referitor la care s-a invocat accesiunea imobiliară, pentru a se stabili dacă este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 13/2019. Neîndeplinindu-și obligația stabilită prin decizia de casare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanților și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va proceda la soluționarea cauzei din perspectiva prezentelor considerente. Referitor la recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar General, Înalta Curte reține că și acest recurent a invocat greșita interpretare și aplicarea a dispozițiilor art. 492 C. civ., prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 13/2019, cu trimitere la sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr. x/1999, rămasă definitivă prin neapelare. Recurentul învederează că prin această hotărâre a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul J. și pârâtul K., constatându-se că, la data de 17.11.1997, a intervenit în mod valabil între părți vânzarea-cumpărarea imobilului situat în str. x B, compus din două camere, bucătărie și anexe. Prin critica de nelegalitate, recurentul pretinde că litigiul soluționat prin sentința sus menționată răstoarnă prezumția instituită de art. 492 C. civ. în sensul că construcția ce constituie obiectul prezentului litigiu, în suprafață de 61 mp, se presupune a fi edificată de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa. Prin urmare, recurentul pune la îndoială interpretarea și aplicarea normei de drept material reprezentată de art. 492 C. civ. raportat la Decizia în interesul legii nr. 13/2019, cu privire la construcția de 61 mp, realizată anterior anului 1999, construcție referitor la care instanța de apel a reținut că nu este incidentă această decizie în interesul legii. Întrucât însă, un asemenea aspect, privind o eventuală identitate sau nu, a construcției la care se face referire prin sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 cu cea la care se face referire în raportul de expertiză întocmit cu prilejul rejudecării în apel, reprezintă o chestiune ce ține de stabilirea situației de fapt și de interpretare a probatoriilor, instanța de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Problema nu poate fi clarificată decât prin reevaluarea probelor deja administrate, operațiune specifică instanței devolutive, situație față de care se impune, și din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a lămuri situația de fapt, potrivit celor arătate. Revine instanței de fond să stabilească, pe baza probatoriilor deja administrate, dar și cu posibilitatea de suplimentare a acestora, în măsura în care se va considera necesar, dacă construcția la care se face referire prin sentința civilă invocată de către recurentul-pârât este identică cu cea reținută în raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului sau nu, și să dispună în consecință, o asemenea dezlegare nefiind evidențiată în considerentele hotărârii recurate. Statuarea instanței de apel în sensul că va avea în vedere și sentința civilă nr. 13946/20.09.1999 este una pur declarativă, nefiind însoțită de o motivare din care să rezulte care sunt considerentele instanței cu privire la efectele pe care această hotărâre judecătorească le are în prezenta cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. Astfel, dacă se constată existența unei identități între construcția, care a format obiectul sentinței civile nr. 13946/20.09.1999 și construcția, care există încă, atunci hotărârea judecătorească constituie titlu de proprietate în favoare recurenților-reclamanți, nemaifiind aplicabile dispozițiile art. 492 din C. civ. cu privire la această parte de construcție. În caz contrar, dacă se reține că hotărârea judecătorească nu reprezintă titlu de proprietate, atunci instanța în rejudecare va face aplicarea normelor juridice menționate și cu privire la acest corp de clădire. Întrucât însă din perspectiva motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât coincid cu cele ale recurenților-reclamanți, în sensul că ambele categorii de recurenți invocă o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 492 C. civ., iar instanța de recurs a găsit fondată critica cu acest obiect a reclamanților, motivul de recurs menționat va fi apreciat ca incident și din perspectiva criticilor formulate de către recurentul-pârât. Față de cele arătate, Înalta Curte va admite și recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar General. Înalta Curte notează că soluția de admitere a recursurilor, cu consecința de casării cu trimitere spre rejudecare este fundamentată pe incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., potrivit considerentelor anterior expuse. În rejudecare, instanța de trimitere se va pronunța asupra raportului juridic litigios în limitele indicate prin prezenta decizie de casare, cu luarea în considerare a dezlegărilor date în calea extraordinară de atac asupra criticilor formulate de către recurenți. În analiza regimului juridic al construcțiilor referitor la care se invocă accesiunea imobiliară, instanța de apel va avea în vedere atât normele de drept material incidente în materie (art. 492 și urm. C. civ.), cât și Decizia în interesul legii nr. 13/2019, ale cărei considerente sunt aplicabile exclusiv construcțiilor edificate după data de 01.08.2001. Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanții D., B., F., A., E. și C. și de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 1091 din 04 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.