Decizia nr. 1925/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 7293/2017 a Judecătoriei Sectorului 1

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.C. G. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și S.C. H. S.A., pentru a se constata intervenită uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiei reclamanților cu cea exercitată de autorii I., J. și K. asupra terenului în suprafață de 800 mp, situat în București, str. x B, sector 1 și accesiunea imobiliară artificială a construcțiilor edificate pe acest teren, compuse din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie și 3 magazii. În drept, au invocat dispozițiile art. 35, art. 1049 și următoarele C. proc. civ., art. 577, art. 1860, art. 1890, art. 489, art. 490 și art. 492 din C. civ. de la 1864, precum și orice alte dispoziții legale în materie. Prin sentința civilă nr. 7293 din 3 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea imobilului - 631.371,505 RON și dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j), coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 24 octombrie 2017, sub nr. x/2017, iar prin încheierea din 5 decembrie 2018, în temeiul dispozițiilor art. 107 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, s-a dispus înaintarea cauzei secției a III-a civile a Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 1 martie 2019, sub nr. x/2017*.

Judecata realizată la Tribunalul București, secția a III-a civilă și hotărârea acestei instanțe Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe. Prin încheierea din 6 mai 2019, tribunalul a respins excepția invocată, constatând că este instanța competentă din punct de vedere material, teritorial și funcțional să soluționeze cauza, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 117 C. proc. civ. După reținerea cauzei în pronunțare, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, dosarul a fost repus pe rol, fiind puse în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a depus la dosar concluzii scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Prin sentința nr. 1163 din 10 august 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul general; a constatat că reclamanții au dobândit, prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 795,67 mp, situat în București, str. x B, sector 1; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1301A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins apelurile formulate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva sentinței nr. 1163 din 10 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. G. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și S.C. H. S.A., ca nefondate.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E. și F., precum și pârâtul Municipiul București, prin Primarul general. 4.1. Recursul reclamanților A., B., C., D., E. și F.. Prin motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B., C., E. și F., ulterior expunerii situației de fapt și a parcursului dosarului, au susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864, ale art. 577 și art. 579 C. civ. (Legea nr. 287/2009), privind accesiunea imobiliară artificială și a deciziei nr. 13/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Recurenții-reclamanți au făcut referire la opinia separată exprimată în decizia recurată, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864, în sensul că efectul achizitiv de proprietate asupra lucrării are loc independent de conformarea sau nu a proprietarului normelor ce reglementează disciplina în construcții. Prin urmare, fiind o construcție edificată anterior anului 1991, în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării construcției și cu prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. Au arătat că, în opinia minoritară, s-a reținut că accesiunea se produce de drept în momentul ridicării construcției, nefiind aplicabilă interpretarea oferită prin decizia în interesul legii nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a avut în vedere ipoteza construcțiilor ridicate după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, iar nu situația construcției litigioase, considerându-se că recurenții-reclamanți au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate asupra construcției C1, în suprafață de 181 mp. Recurenții-reclamanți au învederat că, după întocmirea înscrisului sub semnătură privată dintre I. și J., au realizat o extindere a construcției inițiale, în perioada 1998-1999 și, întrucât nu au fost în posesia unor acte autentice în ceea ce privește terenul, la momentul extinderii construcției a existat un impediment în obținerea autorizației de construire. Au apreciat că dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială este admisibilă în urma dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, prin uzucapiune. Recurenții-reclamanți au susținut că nu se încadrează în categoria persoanelor proprietare ale terenului, care au eludat dispozițiile legii privind obținerea autorizației de construire, deoarece autorii lor au dobândit imobilul de peste 30 de ani, prin chitanță de mână, iar extinderea construcției a fost realizată dintr-o necesitate a familiei, în perioada 1998-1999, când nu era pronunțată decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2019. Au învederat că, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executărilor de construcții, se permitea intabularea dreptului de proprietate în lipsa autorizației de construire, pe baza certificatului de atestare fiscală, prin care se dovedea achitarea tuturor obligațiilor fiscale datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază teritorială era situată construcția, precum și a documentației cadastrale. Expunând situația de fapt, recurenții-reclamanți au arătat că decizia nr. 1740 din 30 iulie 1983 a Municipiului București - Consiliul Popular al Sectorului 1 - Biroul Permanent al Comitetului Executiv privind demolarea lucrărilor executate în plus la imobil, nu a fost pusă în executare. Totodată, au precizat că, de la decesul autorilor, au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor. 4.2. Recursul pârâtului Municipiul București, prin Primarul general Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul general, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1859, art. 1847, art. 1890 și art. 1895 din C. civ. de la 1864, precum și ale art. 3 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 72 din Legea nr. 69/1991, art. 121 și art. 122 din Legea nr. 215/2001, ale art. 1, art. 4, art. 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991. În acest sens a arătat că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia nu s-a făcut dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu, în raport de temeiurile de drept reținute de prima instanță și de faptul că terenul nu se află în proprietatea unei persoane fizice, în domeniul public sau privat al statului sau în domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1859 C. civ. și a învederat că terenul supus litigiului a fost dobândit de defunctul L. printr-o chitanță de vânzare-cumpărare din 6 noiembrie 1997, de la numitul J., în speță nefiind dovedită existența unei posesii utile, mai lungi de 30 de ani, pentru a fi îndeplinite condițiile cumulative ale art. 1846 și art. 1847 C. civ. Deși instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate că există posibilitatea joncțiunii posesiilor, conform art. 1859 C. civ., nu a motivat dacă sunt întrunite efectiv condițiile prevăzute de acest articol, respectiv dacă defunctul I. a început, în persoana sa, o nouă posesie sau dacă presupusa sa posesie, exercitată din anul 1997, poate fi unită cu cea a vânzătorului J.. A arătat că instanța de apel a făcut mențiune despre evidențele fiscale care îl consemnează pe vânzătorul J. ca proprietar al unei construcții în suprafață de 47,20 mp, precum și pe K., care a declarat la adresa din o suprafață de teren agricol de 800 mp, la nivelul anului 1995 (teren cumpărat de acesta de la M. în anul 1971, pentru ca ulterior să fie pronunțată o hotărâre judecătorească în anul 1999 numai cu privire la construcția realizată de K.. Astfel, au fost consemnați, pentru perioada 1971-1997, trei deținători succesivi ai terenului în litigiu, M., K. și J. (ultimul încheind cu autorul I. chitanța de mână din 6 noiembrie 1997). A susținut că, în aceste condiții, menționarea la pagina 8 din considerente a dispozițiilor art. 646 și art. 477 C. civ., precum și ale art. 4 din Legea nr. 213/1998 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru a justifica, în speță, calitatea de proprietar nediligent a recurentului-pârât (proprietar al bunurilor fără stăpân) este greșită, cât timp imobilul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive între diverse persoane fizice (în anul 1971 și în anul 1997), neputând fi vorba, în speță, despre un bun fără stăpân sau despre o succesiune vacantă (probatoriul administrat inclusiv în fața instanței de apel nu a tranșat, fără echivoc, această chestiune). Recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material menționate anterior, în mod deosebit a celor prevăzute de art. 1859 C. civ., cât timp nu s-a motivat dacă operează sau nu joncțiunea posesiilor prin raportare la chitanțele de mână încheiate succesiv. A mai arătat că hotărârea este nemotivată sub acest aspect esențial al exercitării de către reclamanți a unei posesii mai lungi de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, precum și a calității sale de posesor nediligent asupra terenului în litigiu pornind de la prezumția că se discută despre un bun fără stăpân.

Apărările formulate în cauză La 11 februarie 2023, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât, prin care au solicitat, în principal, respingerea acestuia, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 septembrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D., E. și F., precum și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recursul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținându-se, în esență, nemotivarea hotărârii sub aspectul exercitării de către reclamanți a unei posesii mai lungi de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, și al calității sale de posesor nediligent asupra terenului în litigiu, pornind de la prezumția că se discută despre un bun fără stăpân, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 646, art. 477 C. civ., art. 4 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru a fi justificată calitatea de proprietar nediligent a recurentului-pârât (proprietar al bunurilor fără stăpân), cât timp imobilul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive între diverse persoane fizice (în anul 1971 și în anul 1997). În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația prevederilor legale pe care se întemeiază aceste motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, se reține că, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevante fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile legale evocate, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv, a fiecărei critici formulate și nu un răspuns în detaliu la fiecare argument invocat de părți în susținerea, respectiv, în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, pentru a avea putere de convingere, și să redea fidel raționamentul în fapt și în drept al organului judiciar. Din examinarea cererii de apel și a deciziei recurate, se observă că, în motivarea respingerii criticii vizând neexercitarea unei posesii utile asupra terenului de către reclamanți, instanța de apel a constatat că, pentru terenul în litigiu exista rol fiscal al unui posesor anterior, respectiv a lui K., astfel încât posesia exercitată nu a fost una clandestină, în condițiile art. 1860, raportat la art. 1858 pct. 2 C. civ. Referitor la susținerile recurentului privind nemotivarea calității sale de posesor nediligent asupra terenului, în raport de dispozițiile art. 477 C. civ., se constată că instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză nu a rezultat că acest teren s-ar afla în proprietatea vreunei alte persoane, neexistând nici probe privind faptul că terenul ar face parte din domeniul public, și a constatat că, prin excluderea tuturor celorlalte posibilități, în acord cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, terenul aparținea ex lege domeniului privat al municipalității, chiar în lipsa formalităților care să consacre acest lucru, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților, aflate în administrarea primăriilor, au trecut în proprietatea unităților administrativ teritoriale, subliniind că în același sens sunt și considerentele deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845, coroborat cu art. 1847 din C. civ. de la 1864 și art. 36 din C. proc. civ. Aceste considerente nu permit constatarea lipsei analizei criticilor apelantului pârât și a lipsei menționării motivelor pentru care acestea au fost înlăturate, așa cum se susține prin motivele de recurs. Astfel, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinse, ca nefondate. Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reținerii greșite a calității de proprietar nediligent a recurentului-pârât Municipiul București, prin Primarul General, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, contrar susținerilor din recurs, acest pârât are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios. Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiții specifice prevăzute de art. 1847 și art. 1890 din C. civ. de la 1864, incidente în cauză, având în vedere momentul începerii posesiei, referitoare la utilitatea posesiei, sub aspectul calităților acesteia de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, precum și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate, cerută pentru prescripția achizitivă. În privința cadrului procesual subiectiv, se reține că uzucapiunea este opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de dobândire a dreptului de proprietate, în raport cu proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său, sau persoanei care ar putea opune un drept real asupra imobilului, iar caracterul util al posesiei, condiție prevăzută de lege pentru constatarea efectului constitutiv de drepturi al prescripției achizitive, se verifică în raport cu deținătorii anteriori ai bunului uzucapat. Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane față de care se poate constata dobândirea dreptului invocat și care au legitimare procesuală într-o asemenea acțiune. Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în contestarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca subiect de drept, titular al patrimoniului, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul acestui pârât. În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, relevă că, prin adresa nr. x/24.06.2019, D.I.T.L. Sector 1 a comunicat că, în prezent, în evidența fiscală, pentru imobilul din str. x B figurează înscris J. (100%) cu corp principal, în suprafața de 47,20 mp. Referitor la teren, au fost atașate acte din dosarul fiscal din care rezultă că la nivelul anului 1995, K. declară la adresa din o suprafață de 800 mp teren agricol în proprietate, pe care arată că l-a cumpărat în anul 1971 cu chitanță de mână de la M., solicitând înscrierea la rolul fiscal. În anul 1997 K. i-a transmis lui J. posesia asupra imobilului, iar în 1999 s-a pronunțat o hotărâre judecătorească care ține loc de act de vânzare-cumpărare numai cu privire la construcția realizată de K.. Reclamanții au depus înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanță de vânzare-cumpărare", datat 6 noiembrie 1997, prin care J. vinde lui I. imobilul construcție din str. x B și terenul aferent în suprafață de 800 mp. Probele administrate cu privire la situația juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terțe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios. Instanța de apel a concluzionat că nu se poate reține că dreptul de proprietate asupra terenului ar aparține unei persoane fizice sau succesorilor acesteia, deoarece în istoricul situației imobilului nu există acte încheiate în formă autentică, formă ce reprezenta o condiție de validitate pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor potrivit Decretului nr. 144/1958 și Decretului nr. 151/1950. În raport cu aceste circumstanțe factuale, ce ies din sfera controlului de legalitate specific instanței de recurs, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra apartenenței terenului în discuție la domeniul privat al Municipiului București. Astfel, în mod legal a argumentat instanța de apel faptul că, atât timp cât terenul nu face parte din domeniul public și nu a fost identificată o persoană fizică care să fie titularul actual al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ-teritoriale, potrivit dispozițiilor art. 477 din C. civ. din 1864, coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998. Curtea de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 477 C. civ., potrivit cu care "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", dispoziții corelate cu cele prevăzute în Legea nr. 213/1998, în art. 25 ("În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz"), respectiv, în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată"). Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reținut prezumția prevăzută de lege că imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtului, situație față de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reținute de instanța de apel. Totodată, Înalta Curte reține că legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București se întemeiază și pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Cum, în evidențele oficiale ale recurentului pârât și ale celorlalte autorități nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București, existând prezumția că face parte din domeniul privat al acestei unități administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, fiind astfel este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Recursul recurenților-reclamanți A., B., C., D., E. și F. este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se, în esență, interpretarea eronată și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 577 și art. 579 din C. civ. - Legea nr. 287/2009, privind accesiunea imobiliară artificială, precum și a deciziei nr. 13/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. În acest sens, au învederat recurenții că imobilul-construcție a fost edificat anterior anului 1991, în cauză nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării construcției și cu prezumția de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. de la 1864. Înalta Curte are în vedere că obiectul acțiunii deduse judecății asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la terenul situat în București, str. x B, ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor deținătorilor anteriori și cu privire la construcția edificată pe teren, prin accesiune. Relativ la capătul de cerere vizând accesiunea imobiliară, instanța de apel, în opinie majoritară, validând raționamentul primei instanțe, a reținut incidența dispozițiilor deciziei nr. 13/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, constatând că prima instanță a stabilit că finalizarea construcțiilor a avut loc după data de 1 august 2001. Totodată, a apreciat că nu este justificat interesul determinat, legitim, personal, născut și actual al reclamanților de a declanșa procedura judiciară de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, cât timp există procedura administrativă prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, prin raportare și la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară, potrivit art. 895 și 900 C. civ. Înalta Curte constată că reclamanții justifică un interes în formularea cererii privind accesiunea imobiliară artificială dat fiind că aceștia urmăresc obținerea unui titlu de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu. Se reține că, în cauza pendinte, sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864, având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Conform art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ. Astfel, efectul constitutiv al înscrierii dreptului de proprietate, în baza unui certificat de atestare fiscală, nu poate opera cu privire la o construcție edificată și finalizată înainte de intrarea în vigoare a C. civ., cum este cazul în speță. Potrivit art. 492 C. civ. de la 1864, "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra." Prin urmare, în favoarea proprietarului funcționează o prezumție de proprietate ce rezultă din faptul alipirii sau încorporării bunului accesoriu la bunul principal care este terenul, textul legal evocat dispensând ca atare pe proprietarul terenului de dovada proprietății asupra construcției. Prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii." Prin considerentele acestei decizii s-a statuat că "Dreptul de a construi este o prerogativă ce intră în conținutul juridic al dreptului de proprietate, făcând parte din dreptul de dispoziție materială asupra imobilului, care este supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului și a urbanismului, astfel încât, cu prilejul dovedirii faptului edificării, ce stă la baza prezumției de proprietate, trebuie dovedită și respectarea tuturor condițiilor legale privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcții. Altfel spus, reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci și caracterul licit al conduitei sale, în sensul că exercitarea dreptului său de dispoziție materială asupra terenului s-a făcut cu respectarea restricțiilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.(…)" (paragraful 60). "Ca atare, deși sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută, după caz, de art. 492 din C. civ. din 1864 sau de art. 579 alin. (1) din actualul C. civ., recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției de către autoritățile statului, inclusiv de instanța de judecată, nu se poate face decât în condițiile respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcțiilor" (paragraful 67). Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Însă, dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 13/03.06.2019 sunt valabile numai cu privire la construcțiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepție de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiași articol permite, pentru construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, să se intabuleze dreptul de proprietate și în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale. Prin criticile formulate, recurenții susțin că dispozițiile legale prevăzute de art. 492 C. civ. de la 1864 au fost aplicate greșit de instanța de apel, care a dat eficiență deciziei în interesul legii nr. 13/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât această decizie se referă la impedimentele în obținerea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară în cazul edificării construcției ulterior anului 2001, însă, în speță, construcția a fost realizată anterior acestui an. Situația de fapt reținută de tribunal și avută în vedere de instanța de apel relevă că imobilele construcții asupra cărora reclamanții au solicitat în prezenta cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune sunt edificate și ulterior datei de 1 august 2001. Învestită fiind cu soluționarea criticii vizând lipsa incidenței Deciziei nr. 13/03.06.2019, pronunțată de instanța supremă, formulată în etapa procesuală a apelului, curtea de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, regimul juridic al construcțiilor edificate pe terenul în legătură cu care a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamanților, în raport cu momentul edificării acestora, având în vedere inclusiv dispozițiile obligatorii ale deciziei anterior menționate incidente față de obiectul cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului cu materialele sale. Consecutiv stabilirii regimului juridic aplicabil construcțiilor se impunea analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea sau, dimpotrivă, respingerea capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale. Aceasta, întrucât în funcție de momentul edificării construcțiilor ce formează obiectul pretențiilor reclamanților se aplică reguli diferite în ce privește recunoașterea, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului. Cum instanța de apel nu a făcut această distincție, având în vedere chiar susținerile reclamanților din cererea introductivă de instanță, reluate prin motivele de apel, cu privire la edificarea integrală a construcției compusă inițial din două camere, bucătărie și anexe, de către K., anterior încheierii convenției cu autorul reclamanților, J., și extinderea ulterioară la zece camere, șase holuri, două băi, o bucătărie și trei magazii, nu se putea proceda la aplicarea normelor legale incidente anterior evocate și, respectiv, a statuărilor obligatorii ale instanței supreme privitoare la imperativul respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcțiilor, și, în consecință, sunt întrunite în speță, din această perspectivă, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va analiza cererea reclamanților cu respectarea dezlegărilor pronunțate în prezenta decizie. PENTRU ACESTE MOTIVE,