ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2051/2019

După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei.

În motivarea recursului, recurentele au invocat următoarele:

Într-un prim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. s-a invocat încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, recurentele-reclamante au precizat că, în apel au invocat nemotivarea hotărârii instanței de fond prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 174 și urm. din C. proc. civ., în referire la soluția de respingere a solicitării acestora de unire a excepțiilor vizând cadrul procesual cu fondul cauzei și a omisiunii de soluționare a cererii de stabilire a cadrului procesual pasiv prin raportare la dispozițiile art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, care reglementează situația bunurilor fără stăpân.

Susțin recurentele că, întrucât în cauză, instanța de apel nu a putut identifica în cadrul considerentelor nici argumentele care au stat la baza respingerii implicite a solicitării acestora de unire a excepțiilor cu fondul, și nici argumentele care au condus la neluarea în seama a susținerilor vizând calitatea procesuală pasivă a Municipiului București și a Statului Roman prin raportare la dispozițiile referitoare la bunurile fără stăpân, singura soluție legală și temeinică a instanței de apel ar fi fost aceea de a admite acest motiv de apel, de a aplica sancțiunea nulității hotărârii apelate, și de a trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Or, în speță, instanța de apel a ales un cu totul alt parcurs procesual, care a constat în expunerea în cadrul hotărârii pronunțate a unui raționament propriu prin care a încercat să complinească absența motivării primei instanțe, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sancțiunea fiind, potrivit dispozițiilor art. 174 din C. proc. civ., aceea a nulității.

Printr-o a doua critică, recurentele susțin că instanța de apel a pronunțat la rândul sau o hotărâre nemotivată, făcând exclusiv referiri generice la dispozițiile art. 248 din C. proc. civ. în întregul sau, fără a se explica motivul pentru care se "subînțelege" faptul ca instanța de fond ar fi dat eficiență dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. în defavoarea dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

Chiar și unicul argument expus de către instanța de apel cu privire la soluția "subînțeleasă" a instanței de fond asupra solicitării noastre de unire a excepțiilor cu fondul, respectiv împrejurarea că nu s-ar fi impus motivarea hotărârii instanței de fond asupra acestei solicitări câtă vreme aceasta nu fusese procedural formulată, reprezintă în opinia recurentelor o nemotivare, nefiind expuse condițiile procedurale pretins a fi încălcate prin modalitatea în care a fost invocat acest aspect.

Prin cea de-a treia critică, se susține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și art. 481 din C. proc. civ.

În acest sens se arată că instanța de apel a depășit limitele învestirii, care, în cazul dedus judecații, se transpune în înrăutățirea situației apelantelor în propria cale de atac.

Susțin recurentele că, prin completarea motivării hotărârii instanței de fond cu privire la solicitarea acestora de unire a excepțiilor cu fondul cauzei, instanța de apel a arătat că nu se poate invoca o nulitate a sentinței determinată de nemotivarea unei cereri - cererea de unire a excepției cu fondul cauzei - în condițiile în care cererea însăși nu a fost formulată în condiții procedurale, partea nesolicitând anterior acordării cuvântului pe excepție unirea acesteia cu fondul, cu indicarea cerințelor înscrise în art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

În opinia recurentelor acest raționament încălcă regula de procedură instituită de dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța de judecata trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în condițiile în care acestea au invocat nemotivarea hotărârii cu privire la solicitarea acestora de unire a excepțiilor cu fondul cauzei, iar pe de altă parte, nici prima instanța și nici intimații-pârâți nu au invocat acest aspect.

Mai mult decât atât, analizând un aspect asupra căruia nu fusese învestită, instanța de apel a săvârșit o nouă încălcare a regulilor de procedură, generând pentru recurentele-reclamante o situație mai grea în propria lor cale de atac.

Tot astfel, contrar normelor legale anterior evocate, deși hotărârea instanței de fond nu cuprinde nicio mențiune expresă în legătură cu solicitarea recurentelor-reclamante de stabilire a cadrului procesual pasiv și în raport de dispozițiile art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a reținut că din succesiunea actelor de procedură efectuate în cauză, rezultă că reclamanții nu au depus o cerere adițională în forma prevăzută de lege, temeiul juridic nou fiind invocat doar oral cu ocazia concluziilor asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

De asemenea, instanța de apel face referire la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. și la sancțiunea decăderii, recalificând practic în apel solicitarea recurentelor ca reprezentând o modificare a acțiunii inițiale, ignorând faptul că în fața instanței de fond nu a fost pus în discuția părților acest aspect, nu s-a invocat tardivitatea cererii precizatoare sau alte aspecte legate de modalitatea de formalizare a acesteia, astfel că nu avea căderea să analizeze acest aspect, cu vădita depășire a limitelor învestirii și cu consecința înrăutățirii situației recurentelor-reclamante în propria lor cale de atac.

Au mai arătat recurentele reclamante atât în ceea ce privește aspectele vizând nemotivarea hotărârii instanței de fond, cât și în referire la aspectele vizând nelegala stabilire a cadrului procesual pasiv, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, situație care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În opinia recurentelor, soluția pronunțată de către instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei,

Astfel, în privința solicitării recurentelor-reclamante de aplicare a dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. instanța de apel s-a limitat la expunerea prevederilor alin. (1) ale art. 248 din C. proc. civ. statuând că aceste norme reprezintă "regula generală", însă fără a justifica de ce dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. ar conduce la inaplicabilitatea, în speța dedusă judecății, a dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ.

S-a reținut, totodată, că tribunalul a încuviințat cererea reclamanților de administrare de probe cu privire la excepție și a prorogat pronunțarea asupra sa, dând posibilitatea părților de a procura și depune toate probele pe care le apreciază ca fiind necesare, argument care este străin de natura cauzei și contradictoriu în raport de celelalte considerente expuse.

De asemenea motivarea instanței de apel apare ca fiind vădit contradictorie, reținându-se, pe de o parte că solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepțiilor cu fondul a fost formulată cu încălcarea normelor de procedură (fără însă a preciza în ce consta această încălcare), iar pe de altă parte, că instanța de fond ar fi dat curs acestei solicitări, permițând oricum administrarea probelor cu privire la stabilirea cadrului procesual pasiv.

Și în privința aspectelor ținând de stabilirea cadrului procesual pasiv consideră recurentele că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde dispoziții contradictorii, stabilirea lipsei calității de proprietar a paratei E. fiind de natură a conduce, în opinia acestora în mod automat la constatarea calității de proprietar fie a Statului Roman, fie a Municipiului București, orice altă interpretare ducând la un veritabil caz de probatio diabolica.

În acest sens, se susține că, în cadrul unei acțiuni pentru constatarea uzucapiunii, independent de modalitatea de formulare a petitului, instanța de judecată are obligația de a verifica și stabili calitatea de proprietar asupra terenului a persoanelor chemate în judecată, or, câtă vreme în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine dacă terenul posedat a fost proprietatea pârâtei E., instanța de judecată avea obligația de a aplica dispozițiile art. 646 din C. civ. și de a stabili că la momentul începerii posesiei de către reclamanți imobilul în discuție se încadra în categoria bunurilor fără stăpân, care intră în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.

Un ultim motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1846 și urm. din C. civ.

Arată recurentele sub acest aspect, că această normă a fost interpretată formalist, de natura a lipsi instituția uzucapiunii de efectele sale primordiale, și anume sancționarea fostului proprietar neglijent și beneficiul reglementat de legiuitor în favoarea celui care, cu diligentă și bună credință stăpânește terenul, ignorându-se în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de apel, referitor la caracterul neîntemeiat al hotărârii primei instanțe cu privire la modalitatea de stabilire a cadrului procesual pasiv, împrejurarea ca finalitatea juridică a demersului procesual al reclamantelor era aceeași atât în ipoteza în care s-ar fi dovedit calitatea de proprietar a paratei E. și s-ar fi constatat decesul acesteia și, în lipsa unor moștenitori, s-ar fi stabilit vacanta succesorală și pe cale de consecință calitatea procesuală pasivă a Statului Roman/Municipiului București, cât și în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman/Municipiul București ar fi fost proprietar asupra imobilului în considerarea dispozițiilor art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân.

În opinia recurentelor, în cadrul unei cereri de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată, instanța de judecată are obligația de a verifica, în raport de fiecare dintre pârâții indicați de către reclamant, în ce măsură este justificată calitatea pasivă a acestora, fie ca este incidentă situația unui proprietar decedat și a unei succesiuni vacante, fie ipoteza unor bunuri fără stăpân, existând o evidentă similitudine între aceste situații și o finalitate identică urmărită de către reclamant.

În acest sens, recurentele au făcut trimitere la doctrina și la practica judiciară, respectiv la considerentele Deciziei nr. 24/2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Se mai susține că prin hotărârea instanței de apel au fost nesocotite și dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. care reglementează rolul activ al judecătorului, potrivit cărora, chiar și dacă nu au precizat incidența dispozițiilor art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată ar fi avut obligația de a da eficiență acestor prevederi legale din oficiu, în îndeplinirea obligației de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și soluționarea temeinică și legală a cererii de chemare în judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentele reclamante și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 13 noiembrie 2019.

Prin întâmpinarea formulată la data de 12 octombrie 2018, intimata E., prin curator special a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs, prin raportare la prevederile ar. 483 din C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Totodată, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținându-se că recurentele nu au deschisă calea de atac a recursului pentru nepronunțarea instanței asupra cererii de unire a excepțiilor cu fondul, ci calea reglementată de prevederile art. 444 din C. proc. civ.

Totodată, s-a arătat că recurentelor nu le-a fost înrăutățită situația, având în vedere că a fost menținută soluția primei instanțe, că cererea de unire a excepțiilor cu fondul cauzei nu a fost formulată cu respectarea art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., iar aceasta era nefondată, dat fiind că, administrarea de probe cu privire la datele de identificare ale pârâtei și la existența sa, nu au legătură cu dovedirea condițiilor uzucapiunii.

În opinia intimatei, soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. este legală, aceasta neputând fi identificată, deși recurentele au avut la dispoziție numeroase termene de judecată în vederea stabilirii identității acestei pârâte.

Se mai arată că în cauză a fost respectat pe deplin principiul disponibilității procesului civil, legea neprevăzând că judecătorul are obligația de a propune probe în favoarea unei părți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Preliminar verificării legalității deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că succesiunea în care urmează a fi analizate criticile expuse în memoriul de recurs va fi cea impusă de logica raționamentului judiciar, raportat la motivele de casare cărora li se subsumează, iar nu cea în care aceste critici au fost configurate de către recurente.

În referire la prima critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În esență, prin acest motiv de recurs, recurentele tind la a evidenția o situație de nelegalitate care ar decurge, în opinia acestora din imposibilitatea păstrării sentinței criticate în apel ca urmare a omisiunii primei instanțe a se pronunța și a motiva cererea acestora de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților chemați în judecată cu fondul cauzei și de a stabili cadrul procesual pasiv, soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive și prin raportare la dispozițiile art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, norme care reglementează situația bunurilor fără stăpân.

Critica este nefondată.

Astfel, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, pentru a se putea dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a sentinței apelate nu este suficientă cererea formulată de titularul căii de atac apelului cu acest obiect, ci, este necesar să fie incident unul din cele două cazuri de excepție, în care, legea procesuală prevede o atare posibilitate, respectiv: 1) când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, situație care nu comportă discuții; și 2) în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Ultima ipoteza are în vedere, în mod evident ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, mai exact situațiile în care instanța a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale, ori s-a pronunțat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, iar nu o omisiune a primei instanțe de a analiza o apărare sau o excepție.

În acest ultim caz, întrucât mijloacele de apărare, nu pot fi asimilate actelor de procedură prin care se declanșează controlul judecătoresc asupra actelor sau situațiilor juridice deduse judecății, regula instituită prin art. 480 din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel, care judecă litigiul, context în care urmează a fi analizate, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

Ca urmare, aprecierea asupra legalității și temeiniciei soluției primei instante permite instanței de control suplimentarea și complinirea motivării primei instanțe, caz în care poate fi menținută, în totalitate, sentința atacată fără a se putea reține încălcarea de către instanța de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

De altfel, chiar în jurisprudența CEDO s-a statuat că "o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficiențele procedurii în primă instanță (cauza Kyprianou vs. Cipru), iar echitabilitatea procedurii judiciare se apreciază global, iar nu pe stadii de jurisdicție.

Cum, în speță, recurentele au criticat în apel, omisiunea soluționării și motivării de către prima instanță a cererii având ca obiect unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, iar o atare ipoteză nu poate fi asimilată cu însăși omisiunea soluționării fondului cauzei, în sensul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., este eronată susținerea din recurs, în sensul că instanța de apel nu avea posibilitatea de a analiza ea însăși dacă o atare cerere a fost legal dedusă analizei primei instanțe, respectiv de a verifica cerințele impuse de legea procesuală pentru constatarea nulității hotărârii apelate.

Tot astfel, susținerea din apel în sensul că instanța de fond ar fi ignorat solicitarea formulată oral de către reclamante la termenul la care au fost formulate concluzii asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, prin care acestea au susținut că legitimarea procesuală a pârâților Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice derivă din calitatea bunului posedat de bun fără stăpân, impunea în sarcina instanței de apel obligația de a verifica cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză.

Astfel, întrucât raportat la prevederile art. 176 și art. 175 din C. proc. civ., nulitatea care ar fi putut opera în speță era una condiționată, nefiind expres prevăzută de lege, instanța de apel avea obligația de a stabili, în conformitate cu cerințele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. dacă, prin hotărârea apelată s-a produs o vătămare apelantelor care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Totodată, era necesară verificarea condiției generale impuse în materia nulității actelor de procedură prin art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea ca neregularitatea să nu fi fost cauzată prin propria faptă.

Or, în speță, instanța de apel a constatat, făcând o aplicare judicioasă a prevederilor art. 248 alin. (1) și art. 204 din C. proc. civ., că nici una dintre cererile la care s-au raportat recurentele în justificarea criticilor din apel nu a fost formulată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv că apelantele nici nu justifică o vătămare, ca efect al faptului că nu s-a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei câtă vreme acestora le-a fost încuviințată cererea de probatorii cu privire la această excepție.

Cum raportat la aceste circumstanțe factuale în speță, nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., este eronată susținerea din recurs în sensul că invocarea în cadrul criticilor de apel a acestor pretinse neregularități procedurale ar fi impus sancțiunea nulității hotărârii tribunalului cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În referire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se reține, totodată, că potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant faptul că "a Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.

În speță, deși recurentele susțin că instanța de apel s-ar fi limitat la a se referi generic la dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., fără a răspunde în concret susținerilor acestora, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din cererea de apel, care viza omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra cererii de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, arătându-se de o manieră coerentă și judicioasă care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală.

Astfel, învestită cu analiza acestei critici, instanța de apel avea a răspunde dacă este incidentă sancțiunea nulității hotărârii apelate, sens în care avea a stabili dacă potrivit art. 248 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., excepția procesuală a lipsei calității procesuale pasive se impunea a fi unită cu fondul cauzei sau cu administrarea probelor, respectiv de a determina, în considerarea prevederilor art. 258 și art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., momentul procesual până la care era posibilă formularea unei cereri având ca obiect unirea excepției cu fondul cauzei, în condițiile în care anterior, la cererea aceleiași părți au fost încuviințate și administrate probe cu privire la excepție.

Or, în speță, s-a reținut, pe de o parte, că această cerere a fost formulată tardiv, doar ulterior momentului la care părților li s-a acordat cuvântul asupra excepției, după formularea concluziilor asupra acesteia de către partea adversă, care a și invocat-o, iar pe de altă parte, s-a constatat că nu se impunea unirea excepției cu fondul cauzei, câtă vreme, fusese deja încuviințată cererea de administrare de probatorii formulată de reclamante cu privire la această excepție.

În speță, nu s-ar putea reține nici argumentarea contradictorie a instanței de apel care a constatat că reclamantelor le-au fost încuviințate probe cu privire la excepție și împrejurarea că înscrisurile administrate au fost obținute de reclamante prin realizarea unor demersuri personale.

Acesta întrucât propunerea și administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, specific asociate fiecăreia dintre acestea. Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligația de a proba și sarcina probei, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, adică de evaluarea admisibilității și a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în fața instanței, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, adică să delibereze asupra greutății și semnificației lor în proces.

De asemenea, Înalta Curte constată, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat criticii din apel care tindea la a susține o omisiune a tribunalului de a se pronunța asupra calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la calitatea de bun fără stăpân a imobilului în litigiu, ca în considerarea ipotezei în care fostul proprietar nu este cunoscut, arătându-se cu trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată, la actele de procedură ulterioare și la prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., considerentele pentru care s-a apreciat că, tribunalul nu a fost învestit cu o cerere adițională prin care reclamantele să invoce acest temei, în susținerea pretențiilor deduse judecății.

Astfel, fiind învestită cu analiza unei critici care viza o pretinsă omisiune a primei instanțe de a soluționa un capăt de cerere, instanța de apel avea a verifica, în primul rând, aspectul vizând legala învestire a tribunalului cu respectiva cerere, respectiv dacă există o corespondență între capetele de cerere formulate de reclamante și cererea pretins ignorată.

Ca urmare, față de argumentele anterior prezentate nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată și nici o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6), și art. 481 din C. proc. civ. prin argumentele expuse în decizia recurată cu privire la solicitarea recurentelor-reclamante de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv la nemotivarea hotărârii apelate în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, ca urmare a pretinsei ignorări a dispozițiilor care reglementează situația juridică a bunurilor fără stăpân.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, se observă că, în speță, recurentele nu contestă faptul că prin cererea de apel au invocat nulitatea hotărârii apelate susținând vătămarea lor procesuală prin soluția pronunțată de prima instanță cu privire la modalitatea de soluționare a cererii acestora de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, respectiv că au susținut incidența acestei sancțiuni ca urmare a unei pretinse omisiuni a tribunalului de a analiza excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin raportare la prevederile art. 646 din C. civ. care reglementează situația juridică a bunurilor fără stăpân.

Or, pretinzând în calea de atac a apelului, incidența nulității actului procedural reprezentat de sentința civilă apelată, reclamantele au învestit neechivoc prima instanța de control judiciar cu verificarea condițiilor impuse de normele procesuale reprezentate de art. 174 și următoarele din C. proc. civ. pentru aplicarea acestei sancțiuni.

Ca urmare, analiza condițiilor impuse de lege pentru a se putea dispune sancțiunea nulității unui act de procedură, prin decizia recurată, nu poate avea valența nerespectării, în speță, a limitelor învestirii stabilite prin art. 22 alin. (6) ci, a unei aplicări judicioase a prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în realitate prin argumentele prezentate subsumate acestei critici, recurentele ignorând nepermis regimul juridic al nulității reglementat de dispozițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ.

În acest context, se impune a se constata, contrar argumentelor recurentelor, că potrivit art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., sancțiunea nulității prevăzută de art. 174 alin. (1) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenței unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, fiind, totodată, judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că reclamantele nu pot pretinde aplicarea sancțiunii nulității unui act procedural, decât în măsura în care cauza nulității exclude culpa procesuală a acestora.

Contrar afirmațiilor din recurs, în speță, nu este incidentă o situație în care instanța de apel ar fi recalificat, cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil, cererile ce au constituit temei al criticilor apelantelor, câtă vreme verificarea pretinsei omisiuni imputate de reclamante tribunalului, conform criticilor din apel, impunea în sarcina instanței de control judiciar verificarea situației premisă a învestirii primei instanțe, în mod legal, cu analiza acestor cereri și o dezbatere în contradictoriu asupra acestor chestiuni litigioase, așa cum, de altfel, s-a și procedat în cauză.

Așa cum corect a apreciat instanța de apel, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată, reclamantele nu au invocat situația juridică de bun fără stăpân a imobilului posedat și nu au justificat legitimarea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Municipiului București prin formularea unor considerente în fapt și în drept sub acest aspect, cererea formulată oral de acestea la termenul de judecată din 15.05.2017 - prin care recurentele au pretins că raportul juridic litigios și implicit justificarea legitimării procesuale a pârâților se impune a fi analizată prin prisma unui element nou, nemenționat în cererea introductivă - calitatea imobilului posedat de bun care ar fi intrat în patrimoniul statului sau a Municipiului București nu ca urmare a culegerii unei succesiuni vacante ci, a constatării calității acestuia de bun fără stăpân (abandonat) sau cărui proprietar nu este cunoscut - tindea la modificarea cadrului procesual.

Aceasta întrucât cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care susține pretenția și nu se confundă cu scopul demersului judiciar care, în cazul acțiunii în constatarea uzucapiunii, corespunde apărării dreptului de proprietate.

Or, prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. consacră momentul cel mai înaintat, până la care reclamantul poate modifica cererea inițială, și anume primul termen la care acesta este legal citat, depășirea acestui termen fiind sancționată cu decăderea, cu excepția cazurilor în care celelalte părți consimt în mod expres la modificare.

Așa fiind, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că era necesar ca reclamantele să învestească tribunalul cu o cerere adițională care să îndeplinească atât condițiile de formă, cât și limitele temporale impuse impuse de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., numai în acest caz, recurentele putând justifica o vătămare procesuală care să le fi fost produsă prin pretinsa omisiune a analizării acesteia - premisă care, nu este incidentă în speță, de vreme ce solicitarea reclamantelor care tindea la modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată doar oral, ulterior primului termen de judecată stabilit de instanța competentă material în cauză.

Faptul că nu s-a invocat tardivitatea formulării cererii modificatoare, la termenul la care aceasta a fost formulată oral, este lipsit de relevanță juridică în speță, în condițiile în care art. 204 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. impun condiția formulării cererii modificatoare în formă scrisă, sub sancțiunea decăderii, respectiv acordul expres al părților adverse pentru modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) al art. 204 din C. proc. civ., iar nu un acord tacit, iar art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. impune instanței obligația de a analiza ceea ce s-a cerut, respectiv, cererile în privința cărora instanța a fost legal învestită.

Dat fiind faptul că, în speță, temeiul juridic al cererii a fost clar și neechivoc indicat și susținut de motivele de fapt și de drept invocate, iar sarcina justificării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că este îndreptățit să-l cheme în judecată pe pârât, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că analiza legitimării procesuale pasive a pârâților trebuie circumscrisă acestui temei juridic, în virtutea principiului disponibilității, iar nu unui temei juridic nou, invocat în condiții neprocedurale.

Totodată, prevederile art. 248 alin. (1) - (4) din C. proc. civ., stabilesc regula potrivit cu care excepțiile procesuale se soluționează cu prioritate, acestea putând fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în situațiile de excepție prevăzute de această normă legală, respectiv atunci când dovezile necesare soluționării excepției procesuale sunt aceleași cu probele necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluționarea fondului.

Cum din perspectiva texului de lege menționat anterior, nu se justifică unirea excepției cu fondul în cazul în care situația de fapt este clar determinată prin cererea de chemare în judecată, iar această situație de fapt este susținută prin înscrisurile atașate, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că stabilirea calității procesuale a pârâților chemați în judecată, raportat la temeiul acțiunii formulate de reclamante nu impunea, în speță, administrarea de probatorii comune cu fondul cauzei, dat fiind că determinarea identității dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății, nu presupunea verificarea condițiilor posesiei impuse de art. 1846 din C. civ. de la 1864, ci stabilirea statutului civil al pârâtei E. și verificarea calității de succesori a Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, din perspectiva pretinsei succesiuni vacante a pârâtei persoană fizică.

Pe de altă parte, întrucât momentul la care se poate aprecia care sunt probele necesare soluționării excepției procesuale este cel la care se invocă această excepție, formularea cererii de unire a excepției cu fondul cauzei, trebuie să urmeze rigorile impuse de art. 248 din C. proc. civ. coroborat cu art. 255 din C. proc. civ.

De asemenea, în privința rolului activ al judecătorului în procesul civil, se impune precizarea că, prin procesul civil se urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia.

Astfel, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Ca urmare, nu poate fi validată susținerea recurentelor potrivit căreia, prima instanță în virtutea rolului activ ar fi trebuit să deducă că acestea au înțeles să invoce și un alt temei juridic în justificarea pretențiilor deduse judecații, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți, acesta neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înțelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit, sau cea în care deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.

Or, în cauza dedusă judecății, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care reclamantele, care, de altfel, au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual.

Așa fiind, omisiunea recurentelor de a suplimenta sau completa cauza cererii deduse judecății nu putea fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ, ci este imputabilă recurentelor.

În acest context, câtă vreme pârâții au invocat, în apărare, o excepție procesuală, a cărei soluționare avea precădere în raport cu cererea principală, împrejurarea că, prima instanță s-a supus obligației instituite de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. de a se pronunța mai întâi, asupra excepției procesuale care făcea inutilă cercetarea în fond a cauzei, fără a pune în dezbaterea contradictorie a părților o eventuală complinire a temeiului de fapt și de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv incidența prevederilor art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998 nu are semnificația încălcării de către instanțele de fond a prevederilor art. 22 alin. (5) și (6) din C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu art. 249 coroborat cu art. 254 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., administrarea probelor încuviințate este în sarcina părților, exercitarea rolului activ al judecătorului constând în dreptul de a ordona dovezile pe care acesta le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți.

Or, trebuie observat că, recurentele deși critică modalitatea în care s-a procedat în prima fază procesuală la administrarea probelor specifice soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive, nu aduc în discuție nicio situație imputabilă primei instanțe, ci se raportează la împrejurarea că, în ciuda demersurilor întreprinse, autoritățile cu competențe în evidența persoanelor nu au putut furniza datele necesare identificării pârâtei E. și stabilirii statutului civil al acesteia, după cum, acestea ignoră nepermis faptul că au avut posibilitatea de a solicita completarea probatoriului în căile de atac, posibilitate de care nu au înțeles să uzeze (acestea renunțând chiar la a administra probatorii noi în apel, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 04.05.2018).

În același timp, încălcarea principiului "non reformatio in peius", consacrat de art. 481 din C. proc. civ. nu poate fi dedusă din constatarea caracterului nefondat al criticilor apelantelor, fiind așadar nefondată și această susținere din recurs.

În referire la ultima critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Răspunzând argumentelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară a instanței supreme - la care s-a raportat și Decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - soluționarea excepției referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripția achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanța stabilește care este situația juridică a imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecății, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moștenitorii acestuia sunt cunoscuți ori este incidentă ipoteza în care fostul proprietar este necunoscut - caz în care ar fi aplicabile normele care reglementează situația bunurilor fără stăpân, fie, ipoteza în care deși fostul proprietar este cunoscut, acesta a decedat, iar succesiunea sa este vacantă, caz în care, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, în temeiul legii.

Această împrejurare impune, în sarcina celui care pretinde dobândirea proprietății prin uzucapiune obligația de a justifica, în raport cu circumstanțele cauzei, prin argumentele de fapt și de drept expuse în petitul cererii formulate, în aplicarea art. 9 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., legitimarea procesuală a pârâților chemați în judecată, explicitând modalitatea în aceștia ar putea să se opună valorificării dreptului pretins prin cererea introductivă, invocând, în apărare, un drept de proprietate asupra imobilului sau contestând dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune.

Trebuie observat, totodată, că, în speță, instanța de apel a reținut caracterul fondat la excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice raportându-se la cadrul procesual stabilit în fața primei instante, respectiv a avut în vedere faptul că, în cererea formulată, reclamantele au indicat drept solicitare principală, constatarea dreptului lor de proprietate în contradictoriu cu pârâta E. și că, numai în subsidiar, acestea au solicitat constatarea acestui drept în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, în considerarea vacanței succesorale a pârâtei E. - indicată ca autoare de la care a fost dobândit bunul, respectiv că nu s-a dovedit că aceste subiecte de drept au cules succesiunea pretins vacantă a pârâtei E., iar nu a faptului că nu s-ar fi probat că pârâții dețin un drept proprietate asupra imobilului în litigiu, dobândit într-o altă modalitate.

Or, deși recurentele pretind că modalitatea în care instanțele de fond au aplicat prevederile art. 1846 și următoarele din C. civ. de la 1864 ar fi de natura a lipsi instituția uzucapiunii de efectele sale primordiale, Înalta Curte constată că, prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs, acestea nu tind la a demonstra o situație de nelegalitate care ar deriva dintr-o interpretare neadecvată, contrară literei sau spiritului normelor anterior evocate sau dintr-o aplicare greșită a acestora, cu consecința impunerii în sarcina reclamantelor, prin decizia recurată, a unor obligații procesuale care ar impieta asupra justului echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului posedat și dreptul de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.

În realitate, susținând că finalitatea juridică a demersului lor procesual este identică atât în ipoteza în care s-ar fi constatat decesul pârâtei E. și s-ar fi stabilit vacanța succesorală, cât și în ipoteza în care, neputându-se identifica un proprietar persoană fizică, Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Municipiul București ar putea pretinde drepturi asupra imobilului în considerarea dispozițiilor art. 646 din C. civ. și art. 4 din Legea nr. 213/1998, vizând bunurile fără stăpân, recurentele tind la a demonstra că cenzurarea legitimării procesuale a acestor pârâți s-ar fi impus a fi realizată de către instanțele de fond cu luarea în considerare a tuturor ipotezelor anterior enunțate.

Or, plecând de la premisa că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, nu se poate ignora faptul că ipoteza moștenirii vacante se raportează exclusiv la acea vocație reziduală a statului, de a dobândi moștenirile vacante în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, în timp ce sfera bunurilor fără stăpân, culese de stat în temeiul dreptului de suveranitate nu este limitată la moștenirile vacante, ci includ și bunurile în privința cărora foștii proprietari s-au desistat voluntar sau nu sunt cunoscuți.

Ca urmare, pentru a putea susține omisiunea instanțelor de fond de a analiza incidența unei situații în care fostul proprietar nu ar fi fost cunoscut sau calitatea imobilului posedat de bun abandonat, (de fostul proprietar sau de către succesorii acestuia), sau fără niciun stăpân, era necesară justificarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a acestei noi cauze a cererii subsidiare, în lipsa învestirii primei instanțe în această modalitate, finalitatea urmărită de reclamante prin formularea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, neputând reprezenta, așa cum s-a arătat deja în analiza precedentului motiv de recurs temei al ignorării principiului disponibilității are guvernează procesul civil, ci o încălcare nepermisă a prevederilor art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. care limitează efectul devolutiv la ceea ce a făcut obiect al judecății în primă instanță.

Cum în speță, recurentele nu au demonstrat o situație de nelegalitate ce ar putea atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., critica cu acest obiect va fi respinsă ca nefondată.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele D., A., B. și C., împotriva Deciziei nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Totodată, se reține că în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, remunerația curatorului special se include în cheltuielile de judecată.

Ca urmare, reclamantele D., A., B. și C. care se află în culpă procesuală, vor fi obligate la plata sumei de 650 RON, reprezentând onorariul curatorului special - avocat F. - desemnat în recurs pentru pârâta E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele D., A., B. și C., împotriva Deciziei nr. 535 A din 29 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Obligă pe reclamantele D., A., B. și C. la plata către avocat F. a sumei de 650 RON, reprezentând onorariu curator special.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM