ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2114/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 23.12.2016, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în ceea ce privește imobilele indicate în cuprinsul acțiunii, iar, în subsidiar, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită între părți cesiunea de drepturi litigioase și, pe cale de consecință, a transferului dreptului de proprietate în ceea ce privește aceleași imobile. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.279, art. 1.313, art. 1.669 C. civ. și art. 35 C. proc. civ. La data de 16.03.2020, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei timbrajului și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Prin cererea formulată la data de 22.07.2020, reclamanta a solicitat să se ia act de modificarea pretențiilor inițiale, atât sub aspectul cadrului procesual pasiv, cât și sub aspectul pretențiilor deduse judecății. Astfel, reclamanta a solicitat să se constate intervenit între părți contractul de cesiune de drepturi litigioase, să se constate că obiectul acestuia îl reprezintă obiectul actului juridic a cărui revocare a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013 și, pe cale de consecință, să se constate că este titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra terenurilor enumerate în cuprinsul cererii introductive. De asemenea, a formulat și un alt capăt de cerere, în sensul de a se constata deschisă succesiunea de pe urma defunctului D., calitatea de moștenitori a pârâților, iar, în subsidiar, să fie constatată vacanța succesorală și calitatea de moștenitor a Municipiului București. Prin sentința civilă nr 4681/31.07.2020, Judecătoria Sector 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat, la data de 31.08.2020, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. La termenul de judecată din data de 27.04.2021, reclamanta a renunțat la judecata pretențiilor în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1560/14.10.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 530A/13.05.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și restrânsă și a constatării că reclamanta este proprietara imobilelor care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012 de notar public E.; a respins restul pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate; i-a obligat pe intimații-pârâți la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.556,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâții B. și C.. - Printr-o primă susținere, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au invocat că motivarea hotărârii instanței de apel nu are legătură cu obiectul cererii reclamantei, în sensul că aceasta a solicitat, prin cererea modificatoare, să se constate intervenit, între părți, contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, iar, pe cale de consecință, să se constatate că este titulara exclusivă a dreptului de proprietate în ceea ce privește imobilele-terenuri enumerate expres prin acțiune, în timp ce instanța de apel a respins petitul principal și a constatat că reclamanta este proprietara imobilelor care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012. Arată, în acest sens, că instanța de apel a admis o consecință a primului petit, pe care l-a respins, dar a și adăugat la aceasta "imobilele care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012", adăugire care nu coincide cu cerința reclamantei din cererea modificatoare, aspect care, în opinia acesteia, echivalează cu faptul că instanța de apel a dat "altceva" și mai mult decât a cerut reclamanta. Precizează că nu există un petit din care să rezulte că reclamanata a solicitat să se constate că este proprietara imobilelor, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012, asa cum a stabilit instanța de apel, ci, dimpotrivă, întregul proces s-a desfășurat în jurul contractului de cesiune de drepturi litigioase din 2016. Mai mult, instanța de apel a respins petitul principal și a constatat că toate drepturile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012, încheiat între D. și F. (reclamanata A. fiind un terț față de acest contract) aparțin lui A., deși acest contract nu a fost modificat de părți și nici anulat de vreo instanță de judecată pe calea unei acțiuni în realizare. O altă contradicție între considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia îl constituie faptul că instanța de apel consideră ca fiind valabil contractul de cesiune de drepturi litigioase, iar în dispozitiv respinge petitul principal, prin care se solicitase să se constate intervenită între părți încheierea contractului de cesiune din 2016. - Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel își motivează decizia pe temeiul dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., referitoare la acțiunea în constatare, în condițiile în care drepturile reclamantei puteau fi solicitate pe calea unei acțiuni în realizare. Relevând situația de fapt, menționează că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a încheiat încă din anul 2017 contracte de arendare având ca obiect terenurile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012 și le-a și intabulat. Susține că, față de probatoriul administrat de prima instanță, hotărârea curții de apel este nelegală, prin reținerea, ca temei juridic, a art. 35 C. proc. civ., acțiunea în constatarea calității de proprietar pentru terenuri care nu au fost transferate niciodată către reclamantă fiind inadmisibilă. Mai arată că greșita aplicare, de către instanța de apel, a art. 35 C. proc. civ. rezidă și din faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe normele dreptului material prevăzute la art. 1.279 C. civ., iar cererea modificatoare pe dispozițiile art. 1.313 C. civ., temeiuri juridice pe care instanța de apel nici nu le amintește în cuprinsul hotărârii recurate, reținând doar o normă de drept procesual, fără ca aceasta să-și găsească un corespondent în dreptul material. Un motiv în plus îl constituie și faptul că apelanta-reclamantă nu a prezentat contractul de cesiune de drepturi litigioase în fața curții de apel, în anul 2016, cu ocazia judecății dosarului nr. x/2013, pentru a se lua act de acest transfer și pentru a opera subrogația părților, publicitatea acestuia, în sensul prezentării sale instanței în fața căreia se judecă dreptul litigios, fiind de esența unui astfel de contract. Or, instanța de apel a considerat că nu are relevanță faptul că respectivul contract de cesiune de drepturi litigioase a fost ținut ascuns, iar cesionarul nu 1-a prezentat, pentru a se lua act de subrogatie și, implicit, de a deveni parte în decizia pronunțată de curtea de apel în dosarul nr. x/2013.

Apărări formulate în cauză Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare și a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimata a menționat că susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conțin argumente care nu au legătură cu motivul de recurs invocat. Recurenții nu indică motivele contradictorii sau străine de natura pricinii, în schimb pretind că acest motiv de casare s-ar preta pentru o situație în care semnalează că instanța de apel s-ar fi pronunțat cu depășirea limitelor învestirii, pronunțând o soluție diferită de cererea cu care ar fi fost învestită. Pentru a se reține un pretins caracter contradictoriu al motivelor deciziei instanței de apel și existența unor motive străine de natura pricinii, ar fi trebui să se indice de către recurenți, în mod expres, pe de o parte, existența unei contrarietăți între motivele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este neîntemeiată sau că, fără a cuprinde expres termenul de temeinic/netemeinic, unele argumente sunt contrazise de altele din cuprinsul aceleiași hotărâri, iar, pe de altă parte, că instanța ar fi lăsat necercetate unele critici și ar fi fundamentat soluția pe argumente străine de natura pricinii. A mai arătat intimata și că, prin cererea modificatoare depusă în fața Judecătoriei Sectorului 1 București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate intervenit între părți contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/28.04.2016, respectiv că obiectul acestei cesiuni îl reprezintă obiectul actului juridic a cărei revocare a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013 și pe cale de consecință să se constate că reclamanta este titulara exclusivă a dreptului de proprietate în ceea ce privește imobilele-terenuri. Drept urmare, instanța de apel s-a pronunțat în mod corect pe obiectul cererii modificatoare, unicul element de învestire al instanței. Astfel, nu există o contradicție între ce a fost solicitat prin cererea modificatoare și ce a fost acordat de către instanța de apel, curtea păstrând limitele învestirii, prima instanță fiind cea care s-a pronunțat pe ceva ce nu i-a fost solicitat. Cu privire la pretinsa contradicție semnalată de recurenți referitor la faptul că instanța de apel ar fi considerat valabil contractul de cesiune de drepturi litigioase, iar în dispozitiv a respins petitul principal, prin care se solicitase se constate intervenită între părți încheierea contractului de cesiune din 2016, arată că instanța de apel a reținut că primul capăt de cerere este neîntemeiat întrucât contractul de cesiune a fost încheiat în formă autentică, iar existența actului juridic nu a fost contestată de intimații-pârâți, aceștia din urmă formulând apărări doar în ceea ce privește efectele produse de acest act. Practic, prin motivarea respingerii acestui capăt de cerere, instanța a validat existența valabilă a actului de cesiune, existând, astfel, o concordanță perfectă între această motivare și consecința admiterii capătului de cerere privind calitatea de proprietar. Referitor la cea de-a doua critică a recurenților, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menționează că recurenții critică exclusiv aplicarea grjeșită de către instanța de apel a prevederilor unei norme de drept procedural, iar nu aplicarea greșită a unei norme de drept material. Precizează, totodată, că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 35 C. proc. civ., în condițiile în care: acest temei de drept a fost incident pentru admiterea, în rejudecare, a cererii reclamantei privind calitatea de proprietar asupra terenurilor și, totodată, instanța de apel a constatat că transferul dreptului de proprietate a operat la data încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase, respectiv că reclamanta deține o posesie utilă asupra terenurilor, recurenții înșiși afirmând, în cadrul cererii de recurs, că reclamanta a încheiat contracte de arendă asupra terenurilor. Restul referirilor recurenților, la aspecte de fapt în legătură cu contractul de cesiune de drepturi litigioase, nu pot avea decât semnificația unei solicitări adresate instanței de recurs, de reapreciere a probelor administrate în cauză, aspect de temeinicie, ce nu poate forma obiectul analizei în recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de către intimată prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancțiunea procedurală a nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Analizând cererea de recurs din perspectiva exigențelor anterior menționate, se constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuși, există și unele susțineri care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanței de recurs. Examinând, însă, decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: - Susținând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate și incidența, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții pretind fără temei că, respingând solicitarea de constatare a intervenirii contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/28.04.2016 de Notar Public G., decizia din apel ar fi dispus admiterea "consecinței juridice" a acesteia, respectiv constatarea calității intimatei de proprietar al imobilelor, contrazicându-se. Critica este nefondată, lipsită de aptitudinea de a demonstra vreo contrarietate în considerentele care au fundamentat silogismul judiciar al instanței de apel. În mod corect, dată fiind poziția procesuală exprimată de recurenți pe parcusul procesului, limitată la a indica ineficacitatea actului juridic, iar nu de a contesta însăși existența acestuia (considerent necombătut, de altfel, în prezenta cale extraordinară de atac), instanța anterioară nu putea ignora forța probantă a convenției încheiate în formă autentică, aceasta făcând deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca falsă, cu privire la constatările făcute personal de către notarul public instrumentator, care a autentificat înscrisul, în acord cu dispozițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ. În alți termeni, apărarea recurenților, în conținutul arătat, putea fi relevată cel mai târziu la primul termen după prezentarea (în prezenta cauză), de către intimată, a respectivului înscris autentic, prin denunțarea acestuia ca fals, potrivit art. 304-308 C. proc. civ., iar nu și după acest moment (și, în mod evident, fără a parcurge procedura specială instituită în acest sens). Este motivul pentru care, odată reținută necontestarea, de către pârâți, a încheierii (de către autorul lor) a contractului de cesiune de drepturi litigioase, instanța, în mod just, a trecut la analiza aspectului subsecvent, referitor la dobândirea, ca efect al încheierii acestuia, a dreptului litigios asupra căruia a purtat judecata în dosarul nr. x/2013. Pe cale de consecință, împrejurarea că instanța, date fiind circumstanțele particulare anterior evocate, a apreciat ca nefiind necesară constatarea, pe cale judecătorească, a existenței respectivei operațiuni juridice, nu atrage ipoteza contrarietății între considerente și dispozitiv, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., remarcându-se, contrar afirmațiilor recurenților, tocmai coerența logică a argumentației care fundamentează soluția pronunțată în apel. - La fel, lipsit de fundament, invocă recurenții, circumscris aceluiași motiv de recurs, existența unor motive străine de natura cauzei, în condițiile în care acestea nu sunt susținute de argumente care să permită examinarea lor prin raportare la ipoteza normativă corespunzătoare motivului de recurs indicat, care presupunea demonstrarea aspectului că decizia atacată conține "numai motive străine de natura cauzei". Astfel, simpla referire la aspectul că instanța anterioară a constatat, în urma propriei verificări jurisdicționale, că reclamanta-apelantă a dobândit, prin efectul cesiunii, dreptul de proprietate asupra imobilelor care au constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.05.2012 de Notar Public E. (soluție care, în opinia recurenților, nu s-ar grefa pe cererea reclamantei-apelante din cererea modificatoare), nu evocă, în realitate, eventuale carențe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implica arătarea propriu-zisă a greșelilor anume imputate instanței de apel din această perspectivă, respectiv existența doar a unor considerente ce privesc alte elemente litigioase decât cele ce constituie obiectul pricinii pendinte. Distinct de împrejurarea că aspectele invocate nu se subsumează motivului de recurs pe care sunt întemeiate, susținerile nu permit controlul în casație nici din perspectiva limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 478 alin. (1) C. proc. civ., fiind mai degrabă formale. Aceasta, în condițiile în care însuși obiectul dosarului nr. x/2013 (cu privire la care a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi litigioase dedus judecății în litigiul pendinte) l-a reprezentat cererea reclamantei H. (România) S.A. de revocare, inter alia, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012, încheiat între vânzătoarea F. și autorul recurenților, D., în calitate de cumpărător, aspect ce exclude în sine lipsa de identitate afirmată. Mai mult, deși fixat în mod neechivoc, astfel cum s-a arătat, cadrul procesual obiectiv din prezenta cauză este confirmat inclusiv de către pârâți, prin memoriul de recurs, atunci când afirmă (în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare indicat) că "reclamanta a încheiat, încă din anul 2017, contracte de arendare având ca obiect terenurile din contractul de vânzare-cumpărare din 2012". Ca atare, deși invocă o pretinsă contrarietate considerentelor și o insuficientă motivare a deciziei atacate, recurenții sunt cei care formulează, în realitate, susțineri contrare și confuze, ce nu permit reținerea motivului de casare indicat. - Referindu-se inexact la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (iar nu la cel corespunzător încălcării unor forme de procedură, stabilit la pct. 5 al aceluiași text de lege), recurenții au pretins greșita aplicare, de către instanța de prim control judiciar, a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., relevând că acțiunea în constatare este inadmisibilă, prin aceea că "drepturile intimatei puteau fi solicitate pe calea unei acțiuni în realizare". Critica este nefondată, întrucât, recurenții, în lipsa unei argumentații juridice propriu-zise, invocă doar lacunar posibilitatea intimatei de a-și valorifica dreptul afirmat prin intermediul unui alt mijloc procedural (pe care, însă, omit a-l indica efectiv). Procedând astfel, recurenții ignoră, practic, considerentele instanței anterioare, care a stabilit, ca efect al evaluării probatoriului, că intimata nu are la dispoziție calea unei acțiuni în revendicare din moment ce se află în posesia terenurilor, încheind contracte privind folosința acestora. De altfel, această împrejurare (necombătută în calea de atac anterioară) a fost chiar confirmată de către recurenți, prin memoriul de recurs, atunci când arată, în mod expres, arendarea, de către intimată, încă din 2017, a terenurilor obiect al litigiului pendinte. Or, deși art. 35 C. proc. civ. stabilește caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, admisibilitatea acesteia fiind condiționată de inexistența, la dispoziția reclamantului, a unei acțiuni în realizarea dreptului respectiv, nu poate fi ignorat că, astfel cum s-a reținut și în prezentul proces, posibilitatea formulării acțiunii în constatarea dreptului de proprietate este supusă cerinței ca reclamantul, care își afirmă dreptul, să nu aibă stăpânirea fizică a bunului, deci posesia. Astfel, doar în măsura în care posesia lipsește, acțiunea în constatarea dreptului devine inadmisibilă, reclamantului rămânându-i, în acest caz, să promoveze un demers judiciar în realizare, anume o acțiune în revendicare. Or, potrivit art. 563 alin. (1) C. civ., "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul". Rezultă, așadar, că acțiunea în revendicare implică, prin ipoteză, pierderea posesiei (a stăpânirii materiale) de către cel care se pretinde proprietar, ea reprezentând, într-un asemenea caz, cererea în realizare a cărei preferință o afirmă norma procedurală a cărei încălcare o afirmă recurenții. Cum această condiție nu este regăsită în speță, pretenția formulată de intimată se circumscrie unei acțiuni în constatare pozitivă și, deopotrivă, provocatorie, admisibilă pe temeiul art. 35 C. proc. civ. Referită doctrinar ca acea cerere prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său, pârâtul fiind provocat să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să își dovedească dreptul pretins, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează, acțiunea în constatare provocatorie se constituie într-un veritabil mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate al reclamantului. Drept urmare, stabilind, în conturarea cadrului factual, că intimata se află în stăpânirea imobilelor (aspect confirmat de către recurenți, conform celor arătate), în mod corect a reținut instanța de apel admisibilitatea prezentului demers judiciar, singurul, în aceste condiții, apt a fi declanșat de către parte în valorificarea dreptului său subiectiv, contrar alegațiilor recurenților. În atare condiții, contrar celor afirmate de recurenți, atât soluția pronunțată de instanța de apel, cât și argumentele care o sprijină sunt legale. - Inclusiv simplele trimiteri la art. 1.279 C. civ., cu denumirea marginală "Promisiunea de a contracta" (indicat în cuprinsul cererii introductive de instanță), respectiv la art. 1.313 C. civ., având denumirea marginală "Transmisiunea facultății de a ratifica" (menționat în cadrul cererii modificatoare), denotă, în realitate, doar o înțelegere inexactă, de către recurenți, a cadrului procesual obiectiv dedus judecății în prezenta cauză, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate a hotărârii atacate. Astfel, sub pretextul neobservării, de către instanța devolutivă a temeiului demersului judiciar, recurenții sunt cei care omit modificarea și restrângerea ulterioară a pretențiilor de către intimată, manifestări procesuale care înlăturau de la aplicare normele de drept material la care fac referire prin memoriul de recurs. Edificatoare, în acest sens, este cererea modificatoare depusă la 22 iulie 2020 în fața instanței inițial învestite, prin care intimata a renunțat la solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, aceasta fiind înlocuită cu cea de constatare a încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, respectiv a dobândirii, prin efectul acestuia, a dreptului de proprietate exclusivă asupra terenurilor obiect al actului juridic a cărei revocare (inopozabilitate) a fost solicitată în cadrul dosarului nr. x/2013, fiind solicitată, totodată, și constatarea deschiderii succesiunii de pe urma defunctului D. (fiind chemat în judecată Municipiul București, prin primar general, pentru ipoteza existenței vacanței succesorale). Pretențiile astfel modificate au fost, la rândul lor, restrânse, la termenul de judecată din 27 aprilie 2021 din fața Tribunalului București, secția a V-a civilă, intimata înțelegând să continue judecata doar cu privire la capătul de cerere privitor la constatarea intervenirii contractului de cesiune și a dobândirii, prin efectul acestuia, a dreptului de proprietate asupra terenurilor. În atare circumstanțe, fără a evoca maniera în care analiza jurisdicțională a instanței de prim control judiciar era în continuare ținută de aplicarea respectivelor norme de drept material, altfel decât prin simpla trimitere la acestea, recurenții nu deduc spre examinare un veritabil aspect de nelegalitate, ci își exprimă doar dezacordul în raport cu soluția pronunțată. - Lipsite de fundament sunt și cele din urmă susțineri ale recurenților, subsumate, de asemenea, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care afirmă, fără a se raporta la o anumită prevedere legală, ineficacitatea contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 781/28.04.2016, ca urmare a neprezentării acestuia Curții de Apel București, secția a V-a civilă, instanță învestită cu soluționarea apelului pârâtului D. împotriva sentinței nr. 1601/01.04.2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013. Afirmând astfel, fără a invoca aplicarea eronată a unei anumite norme de drept material, că publicitatea, în sensul prezentării sale instanței învestite cu soluționarea dreptului litigios, este de esența unui contract de cesiune de drepturi litigioase, recurenții susțin că transferul dreptului de proprietate nu ar fi operat din moment ce instanța nu a luat act de transmiterea calității procesuale a cedentului și a dobândirii, astfel, de către cesionar a calității de parte litigantă în cadrul procesului aflat în desfășurare la acel moment. Or, prin astfel de susțineri, recurenții nu combat într-o manieră efectivă considerentele instanței de apel, care au reținut, în mod corect, că intimata a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor asupra cărora a purtat litigiul anterior, dat fiind caracterul translativ de drepturi al actului juridic aleatoriu astfel încheiat, ci doar readuc în discuție apărările formulate pe parcursul litigiului referitoare la lipsa de eficiență a acestuia. Ceea ce omit recurenții este că, procedând la o corectă verificare și statuare asupra efectelor juridice ale contractului de care se prevalează partea reclamantă în justificarea dreptului opus recurenților, instanța de apel a luat în considerare nu doar natura juridică a acestuia, de act consensual, ci și clauzele asupra cărora părțile actului juridic au convenit. În acest sens, cu ocazia controlului devolutiv, instanța anterioară a statuat că acordul părților contractului de cesiune de drepturi litigioase poartă, în mod neechivoc, asupra preluării, de către cesionar, a tuturor drepturilor litigioase, prezente și viitoare, ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, în schimbul prețului stabilit de acestea, menționându-se, totodată, că cesionara va intra în toate drepturile ce i se cuvin cedentului în cazul pronunțării unei hotărâri favorabile acestuia. Indicând doar că respectivul contract nu a fost prezentat instanței învestite cu soluționarea apelului promovat de pârâtul D. în dosarul nr. x/2013, recurenții omit, pe de o parte, că o atare împrejurare factuală (ulterioară), fără corespondent în normele de drept material care stabilesc condițiile perfectării unui asemenea act juridic, astfel cum s-a arătat, nu este de natură a afecta acordul de voințe dintre cedent și cesionar (intervenit anterior), iar, pe de altă parte, că simpla încuviințare a introducerii în proces, în calitate de cesionar al dreptului litigios, prin efectul dispozițiilor art. 38 C. proc. civ., a succesorului cu titlu particular nu poate produce consecințe asupra recunoașterii în fond a dreptului disputat, fiind vorba despre chestiuni distincte. Ca atare, susținerile recurenților, care condiționează aspectul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, nu de rezultatul pricinii cu privire la care a fost încheiată cesiunea, ci de operațiunea materială a depunerii respectivei convenții în dosarul privind acțiunea pauliană formulată împotriva cedentului, sunt eronate, ignorând natura juridică definitorie a acestuia, de contract aleatoriu, încheiat de cesionar tocmai în prefigurarea câștigării procesului, pentru ca, într-o atare ipoteză, să își poată valorifica pe deplin dreptul litigios. De altfel, prevalându-se de această circumstanță pentru a se degreva de obligațiile ce rezultă din încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase, recurenții omit că nu pot fi considerați terți (penitus extranei) în raport cu acest act juridic, ci avânzi-cauză, în considerarea calității lor de succesori universali ai cedentului, astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/03.09.2019 eliberat de Notar Public I. (aflat la filele x din volumul tribunalului). Concluzia enunțată rezultă fără echivoc din prevederile art. 1.282 alin. (1) C. civ., conform cărora: "La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților ori prin natura contractului nu rezultă contrariul." Astfel, asimilați fiind autorului lor (din moment ce au preluat obligațiile contractuale ale cedentului), recurenții sunt ținuți atât de efectele actului juridic încheiat de acesta, cât și de atitudinea procesuală a autorului lor, care, stând în procesul anterior în calitate de parte și beneficiind de garanțiile procesuale aferente apărării dreptului litigios, a omis să se prevaleze de transmisiunea calității sale procesuale, pentru a fi scos din respectiva pricină, astfel că rezultatul judecății anterioare, cu consecințe asupra definitivării efectelor cesiunii, li se opune, în egală măsură, și acestora. Cât privește susținerile formulate oral de reprezentantul convențional al recurenților, cu prilejul dezbaterii recursului, în sensul încheierii cesiunii în scopul eludării unor norme legale, se observă că, fiind formulate peste termenul legal de motivare a prezentei căi extraordinare de atac, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. și negrefându-se pe un motiv de ordine publică, acestea nu vor putea constitui obiect de analiză a instanței de recurs. În consecință, se va constata că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi primită, recursul urmând să fie respins ca nefondat.