ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1214/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 01.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. S.A. (în calitate de succesor în drepturi și obligații al societății E.), în principal, obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. x situat în imobilul din București, B-dul x nr. 31A, înscris în CF nr. x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 808/68), iar în subsidiar, obligarea pârâților la plata prejudiciului suferit de către reclamantă, cuantificat estimativ la suma de 340.032 RON, compus din 327.040 RON, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. x situat în imobilul din București, B-dul x nr. 31A, înscris în CF nr. x (nr. CF vechi x, nr. cadastral vechi 808/68), și 12.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului menționat anterior pentru perioada 09.07.2014 - la zi; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 563 și urm., precum și art. 1.349 și urm. C. civ.

În data de 15.02.2018, a formulat întâmpinare pârâta D. S.A., prin care a invocat excepția netimbrării fiecărui petit al cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în ceea ce privește primul petit al cererii, având în vedere că nu deține calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În data de 16.02.2018, au formulat întâmpinare pârâții B. și C., prin care au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a capătului principal al cererii de chemare în judecată, având în vedere că pârâții și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și, potrivit principiului publicității materiale, beneficiază de o prezumție legală relativă de proprietate, care poate fi răsturnată doar prin dovada contrară, însă în sistemul cărților funciare dovada contrară se poate face numai în cadrul unei acțiuni în rectificare de carte funciară, prin care se tinde la dovedirea împrejurărilor de excepție prevăzute de art. 908 alin. (1) C. civ., iar, pe de altă parte, reclamanta nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și nici nu a promovat acțiunea în rectificare. De asemenea, au precizat că au dobândit dreptul de proprietate cu bună-credință, fiind întrunite elementele erorii comune și invincibile.

Au solicitat respingerea capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, ca fiind formulat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, respectiv, în subsidiar, ca neîntemeiat.

În data de 16.02.2018, pârâții B. și C. au formulat cerere de chemare în garanție a societății F. S.R.L., solicitând instanței ca, în cazul în care va admite capătul principal al cererii de chemare în judecată, să dispună obligarea chematei în garanție la plata către pârâți a sumei de 349.207.50 RON (echivalentul sumei de 75.000 Euro), reprezentând prețul achitat chematei în garanție pentru apartamentul vândut, a dobânzii legale aferente acestei sume, în cuantum de 55.712,87 RON, calculată de la data încheierii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.05.2015 și până la data formulării cererii de chemare în garanție, precum și până la data plății efective, a sumei de 11.289,92 RON, reprezentând cheltuielile necesare încheierii și executării contractului de vânzare, precum și a sumei de 24.585 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare și utile efectuate de pârâți pentru a putea locui în apartament.

În ipoteza admiterii capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, au solicitat obligarea chematei în garanție la plata sumei de 340.032 RON direct către reclamantă, precum și obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În aceeași dată, 16.02.2018, pârâții B. și C. au formulat cerere reconvențională, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în ipoteza admiterii capătului principal al cererii de chemare în judecată, să dispună obligarea reclamantei la plata către pârâți a lucrărilor necesare și utile efectuate pentru a putea locui în apartament, în cuantum de 24.585 RON.

În data de 23.03.2018, reclamanta A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea, în parte, a cererii reconvenționale formulate de către pârâți, în sensul obligării sale la plata cheltuielilor necesare și utile efectuate.

Pârâții B. și C. au formulat cerere de introducere în cauză a succesorilor în drepturi ai societății F. S.R.L., ca urmare a lichidării și dizolvării societății, respectiv pe numiții G., H., I., J. și K., asociați ai societății.

La termenul de judecată din data de 12.09.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâții B. și C. împotriva S.C. F. S.R.L..

La termenul de judecată din data de 14.01.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția netimbrării cererii de chemare în garanție a numiților G., H., I. și J., K., a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice; a luat act de renunțarea pârâtei D. la susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a băncii pe primul capăt de cerere și a excepției inadmisibilității.

La același termen, reclamanta a precizat, prin avocat, că înțelege să se judece cu pârâții persoane fizice pe capătul de cerere privind revendicarea și cu toți pârâții pe capătul de cerere privind repararea prejudiciului.

În data de 11.11.2021, reclamanta a formulat cerere precizatoare a capătului de cerere subsidiar, solicitând instanței să oblige pârâții la plata prejudiciului suferit, respectiv 77.959 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. x, situat în imobilul din București, B-dul. x nr. 31A, înscris în CF nr. x, și 39.058 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului nr. x în litigiu, pentru perioada august 2014 - ianuarie 2021 inclusiv.

Prin sentința nr. 2042/23.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și B. cu privire la capătul de cerere subsidiar vizând atragerea răspunderii civile delictuale; a admis capătul principal, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâții C. și B., pe care i-a obligat să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x situat în București, B-dul x nr. 31A, înscris în CF nr. x; a obligat-o pe pârâta D. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 190.377 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a apartamentului menționat, pentru perioada august 2014 - ianuarie 2021 (inclusiv); a respins capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâții C. și B., ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâta D. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 din onorariul expertului.

Prin decizia nr. 1995A/22.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de pârâta D. S.A. și apelul incident formulat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinței, ca nefondate; a admis apelul pârâților-reclamanți C. și B., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă-pârâtă A. și cu intimatul participant-chemat în garanție F. S.R.L.; a anulat, în parte, sentința și a trimis cauza, pentru rejudecarea cererii reconvenționale referitoare la pretențiile bănești în sumă de 18.999 RON, pretinse cu titlu de cheltuieli necesare și utile; a păstrat, în rest, sentința și încheierea din 12.09.2019, apelate de apelanții-pârâți-reclamanți C. și B..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanta-pârâtă A., pârâții-reclamanți C. și B., respectiv pârâta D. S.A..

De asemenea, în data de 23.01.2024, reclamanta-pârâtă A. a formulat și recurs incident împotriva aceleiași decizii.

Prin încheierea de admitere în principiu din 12.02.2025, completul de filtru a anulat recursul declarat de pârâta D. S.A..

i. În ceea ce privește recursul principal formulat de către reclamanta-pârâtă A.:

- Printr-o primă critică, subsumată celui dintâi motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta-pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prin aceea că, în mod greșit, instanța de apel a trimis cauza spre rejudecarea cererii reconvenționale primei instanțe, din moment ce niciuna dintre părți nu a solicitat o astfel de soluție.

- Printr-o altă critică, subsumată celui de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin aceea că, statuând asupra limitelor rejudecării în fond a cererii reconvenționale, respectiv stabilirea cheltuielilor necesare și utile prin raportare la lucrările pretins efectuate de către pârâții-reclamanți, cu trimitere la raportul de expertiză efectuat în cauză și la probele cu înscrisuri administrate, inclusiv la întâmpinarea sa la cererea reconvențională a pârâților-reclamanți (prin care nu au fost contestate lucrările necesare cu privire la ușile apartamentului), instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea administrării unor noi probe, iar trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru a interpreta probatoriul deja administrat, încalcă dreptul la judecarea unui proces într-un termen rezonabil.

Arată și că prima instanță a reținut, în mod corect, că pârâții au depus la dosarul cauzei o listă în care au enumerat o serie de bunuri și prețul acestora, listă pe care reclamanta-pârâtă nu și-a însușit-o, totodată, nefiind niciun înscris din care să rezulte achiziția respectivelor materiale și/sau lucrări executate.

Or, sarcina probei revine celor care au promovat cererea reconvențională, conform art. 249 C. proc. civ.

Expunând situația factuală, arată că în raportul de expertiză se menționează că, analizând actele depuse de către părți, nu au fost identificate acte doveditoare (facturi/chitanțe) din care să rezulte valoarea lucrărilor necesare și utile efectuate pentru a locui în apartament.

Precizează și că, prin întâmpinarea pe care a formulat-o cu privire la cererea reconvențională a pârâților-reclamanți, a arătat că este de acord să achite contravaloarea lucrărilor necesare și utile efectuate de către pârâți în apartamentul nr. x, dar cât timp din probele administrate în cauză nu rezultă executarea unor astfel de lucrări, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Mai arată și că limitele rejudecării statuate de către instanța de apel constau într-o reapreciere de către prima instanță a probatoriului administrat, ceea ce nu înseamnă că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost legal citată.

Or, într-o astfel de situație, instanța de apel avea obligația să judece cauza pe fond, iar nu să o trimită spre rejudecare.

ii. În ceea ce privește recursul (principal) formulat de către pârâții-reclamanți B. și C.:

- Printr-o primă critică, subsumată celui dintâi motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâții-reclamanți au invocat încălcarea normelor de procedură cu privire la funcția probatorie a principiului publicității materiale a cărții funciare.

În acest sens, au precizat că nu înțeleg să critice temeinicia deciziei instanței de apel sub aspect probatoriu (temeinicia probelor ori coroborarea lor), ci admisibilitatea probelor.

Arată, astfel, că, în materia publicității materiale, în măsura în care se reclamă revendicarea unui bun imobil înscris în cartea funciară, unica probă admisibilă cu privire la dreptul de proprietate ce poartă asupra unui imobil este extrasul de carte funciară, conform art. 565 C. civ.

Conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele dintr-un proces civil trebuie să îndeplinească două condiții cumulative, să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Or, instanțele de fond și-au fundamentat considerentele și soluțiile pe probe cu privire la care legea prevede că nu sunt admisibile, în condițiile în care au considerat ca fiind admisibile titlurile de proprietate reprezentate de contractele de vânzare prin care părțile din cauză au obținut dreptul de proprietate asupra imobilului din speță, în condițiile în care acesta era înscris în cartea funciară, însă, conform art. 565 C. civ., proba dreptului de proprietate se face numai cu extrasul de carte funciară în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară.

- Printr-o altă critică întemeiată pe același motiv de recurs, pârâții-reclamanți au invocat încălcarea, de către instanța de apel, a principiului disponibilității, consacrat prin prevederile art. 9 C. proc. civ., a dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 din același cod, și a principiului contradictorialității, prevăzut de dispozițiile art. 14 din același cod, cu ocazia soluționării apelului formulat de aceștia împotriva încheierii din 12.09.2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În acest sens, precizează că instanța de apel face o confuzie și consideră că modificarea cererii de chemare în garanție a fost calificată distinct ca fiind o nouă cerere de chemare în garanție și că a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea din 14.01.2020.

Recurenții-pârâți-reclamanți precizează, însă, că au formulat două cereri, respectiv o cerere de chemare în garanție, întemeiată pe dispozițiile art. 72 C. proc. civ., cerere pe care ulterior au modificat-o (iar cererea de modificare nu a fost pusă în discuția părților și nici nu a fost soluționată de prima instanță) și o cerere de introducere în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. (cerere ce a fost calificată ca fiind o nouă cerere de chemare în garanție, prin încheierea din 14.11.2019, și anulată, ca netimbrată, prin încheierea din 14.01.2020).

Contrar reținerilor instanței de apel, prin încheierea din 14.01.2020 nu a fost anulată "cererea pe care apelanții o numesc de modificare a cererii de chemare în garanție", ci a fost anulată cererea de introducere în cauză întemeiată pe dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., calificată de instanță ca fiind o cerere de chemare în garanție prin încheierea din 14.11.2019.

Cererea de chemare în garanție a societății F. S.R.L. a fost formulată în termen, odată cu depunerea întâmpinării în fața primei instanțe. Ulterior, cu privire la această cerere, arată că au depus o cerere de modificare sub aspectul părților.

Ulterior, a fost formulată și o cerere de introducere în cauză a succesorilor în drepturi ai societății radiate F. S.R.L., calificată de prima instanță ca o nouă cerere de chemare în garanție.

Raportat la calificarea dată de prima instanță, noua cerere de chemare în garanție nu ar fi fost considerată ca fiind formulată în termen și ar fi fost respinsă, ca tardivă.

Așadar, pentru pârâții-reclamanți prezenta interes ca instanța să ia act de modificarea primei cereri de chemare în garanție, depusă odată cu întâmpinarea, și să analizeze admisibilitatea acesteia în forma în care a fost modificată.

Întrucât cererea de chemare în garanție este o veritabilă cerere de chemare în judecată, care poate fi făcută și pe cale separată, dar și prin raportare la prevederile art. 73 alin. (1) C. proc. civ., regulile privind modificarea acesteia sunt aceleași ca și la cererea de chemare în judecată, astfel încât prima instanță trebuia să pună în discuție modificarea cererii de chemare în garanție înainte de a discuta admisibilitatea aceleiași cereri în forma inițială depusă.

Drept urmare, pârâții-reclamanți susțin ca fiind greșite reținerile instanței de apel potrivit cărora modificarea putea fi realizată doar după admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție.

- Printr-o altă critică, subsumată celui de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții-reclamanți au invocat, sub un prim aspect, ignorarea, de către instanțele de fond, a textelor de lege aplicabile în speță din materia principiului publicității cărților funciare, prin aceea că au reținut că principiul publicității materiale a cărții funciare nu este aplicabil până când nu vor fi finalizate lucrările de cadastru, interpretând eronat dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011.

Mai mult, instanțele de fond au făcut aplicarea unei forme ieșite din vigoare a art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, considerând în baza dispozițiilor vechi, că dispozițiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) și art. 886 C. civ. nu sunt incidente.

În același sens, precizează și că instanțele de fond au ignorat funcția probatorie a (principiului publicității materiale) cărții funciare, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor în această materie, precum și a celor care impun formularea unei acțiuni în rectificare de carte funciară anterior sau cel târziu concomitent cu formularea acțiunii în revendicare pentru admiterea celei din urmă (art. 901, art. 908, art. 909 C. civ.).

Nu în ultimul rând, instanțele de fond au făcut o aplicare eronată a noțiunii juridice de "bună-credință" a recurenților. În acest sens, arată că este drept că buna-credință este o chestiune de fapt, însă atașată acțiunilor în revendicare și, cu precădere, dobândirii unor drepturi tabulare, aceasta comportă implicații juridice esențiale.

În concret, ceea ce s-a întâmplat în cauză a fost ca instanțele de fond să aplice incorect normele juridice cu privire la buna-credință în materie tabulară (art. 901 C. civ.).

Recurenții-pârâți-reclamanți au arătat și că înțeleg să recureze nu numai dispozitivul deciziei atacate, ci și considerentele acesteia, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

În continuare, ulterior expunerii situației factuale și a parcursului procesual al pricinii, recurenții-pârâți-reclamanți au dezvoltat susținerile formulate în ansamblul lor, sens în care au invocat posibilitatea structurării criticilor împotriva considerentelor instanței de apel pe două paliere, respectiv legea aplicabilă mijloacelor de probă și principiul publicității materiale a cărții funciare.

În primul rând, într-adevăr, art. 26 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii".

În acord cu aceste dispoziții, s-ar putea susține că acordul de vânzare cumpărare din anul 2003, care reprezintă, în viziunea recurentei-reclamante, titlul său de proprietate, este o probă admisibilă în cadrul prezentei cauze.

Cu toate acestea, dispozițiile menționate reprezintă numai regula generală în materie probatorie.

Acest aspect se traduce prin aceea că legea (specială) poate impune alte modalități de probă în anumite materii, aspect ce se regăsește chiar în materia acțiunii în revendicare, unde legea specială din punct de vedere probatoriu (C. civ.) prevede că proba dreptului de proprietate se face prin extrasul de carte funciară (art. 565 C. civ.) în cazul imobilelor pentru care sunt deschise cărți funciare.

Așa fiind, proba contrară în aceste situații nu admite un înscris (precum contractul de vânzare-cumpărare din 2003) care să facă dovada în contra extrasului de carte funciară.

Drept urmare, arată că instanța de apel și-a fundamentat considerentele și soluția pe un mijloc de probă inadmisibil, fapt ce atrage nulitatea acelor probe.

În al doilea rând, instanța de apel a reținut în mod greșit că art. 56 din Legea nr. 71/2011 amână data de la care dispozițiile art. 565 C. civ. își vor găsi aplicabilitatea.

Or, ceea ce se amână este efectul constitutiv de drepturi în materie de carte funciară, efectul probatoriu fiind pe deplin aplicabil încă de la adoptarea Legii nr. 7/1996.

Așa fiind, proba (contrară a) dreptului de proprietate se realizează prin extrasul de carte funciară, iar nu prin titlul de proprietate derivat, reprezentat de contractul de vânzare.

Ulterior, instanța de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate a părților litigante întocmai ca prima instanță, reținând în mod greșit că "nu este relevantă, nici măcar sub aspect probatoriu al combaterii proprietății reclamantei-pârâte, înscrierea de către pârâții-reclamanți a proprietății cumpărate în 2015 în cartea funciară, în revendicarea prin comparare a titlurilor în litigiu".

Precizează că art. 26 alin. (1) C. proc. civ. reclamă regula generală în materie de legea aplicabilă probelor.

Or, în cazul de față există o reglementare specială în materie de probațiune în materia acțiunii în revendicare imobiliară, respectiv art. 565 C. civ.. În ciuda faptului că art. 565 este cuprins în C. civ., acest aspect nu repudiază ideea că acest text este, de fapt, o normă procedurală (specială prin raportare la art. 26 C. proc. civ.).

În consecință, instanța de apel, întocmai primei instanțe, a decis să ignore dispoziția specială în materie de probațiune, alegând, în mod eronat, să aplice dispozițiile generale cu privire la probele preconstituite.

De asemenea, în ciuda faptului că instanța de apel reține că art. 565 C. civ. reprezintă o normă specială în materie de probe, alege să nu o aplice în contra art. 26 C. proc. civ., invocând ca temei dispoziția tranzitorie din art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Cu toate acestea, instanța de apel invocă un temei de drept ieșit din vigoare, care nu mai este de actualitate juridică, deoarece face referire la forma art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în forma de dinainte de modificările aduse prin art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012, care prevedeau că "dispozițiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) și art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Or, ulterior modificării amintite anterior, textul de lege nu mai vizează izolat aplicabilitatea totală a anumitor texte, ci vizează numai efectul constitutiv de drepturi a înscrierii în cartea funciară, iar nu și pe cel probatoriu.

Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a reținut inaplicabilitatea art. 565 C. civ. în cauza dedusă judecății.

În continuare, recurenții-pârâți-reclamanți au expus considerații privitoare la soluția probatorie aplicabilă în ipoteza în care numai pârâtul este înscris în cartea funciară.

În această situație, în care doar pârâtul este înscris în cartea funciară, soluția de principiu cu privire la acțiunea în revendicare imobiliară va fi ca aceasta să fie respinsă.

Într-o asemenea ipoteză, pârâtul va putea face dovada dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară (art. 565 C. civ.), beneficiind de prezumția că dreptul există în favoarea sa (art. 900 alin. (1) C. civ.), sens în care a invocat inclusiv soluții de practică judecătorească.

Prin urmare, "singura cale" prin care reclamantul poate să obțină câștig de cauză în acțiunea în revendicare promovată împotriva pârâtului înscris în cartea funciară este răsturnarea prezumției de existență a dreptului de proprietate înscris în cartea funciară în folosul pârâtului (în folosul recurenților), conform art. 900 alin. (3) C. civ.

În acest fel, de lege lata, recurenta-reclamantă-pârâtă ar fi putut răsturna prezumția de proprietate ce operează în favoarea recurenților-pârâți-reclamanți (conform art. 900 alin. (1) C. civ.) făcând dovada contrară extrasului de carte funciară (art. 565 C. civ.), prin (i) invocarea unui mod originar de dobândire a proprietății; (ii) invocarea unui mod de dobândire a proprietății nesupus înscrierii în cartea funciară; (iii) exercitarea acțiunii în rectificarea înscrierilor în cartea funciară; (iv) exercitarea acțiunii în radierea dreptului concurent al pârâtului din cartea funciară sau exercitarea acțiunii în prestație tabulară (specială) în ipoteza în care pârâtul este terț dobânditor de rea-credință.

Cât privește cea dintâi ipoteză, recurenții arată că reclamanta nu a invocat un mod originar de dobândire a proprietății, fapt ce conduce la concluzia că pretenția reclamată de aceasta nu a fost dovedită în contra extrasului de carte funciară prin care recurenții-pârâți și-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Relativ la cea de-a doua ipoteză, recurenții precizează că, în mod similar, reclamanta nu a invocat un mod de dobândire a proprietății nesupus înscrierii în cartea funciară, fapt ce conduce la concluzia că pretenția reclamată de aceasta nu a fost dovedită în contra extrasului de carte funciară prin care recurenții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Referitor la cea de-a treia ipoteză, recurenții menționează că acțiunea în rectificare tabulară, "întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 (înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desființat) - art. 909 alin. (3) teza I C. civ., va putea fi promovată în termenul de decădere de 3 ani "de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere".

Or, ținând cont de faptul că F. S.R.L. și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului încă din anul 2014, arată că reclamanta este decăzută din dreptul de a cere rectificarea cărții funciare.

Mai mult, reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în revendicare fără a exercita calea prevăzută de lege (art. 900 alin. (3) C. civ.) pentru răsturnarea prezumției de existență a dreptului în cartea funciară în folosul pârâtului (art. 900 alin. (1) C. civ.).

În ceea ce privește cele din urmă ipoteze, susțin că acestea presupun exercitarea a două acțiuni care implică combaterea calității de proprietar a celui înscris în cartea funciară.

Cu toate acestea, ambele acțiuni (art. 892 și art. 897 C. civ.) pot fi exercitate de reclamant împotriva pârâtului înscris în cartea funciară numai în acele situații în care pârâtul este terț-dobânditor de rea-credință, situație de fapt ce nu concordă cu speța de față, în ciuda considerentelor instanței de apel, care a reținut în mod eronat reaua-credință a recurenților.

În continuare, au formulat critici cu privire la considerentele reținute de instanța de apel cu privire la reaua-credință a recurenților-pârâți-reclamanți.

Problema de nelegalitate pe care o invocă se grefează pe ideea că instanțele de fond au dat noțiunii de "bună-credință tabulară" (situația de fapt calificată juridic) o dimensiune juridică diferită față de cea prevăzută de lege (art. 901 C. civ.), interpretând normele de drept material în mod eronat.

Astfel, instanța de apel sugerează ideea că recurenții-pârâți-reclamanți sunt de rea-credință, deoarece cunoșteau faptul că imobilul provine dintr-o executare silită, titlul de proprietate al celor dintâi dobânditori fiind reprezentat de un act de adjudecare.

Precizează ca fiind eronat acest raționament, din perspectiva faptului că actul de adjudecare este un titlu de proprietate (conform art. 857 alin. (1) și (2) C. proc. civ.), cu privire la care se impun aceleași standarde ca la un orice alt titlu de proprietate.

De asemenea, de vreme ce actul de adjudecare reprezintă un titlu de proprietate, acestuia trebuie să i se aplice în consecință prevederile în materie tabulară, inclusiv cele cu privire la buna-credință în materie tabulară (art. 901 alin. (2) C. civ.).

Aplicându-i-se prevederile în materie tabulară, art. 901 alin. (2) C. civ. prevede, în termeni stricți, modalitatea de determinare a bunei ori relei-credințe, un raționament de interpretare care să extindă criteriile prevăzute de textul de lege indicat fiind dăunător în ceea ce privește stabilitatea raporturilor juridice (tabulare).

Cartea funciară nr. x, pe care instanța de apel o reiterează pentru a evidenția reaua-credință a recurenților-pârâți-reclamanți, este o carte funciară veche, anterioară, din care reieșea faptul că imobilul fusese dobândit printr-o procedură de executare silită, aspect care nu poate fi admis în operațiunea de stabilire a bunei-credințe (tabulare).

Consideră, în acest sens, ca fiind eronate considerentele instanței de apel prin care s-a apreciat că "nu se poate reține (sub aspectul caracterizării titlului din revendicare) buna-credință bazată pe o cercetare trunchiată, numai a cărții funciare nr. x, fără cercetarea cărții funciare nr. x, ci trebuie reținută (strict sub aspectul acțiunii în revendicare) reaua-credință a apelanților pârâți-reclamanți de la data dobândirii în patrimoniul lor a imobilului în litigiu", deoarece buna ori reaua-credință se apreciază prin raportare la cartea funciară de actualitate, iar nu la cea veche (în măsura în care cartea funciară actuală este definitivă).

Mai mult, faptul că titlul de proprietate este un act de adjudecare nu conduce la soluția că acel titlu de proprietate este unul ineficient, viciat.

Precizează că standarului bunei-credințe în materie tabulară este stabilit prin dispozițiile art. 901 alin. (2) C. civ.. Buna-credință în materie tabulară este o noțiune ce nu se poate aprecia în persoana oricărei persoane, ci numai în cea a dobânditorului nemijlocit, iar nu în cea a dobânditorilor ulteriori.

Art. 901 alin. (2) C. civ. trebuie interpretat prin coroborare cu art. 908 și art. 909 din același cod, care fixează cadrul de aplicare a principiului publicității materiale în materie funciară.

În acest sens, din coroborarea art. 909 cu art. 908 alin. (4) C. civ., reiese că "dobânditorul nemijlocit" la care face referire art. 909 alin. (3) C. civ. este antecesorul terțului înscris în cartea funciară împotriva căruia există riscul să se introducă o acțiune în rectificare.

Raportat la datele prezentei cauze, calitatea de "dobânditor nemijlocit" se regăsește în persoana lui F. S.R.L..

Prin urmare, arată că buna-credință tabulară reprezintă un standard în reglementările funciare care comportă interes din perspectiva inadvertențelor care pot afecta o carte funciară, care se apreciază numai în persoana dobânditorului nemijlocit (în speță, F. SRL).

În măsura în care se apreciază că se impune analiza bunei-credințe în persoana recurenților-pârâți-reclamanți, precizează, cu privire la condițiile regăsite la art. 901 alin. (2) C. civ., că luarea la cunoștință pe orice cale a inexactității cuprinsului cărții funciare înseamnă rea-credință, însă luarea la cunoștință trebuie să fie efectivă, iar nu doar speculativă.

Așa fiind, cel în persoana căruia se apreciază buna ori reaua-credință trebuie să fi fost în contact direct cu realitatea din care rezultă inexactitatea cărții funciare, iar nu doar să fi putut intui riscul ca înscrierea funciară pe care se întemeiază să fie desființată.

Practica judiciară a reținut în mod constant buna-credință a terțului dobânditor atunci când acesta s-a întemeiat exclusiv pe cuprinsul cărții funciare.

Prin urmare, minima diligentă ce trebuie depusă de cel în persoana căruia se analizează buna-credință se limitează la verificarea titlului de proprietare și a cărții funciare, motiv pentru care susțin că nu este necesară verificarea încheierilor de întabulare, ultimul extras de carte funciară fiind suficient pentru verificarea cuprinsului cărții funciare.

Mai mult, recurenții și-au întemeiat manifestarea de voință cu privire la dobândirea imobilului pe o carte funciară definitivă (extrasul de carte funciară nr. x), aspect ce a întărit convingerea acestora cu privire la valabilitatea înscrierii anterioare.

Așa fiind, raționamentul expus de instanța de apel este eronat. Faptul că art. 883 C. civ. nu limitează accesul la cărțile funciare, acestea putând fi verificate de orice persoană, nu conduce la ideea că buna-credință în materie tabulară (art. 901 alin. (2) C. civ.) se reține numai atunci când nu se regăsește nicio mențiune cu privire la înstrăinările anterioare în cărțile funciare.

Totodată, arată că mediatizarea unor aspecte de fapt cu privire la ineficacitatea unor operațiuni bancare nu este suficientă pentru a activa condiția prevăzută de art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ., întrucât, dacă s-ar îmbrățișa acest raționament, s-ar putea susține că publicitatea realizată prin mass-media in genere are aceeași forță juridică cu formele legale de publicitate.

Mai mult, instanța de apel reține în mod inadmisibil că reaua-credință în materie tabulară a recurenților-pârâți-reclamanți reiese automat din faptul că aceștia, deși aveau posibilitatea, nu au cercetat cărțile funciare anterioare (cartea funciară nr. 38429) din care reieșea faptul că imobilul fusese dobândit printr-o executare silită și acesta fusese ulterior înstrăinat în mai multe rânduri, situație de fapt ce se regăsea și în anumite materiale publicitare mediatizate.

Or, standardul bunei-credințe se apreciază in concreto, iar mediatizarea unor cazuri generale nu are vocația de a se încadra în ipoteza reglementată la lit. b) sau c) a art. 901 alin. (2) C. civ., acele ipoteze grefându-se pe o apreciere făcută în concret, iar nu la o apreciere generală cu privire la totalitatea înscrierilor funciare făcute în baza unei proceduri de executare silită.

Totodată, buna-credință se prezumă, reclamanta având sarcina probei contrare. Astfel, susțin că s-au încrezut în titlul de proprietate al proprietarului aparent, reprezentat de un act autentic de vânzare, și în extrasul de carte funciară pentru autentificare.

Toate aceste documente juridice și verificări au confirmat calitatea vânzătorului de proprietar și au format convingerea recurenților-pârâți-reclamanți că vânzătorul este adevăratul proprietar, astfel că au calitatea de dobânditori de bună-credință.

În continuare, recurenții-pârâți-reclamanți au făcut trimitere la o serie de clauze contractuale cuprinse în contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 7 mai 2015 și în contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 12 decembrie 2014.

Au mai susținut și că au arătat instanței de apel că reclamanta este un exemplu veritabil de proprietar nediligent și că această situația litigioasă este cauzată din propria sa culpă și pasivitate.

iii. În ceea ce privește recursul incident formulat de către reclamanta-pârâtă A.:

Prin recursul incident formulat de către reclamanta-pârâtă A. împotriva aceleiași decizii, a solicitat (în ipoteza admiterii admiterii recursului pârâților-reclamanți) casarea hotărârii atacate și al trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare, solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru a se pronunța și cu privire la apelul său incident și a obligării pârâtei D. S.A. la plata sumei de 77.959 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. x.

Recurenta-reclamantă a redat prevederile art. 1.349 alin. (1) și (2) C. civ. și a arătat că fapta ilicită constă în acțiunea pârâtei D. S.A. de a înstrăina apartamentul nr. x, cunoscând că titlul executoriu a fost anulat anterior, iar actul de adjudecare este desființat de drept.

Arată și că, prin decizia civilă nr. 2288R din data de 08.07.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, recursul declarat de către contestatoare, după cum urmează:

"Admite contestația la executare. Dispune nulitatea contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/17.03.2008 de BNP Asociați L.. Constată nulitatea parțială a convenției de credit nr. x/17.03.2008 cu privire la calitatea de garant a contestatoarei".

Dat fiind faptul că titlul executoriu în baza căruia creditorul E. S.A. a pornit executarea silită împotriva reclamantei este nul începând cu data de 08.07.2014, toate actele de executare, inclusiv actul de adjudecare nr. 739/2012, au fost desființate de drept, conform art. 379

1

C. proc. civ. de la 1865.

Cunoscând dispozițiile deciziei nr. 2288R/08.07.2014, fiind parte în proces, pârâta D. S.A., în calitate de succesor al E. S.A., a înțeles să înstrăineze apartamentul nr. x, adjudecat prin executare silită, deși știa că titlul său este desființat de drept, împreună cu actele succesive acestuia.

Mai arată și că, în data de 15.10.2014, reclamanta A. a înregistrat, cu nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, cererea de chemare în judecată ce are ca obiect contestație la executare, inclusiv întoarcerea executării silite.

Contestația la executare înregistrată cu nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, a fost comunicată către E. S.A. (actualmente D.) la data de 27.10.2014, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.

Pentru a evita reîntoarcerea apartamentului ce face obiectul prezentei cauze, pârâta D. S.A. a procedat la vânzarea acestuia către M. S.R.L., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.11.2014 de notar public N., la un preț redus cu mai mult de 50% din valoarea cu care l-a adjudecat.

Paguba suferită de către recurenta-reclamantă constă, pe de o parte, în contravaloarea bunului imobil, iar, pe de altă parte, în imposibilitatea de a exercita posesia și folosința apartamentului din care a fost evacuată împreună cu familia.

E. S.A. (actuala D.) a acționat cu intenție, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui.

Acțiunea D. S.A., în calitate de succesoare în drepturi și obligații a firmei E. S.A., de a dispune evacuarea reclamantei din apartamentul nr. x, urmată de înstrăinarea acestuia, cu toate că avea cunoștință că titlul executoriu în baza căruia a adjudecat imobilul a fost anulat, iar actul de adjudecare desființat de drept, întrunesc elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat întâmpinări la cererile de recurs formulate de recurenții-pârâți-reclamanți și de către recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

- Astfel, în ceea ce privește recursul pârâților-reclamanți, reclamanta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Precizează că susținerile referitoare la admisibilitatea probelor au fost formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurenții-pârâți-reclamanți nu au formulat pe calea apelului critici împotriva încheierii prin care tribunalul s-a pronunțat asupra admisibilității probelor.

Mai mult, critica este și nefondată, deoarece actele de vânzare- cumpărare privind imobilul îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de art. 255 alin. (1) C. proc. civ., respectiv sunt admisibile și duc la soluționarea cauzei.

Aprecierea probatoriului, inclusiv a actelor de vânzare-cumpărare este o chestiune de interpretare a probatoriului de către instanța de judecată, fiind un aspect de temeinicie.

Cât privește cea de-a doua critică formulată, recurenta-reclamantă-pârâtă precizează că, la data de 16.02.2018, pârâții-reclamanți au formulat cerere de chemare în garanție a societății F. S.R.L., dată la care aceasta era dizolvată și radiată din registrul comerțului, iar ulterior au formulat cerere de introducere în cauză a succesorilor în drepturi ai acestei societăți, în calitate de asociați ai firmei radiate.

În mod eronat, recurenții-pârâți susțin că au solicitat modificarea cererii de chemare în garanție.

Prin încheierea de ședință din 12.09.2019, instanța a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de chemare în garanție a societății F. S.R.L., iar prin încheierea de ședință din 14.11.2019, cu respectarea principiului disponibilității și al contradictorialității, instanța a calificat cererea de introducere în cauză a succesorilor în drepturi ai societății radiate, ca fiind o cerere de chemare în garanție și a dispus plata taxei de timbru, pentru ca prin încheierea din 14.01.2020, instanța să anuleze, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată împotriva persoanelor fizice.

Modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție este legală, sens în care instanța s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție, în conformitate cu art. 74 C. proc. civ., cu aplicarea art. 64 si 65 din același act normativ.

În mod legal, prima instanță a reținut că societatea chemată în garanție a fost radiată anterior formulării cererii de chemare în judecată, respectiv nu are capacitate de folosință și a statuat că nu poate avea calitatea de parte, iar atât timp cât chematul în garanție nu avea calitatea de parte, era prematur a se modifica respectiva cerere, în sensul introducerii în cauză a succesorilor acestuia, respectiv a persoanelor fizice, în calitate de asociați ai societății.

Mai arată și că încheierea din 14.11.2019, prin care a fost calificată cererea ca fiind una de chemare în garanție și a fost stabilită taxa de timbru, nu a fost atacată cu apel de către recurenții-pârâți-reclamanți.

Mai mult, dacă recurenții-pârâți-reclamanți ar fi apreciat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a persoanelor fizice, aveau posibilitatea de a solicita completarea hotărârii, iar nu de a invoca drept motive de apel existența unei cereri nesoluționate de către prima instanță.

Referitor la critica în sensul că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, precizează că, pe lângă faptul că o astfel de critică nu poate fi primită, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceasta este și nefondată.

Instanța de apel a arătat rațiunile pentru care a admis, în parte, apelul recurenților-pârâți, înfățișând considerentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea hotărârii și nu a interpretat nicio problemă de drept în mod greșit, motiv pentru care afirmațiile recurenților-pârâți nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 466 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și urmează a fi respinse.

Mai arată și că recurenții-pârâți-reclamanți susțin, în mod nelegal, că instanțele trebuie să rețină regula de prioritate conform căreia dacă numai unul dintre titluri este înscris în cartea funciară, acela trebuie să aibă câștig de cauză în acțiunea în revendicare, indiferent dacă titlurile provin de la același autor sau nu provin de la același autor.

Regula de prioritate expusă de recurenții-pârâți este consacrată de dispozițiile art. 891 C. civ., care reglementează conflictul dintre terții dobânditori de la un autor comun, aspect care nu vizează prezenta cauză, motiv pentru care înscrierea în cartea funciară nu prezintă relevanță nici măcar sub aspect probatoriu, neavând consecințe în acțiunea în revendicare.

- În ceea ce privește recursul pârâtei D. S.A., a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea din 5 martie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul principal și recursul incident declarate de reclamanta A., precum și recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 1995 A din 22 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; totodată, completul de filtru a anulat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiași decizii și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor admise în principiu.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, se reține că prin încheierea din 12.02.2015, completul de filtru a anulat recursul declarat de pârâta D. S.A., astfel că, în cele ce succedă, vor fi analizate recursul principal și recursul incident declarate de reclamanta A., precum și recursul declarat de pârâții B. și C..

II.1. Recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A.:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, cu privire la greșita aplicare a măsurii trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, în condițiile în care o astfel de măsură nu a fost solicitată prin cererea de apel sau prin întâmpinare, vizează modul de aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care reprezintă o normă de procedură, astfel că aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor imperative de procedură care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel.

Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat obligarea pârâților B., C. și D. S.A. (în calitate de succesor în drepturi și obligații al firmei E.) să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. x situat în imobilul din București, B-dul x nr. 31A, iar în subsidiar, să oblige pârâții la plata prejudiciului suferit de către reclamantă, cuantificat estimativ, la suma de 340.032 RON, compus din suma de 327.040 RON, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. x și suma de 12.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului menționat anterior pentru perioada 09.07.2014 - la zi.

Prin sentința primei instanțe a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și B. cu privire la capătul de cerere vizând atragerea răspunderii civile delictuale, a fost admis capătul principal al acțiunii formulat de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții C. și B., au fost obligați pârâții C. și B. să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x situat în București, Bd. x, înscris în CF nr. x, a fost obligată pârâta D. S.A., la plata către reclamantă a sumei de 190.377 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a apartamentului menționat, pentru perioada august 2014 - ianuarie 2021 (inclusiv), a fost respins capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâții C. și B., ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta D. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - 1/2 onorariu expert achitat de către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel principal apelanta-pârâtă D. S.A. și apelanții-pârâți-reclamanți, precum și apel incident apelanta-reclamantă-pârâtă, toate părțile solicitând admiterea căii de atac, fără a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, o astfel de solicitare nefiind formulată nici prin întâmpinările depuse în cauză.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a respins apelul pârâtei D. S.A. și apelul incident formulat de reclamanta-pârâtă, respectiv a admis apelul pârâților-reclamanți, a anulat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru rejudecarea cererii reconvenționale referitoare la pretențiile bănești în sumă de 18999 RON pretinse cu titlu de cheltuieli necesare și utile.

În conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Cum prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. au caracter imperativ, reiese că, în cazul admiterii apelului și anulării hotărârii atacate, pentru a se putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, este necesar ca să fie formulată, fie de către titularul căii de atac a apelului, prin cererea de apel, fie de către intimați, prin întâmpinare, o cerere de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Or, în speță, niciuna dintre părți, prin cererile de apel sau întâmpinări, nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile stabilite de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum prin această normă, legiuitorul a înțeles să acorde prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, lăsând la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în speță, părțile nu au uzat de acest beneficiu, instanța de apel nu avea posibilitatea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În acest sens sunt și următoarele rețineri ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 23/2017, pronunțate în recursul în interesul legii:

"31. În ceea ce privește interpr