ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1343/2022

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 10.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., a solicitat următoarele: 1. obligarea pârâților la plata în solidar către reclamantă a sumei de 1.079.333,59 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de către reclamantă la imobilul proprietatea pârâților situat în Sinaia, jud. Prahova, str. x, în temeiul art. 1530 și urm. C. civ. 2. obligarea pârâților în solidar la plata dobânzii legale pentru sumele menționate la punctul 1, de la data efectuării reparațiilor și până la data achitării integrale a datoriei; 3. obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 500.000 RON, reprezentând beneficiul de care reclamanta a fost lipsită ca urmare a încetării Contractului de închiriere nr. x/09.10.2013, în temeiul art. 1530 alin. (1) C. civ. 4. obligarea pârâților la plata prejudiciului nepatrimonial, cuantificat la suma de 50.000 Euro; 5. obligarea pârâților la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516, art. 1530 și următoarele, art. 1788, art. 1789 din C. civ.

La data de 08.07.2020, pârâții C. și D. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei de a solicita pretențiile ce fac obiectul capetelor nr. 1, 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea cererilor ca nefondate.

La data de 13.07.2020, pârâtul E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

La termenul din 25.09.2020, instanța a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Prahova, a respins excepția necompetenței materiale a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocată de pârâtul E. și a respins excepția netimbrării, ca neîntemeiată. De asemenea, instanța a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul E. cu fondul cauzei.

La același termen, instanța a încuviințat pentru reclamantă și pârâți proba cu înscrisuri, iar, în ce privește proba cu interogatoriu și proba testimonială solicitate de reclamantă și pârâți, precum și probele cu expertiza construcții și expertiza contabilitate, solicitate de reclamantă, instanța le-a respins ca nefiind utile cauzei.

Prin sentința nr. 548/2021 din 11 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins acțiunea având ca obiect "pretenții", formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâții C. și D. și E., ca prescrisă.

Totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâți, în cuantum de 19400 RON, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 25.09.2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat anularea, în parte, a încheierii de ședință din 25.09.2020 și încuviințarea probei cu interogatoriu, a probei testimoniale și a probei cu expertiza construcții și expertiza contabilă, precum și admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin decizia nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva încheierii de ședință din 25.09.2020 și a sentinței civile nr. 548 din data de 11.05.2021, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D. și E., ca nefondat. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimaților-pârâți C. și D. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, având în vedere că instanțele s-au pronunțat fără a intra în cercetarea fondului, trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare.

În motivare, după o amplă prezentare parcursului litigios și a celor susținute/solicitate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală.

Detaliind, recurenta-reclamantă a arătat că, după cum confirmă chiar instanța de apel, intimații au recunoscut constant edificarea lucrărilor, dar i-au contestat dreptul la plata contravalorii acestor lucrări, or, tocmai aceasta este cauza pentru care a formulat prezenta acțiune în pretenții/despăgubiri, întemeiată pe răspundere contractuală.

A mai arătat că, în contradicție cu aprecierea greșită a instanței de apel și a argumentelor prezentate pe larg în considerentele deciziei apelate, tezele probatorii pentru probele solicitate a fi încuviințate au fost prezentate, respectiv expertiza contabilă urma să stabilească existența lucrărilor evidențiate în înregistrările contabile, expertiza construcții urma să stabilească realitatea și titlul cu care au fost edificate aceste lucrări, situație în funcție de care urma să se stabilească și care dintre aceste lucrări cădeau în sarcina proprietarilor imobilului, interogatoriul urma să evidențieze faptele personale ale intimaților referitoare la actele de recunoaștere a lucrărilor, iar proba cu martori urma să stabilească atitudinea și conduita intimaților față de pretențiile exhibate prin cererea de chemare în judecată.

Așadar, în accepțiunea recurentei, toate aceste aspecte se impuneau a fi lămurite în analiza și soluționarea excepției prescripției care a fost unită cu fondul, fiind necesară administrarea de probe în soluționarea acesteia.

În continuare, a arătat că a inițiat acest litigiu pentru a recupera prejudiciul rezultând din reparațiile efectuate imobilului și din culpa pârâților locatori în asigurarea folosinței imobilului în acord cu scopul pentru care a fost închiriat, iar, în apărare, pârâții au invocat că respectivele îmbunătățiri au fost anterior convenite de părțile contractante, motiv pentru care au acordat un termen de grație în achitarea chiriei, între data de 18.10.2013 și 01.01.2014.

Recurenta susține că această apărare nu putea fi primită de instanță, întrucât, anterior executării contractului de închiriere, părțile nu au semnat un proces-verbal prin care să se fi identificat și indicat acele îmbunătățiri necesare aducerii imobilului în stare de folosință, astfel încât, nu a existat un acord prealabil între părți în acest sens.

În plus, recurenta susține că a reclamat prejudicii rezultate din reparații capitale, obligații care cad întotdeauna în sarcina proprietarului imobilului/locatorului, în temeiul obligației sale corelative de a pune la dispoziție, în stare de întrebuințare, spațiul închiriat pentru plata chiriei pe care o pretinde.

Cu privire la aspectele reținute de către prima instanță la pagina 14, antepenultimul paragraf din considerentele sentinței apelate, recurenta a arătat că nu au relevanță amenajările imobilului pentru aducerea acestuia în starea propice activității economice care urma să fie desfășurată în spațiul închiriat, întrucât pretențiile pe care le-a reclamat se referă la aducerea și menținerea spațiului în stare de folosință, astfel că obligația de despăgubire cade în sarcina proprietarului imobilului.

De asemenea, evocând un alt considerent din sentința primei instanțe de fond, recurenta a evidențiat că pârâții au recunoscut constant existența lucrărilor executate de reclamantă la imobilul închiriat, însă le-au apreciat ca modificări realizate fără acordul proprietarului, și nu ca reparații capitale.

Or, conform celor arătate de autoarea prezentului demers judiciar, tocmai acesta era obiectul cererii cu a cărei soluționare a fost învestită instanța, respectiv stabilirea titlului cu care au fost edificate aceste lucrări, iar dacă, din probele administrate, ar fi rezultat că acestea reprezintă reparații capitale asupra imobilului, atunci putea fi stabilită și întinderea obligației de despăgubire rezultând din răspunderea contractuală.

În continuare, recurenta a arătat că, și în privința actelor de recunoaștere, instanța de apel a făcut o apreciere greșită, reținând că, "...pentru a avea efect de întrerupere a termenului de prescripție, intimații-pârâți trebuiau fie să recunoască în mod expres dreptul apelantei la plata contravalorii lucrărilor și investițiilor efectuate la imobil, fie în mod tacit, inechivoc, prin eventuala plată parțială pentru aceste lucrări, nefiind suficientă recunoașterea efectuării anumitor lucrări" - pag. 13, par. 1 din considerentele deciziei, deși, în paragraful anterior, aceeași instanță a consemnat că "…potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția".

Potrivit dispozițiilor art. 2538 C. civ., "(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea." - pag. 12, ultimele două paragrafe din considerentele deciziei.

Așadar, în opinia recurentei, existența dreptului rezultă fără echivoc din manifestările intimaților, care au recunoscut expres și constant lucrările edificate, neavând relevanță faptul că aceștia nu și-au dat, anterior efectuării lucrărilor, acordul în această privință, întrucât lucrările de consolidare cad întotdeauna în sarcina proprietarului, acesta fiind obligat la despăgubire prin lege și nu prin convenție.

Însă, instanța nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii, ci a respins cererea pe cale de excepție, constatând incidența prescripției extinctive invocate de pârâți, cu toate că această excepție a fost unită cu fondul pentru administrare de probe, iar instanța nu a încuviințat probele solicitate, apreciind greșit că acestea nu sunt utile cauzei.

În cele din urmă, recurenta susține că aprecierea greșită a instanței de apel cade asupra faptului că aceasta a omis cu desăvârșire să analizeze și să constate repetatele recunoașteri asupra existenței lucrărilor edificate la imobil (de unde rezultă și obligația corelativă a proprietarilor imobilului de despăgubire asupra contravalorii lucrărilor), inserate în întâmpinare și consemnate chiar în considerentele hotărârii, ultima recunoaștere datând din 25.02.2020.

Or, conform celor arătate de recurentă, recunoașterea reprezintă act întrerupător de prescripție, care generează, ca și efect juridic, începerea curgerii unui nou termen de prescripție.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21 martie 2022, intimații-pârâți C. și D. au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care, în principal, au solicitat să se constate că toate criticile formulate de recurenta-reclamantă privesc netemeinicia deciziei instanței de apel, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 9898 RON, conform dovezii anexate la dosar.

La 25 martie 2022, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a depus răspuns la întâmpinare, iar, la 7 iunie 2022, intimatul-pârât E. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 19 aprilie 2022, s-a fixat termen la 7 iunie 2022, pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puțin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestui motiv de casare este formală, neputând fi reținută existența unei motivări a cererii de recurs, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., din moment ce recurenta nu a indicat normele de drept material pretins încălcate/aplicate greșit și nu a dezvoltat critici referitoare la nelegalitatea admiterii excepției prescripției extinctive, ci a contestat situația de fapt reținută de instanțele devolutive sub aspectul inexistenței unor acte de recunoaștere a dreptului supus prescripției.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că, în esență, autoarea recursului critică decizia recurată, pe de o parte, din perspectiva soluției de menținere a încheierii de ședință din 25.09.2020, prin care prima instanță de fond a respins proba cu interogatoriu, proba testimonială, precum și probele cu expertiză construcții și expertiză contabilitate solicitate de reclamantă, iar, pe de altă parte, din perspectiva unor aspecte factuale care, în accepțiunea recurentei, ar fi fost de natură să ducă la întreruperea termenului de prescripție în care putea fi exercitat dreptul material la acțiune al reclamantei.

Criticile formulate nu pot fi reținute spre analiză, întrucât maniera în care instanța de apel a apreciat probele respinse de prima instanță de fond constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului, în aceleași coordonate încadrându-se și critica recurentei cu privire la faptul că instanța de apel a omis să analizeze și să constate repetatele recunoașteri ale intimaților asupra existenței lucrărilor edificate la imobil, manifestări care, în opinia recurentei, ar fi dus la condus la curgerea unui nou termen de prescripție.

Așadar, stabilirea unui astfel de moment întreruptiv al cursului prescripției, prin raportare la o pretinsă conduită a intimaților, impune, în mod evident, verificarea unor aspecte factuale ale cauzei, care pot fi stabilite de instanța de judecată în urma evaluării probelor administrate în cauză.

În consecință, critica referitoare la o eventuală întrerupere a termenului de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluată situația de fapt reținută de instanțele devolutive.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că, prin cererea de recurs, nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimații-pârâți C. și D. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimații-pârâți C. și D. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 9898 RON.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., la plata către intimații-pârâți C. și D. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 9898 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 377 din 5 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., la plata către intimații-pârâți C. și D. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 9898 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2022.