ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2025

Ședința publică din data de 1 aprilie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă la data de 07 februarie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a formulat cerere de chemare în judecată întemeiată pe răspundere civilă delictuală, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune interese care să acopere prejudiciul produs reclamantei în perioada 01 februarie 2020 - 01 decembrie 2021 (prejudiciu al cărui cuantum total se va stabili pe cale judiciară de către instanța de judecată, ca urmare a administrării probelor - inclusiv a expertizei judiciare), constând în: lipsa de folosință a imobilului; deteriorarea imobilului și a amenajărilor interioare specifice activității; dobânda la creditele luate de la bancă, necesare pentru desfășurarea activității; devalorizarea aparaturii medicale, achiziționate în vederea desfășurării activității; costurile facturate pentru extinderea garanției cu doi ani pentru aparatura medicală achiziționată; lipsirea reclamantei de beneficiul nerealizat (valoarea reprezentând profitul comercial nerealizat).

La data de 17 mai 2022, reclamanta, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2, a formulat și depus la dosar cerere precizatoare.

Prin intermediul acesteia, reclamanta a precizat câtimea obiectului cererii la suma de 1338399,86 RON, sumă care reprezintă valoarea obiectului cererii, respectiv prejudiciul total suferit de reclamantă.

De asemenea, reclamanta a învederat că prejudiciul este compus din: lipsa de folosință a imobilului: 43532,72 RON (echivalentul în RON a 8800 euro/curs BNR); deteriorarea imobilului și a amenajărilor interioare: 8344,11 RON; dobânda la creditele luate de la bancă: 78464,21 RON; devalorizarea aparaturii medicale: 271644,82 RON; extinderea garanției cu doi ani pentru aparatura medicală achiziționată: 25020 RON; lipsirea reclamantei de beneficiul nerealizat - valoarea reprezentând profitul comercial net nerealizat: 911394 RON.

La baza demersului judiciar al reclamantei au fost invocate dispozițiile art. 1349 coroborat cu art. 1385 alin. (3) și (4) C. civ. și art. 15 coroborat cu art. 1353 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1118 din data de 18 octombrie 2023, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâți, pe cale de întâmpinare; a respins ca nefondată cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., și a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea apelului declarat, schimbarea în tot a sentinței apelate, iar pe fond, admiterea acțiunii precizate sub aspect valoric.

Prin decizia civilă nr. 1023 din 18 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1118 din data de 18 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., având ca obiect "acțiune în răspundere delictuală".

A fost obligată apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească în mod egal suma de 7.500 RON intimaților - pârâți B. și C. cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului (câte 3.750 RON către fiecare).

Împotriva deciziei civile nr. 1023 din 18 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a formulat recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Prin rezoluția din 11 decembrie 2024 s-a fixat termen pentru judecarea recursului în ședință publică la 4 martie 2025.

În esență, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit o serie de norme legale, referindu-se în acest sens la dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., ale art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., ale art. 1385 alin. (1)-(4) din același act normativ, dar și la cele ale Ordinului nr. 1.030 din 20 august 2009 al Ministerului Sănătății privind aprobarea procedurilor de reglementare sanitară pentru proiectele de amplasare, amenajare, construire și pentru funcționarea obiectivelor ce desfășoară activități cu risc pentru starea de sănătate a populației, ale Ordinului nr. 1.301 din 20 iulie 2007 al Ministrului Sănătății pentru aprobarea Normelor privind funcționarea laboratoarelor de analize medicale, ale Ordinului nr. 1.338 din 31 iulie 2007 al Ministerului Sănătății Publice pentru aprobarea Normelor privind structura funcțională a cabinetelor medicale și de medicină dentară, sub aspectul dispozițiilor care reglementează cabinetele medicale, prin care se reglementează condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească pentru a funcționa, unitățile medicale, ale Ordinului nr. 153 din 26 februarie 2003 al Ministerului Sănătății și Familiei pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, precum și la cele ale Legii nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății.

A precizat că instanța de apel a încălcat sau ignorat normele mai sus evocate, fără să țină seama că pentru a fi autorizate, cabinetele medicale și laboratoarele de analize trebuie să îndeplinească condițiile stabilite prin actele normative menționate, dispozițiile respective fiind, în mod evident, norme materiale în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. În concret, recurenta a indicat eludarea dispozițiilor art. 11 alin. (4) lit. c), art. 14 alin. (5) și (7) și art. 18 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1301 din 20 iulie 2007 al Ministerului Sănătății; ale art. 6 alin. (3) lit. b) și c), alin. (10) si (12) și ale art. 10 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1338 din 31 iulie 2007.

În continuare, s-a mai criticat și statuarea instanței de apel referitoare la faptul că recurenta nu îndeplinește condițiile pentru acordarea de despăgubiri, întrucât la data producerii delictului civil de către intimați (atitudinea acestora de refuz de a da acordul fiind una continuă până la obținerea hotărârii judecătorești), spațiul nu ar fi fost autorizat; or, instanța de apel a încălcat astfel dispozițiile legale exprese care reglementează obligativitatea autorizării spațiului numai în prezența accesului la utilități, acces imposibil de realizat în condițiile în care intimații-pârâți nu și-au dat în mod abuziv acordul, abuzul fiind constatat și stopat de către instanță.

A concluzionat că instanța de apel, în dezacord cu dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., a reținut că șansa recurentei-reclamante de a obține un câștig nu este certă, deoarece nu s-a făcut dovada împrejurării că fapta intimaților-pârâți ar fi fost unicul motiv al nerealizării șansei comerciale a acesteia.

Recurenta a mai precizat și că, faptul civil delictual al intimaților-pârâți constă în refuzul acestora de a-și da acordul pentru realizarea branșărilor la utilități, precum și în fapte de opoziție fizică și/sau verbală în același sens, împrejurări reținute și printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Doar ulterior pronunțării hotărârii judecătorești șansa comercială a putut să fie realizată iar avantajul material a fost obținut, unitatea sanitară obținând autorizația de funcționare, în baza unui dosar care a cuprins dovada existenței spațiului, a utilităților și a dotărilor necesare.

S-a mai susținut că, în mod eronat instanța de apel a stabilit lipsa legăturii de cauzalitate, în condițiile în care, alin. (4) al art. 1385 C. civ. se referă la reparația "proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei," fără ca instanța să ia în considerare demersurile fără echivoc ale recurentei de a desfășura activitate care să creeze avantaje financiare persoanei juridice, împrejurare derivată din încercarea de amenajare a spațiului și de branșare la utilități a clinicii.

S-a mai arătat că, o aplicare corectă a dispozițiilor menționate anterior, ar fi necesitat o analiză complexă a cauzei, în care să se aibă în vedere și totalitatea demersurilor recurentei, anterior constatării refuzului pârâților-intimați, analiză care ar fi permis și stabilirea proporționalității despăgubirii solicitate în raport cu șansa irosită, pe o perioadă determinată de timp, respectiv până la momentul la care printr-o hotărâre judecătorească a fost substituit refuzul pârâților-intimați.

Mai mult, în mod nelegal, instanța de apel a pus în sarcina recurentei misiunea de a dovedi unicitatea sursei prejudiciului încercat, constând în acțiunile sau inacțiunile intimaților - pârâți, deși aceștia din urmă nu au invocat un motiv concurent atitudinii lor, iar o astfel de dovadă era practic imposibil de făcut.

În final, recurenta a apreciat că există o legătură indisolubilă de cauzalitate între fapta delictuală a intimaților-pârâți și producerea prejudiciului în patrimoniul său, ceea ce justifică plata de daune-interese în cuantumul pretins.

Prin întâmpinarea formulată de intimați-pârâți B. și C., s-a solicitat în principal, anularea recursului declarat de către reclamanta A. S.R.L., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat a acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, intimații au invocat excepția nulității cererii de recurs în considerarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și au învederat că în opinia lor, motivele susținute în cuprinsul recursului nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai arătat că, din dispozițiile imperative ale art. 489 (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din această perspectivă, referitor la motivul de recurs invocat, deși se susține că instanța a încălcat sau a interpretat greșit o serie de dispoziții legale, criticile se referă la o apreciere a probatoriilor întrucât recurenta supune analizei instanței de recurs modalitatea în care instanțele de fond au valorificat materialul probator în analiza privitoare la existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și la caracterul cert și direct al prejudiciului material. Deopotrivă, nu se indică de ce ar fi întrunite elementele esențiale ale atragerii răspunderii delictuale, ci se face doar o înșiruire a unor nemulțumiri ale părții prin raportare la probele cu înscrisuri administrate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Prealabil analizei motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată excepția nulității recursului, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată de intimații pârâți, urmând ca, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să o respingă, în considerarea faptului că, din conținutul criticilor expuse de recurenta reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, pot fi deduse elemente de nelegalitate încadrabile în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs, invocând ipoteza reglementată de prevederile de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.., recurenta reclamantă susține că prin decizia recurată instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele legale incidente, cu precădere cele ce constituie conținutul art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., al art. 1357 alin. (1) și (2), precum și al art. 1385 alin. (1)-(4) din C. civ.

Se afirmă astfel că, la judecata în apel, a fost omisă analiza proporționalității despăgubirii solicitate în raport cu șansa la câștig ce a fost irosită prin atitudinea culpabilă a pârâților, a căror atitudine s-a manifestat pe o perioadă de timp determinată, respectiv până la momentul la care a avut loc, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, substituirea acordului acestora pentru branșarea la utilități a imobilului în care recurenta reclamantă urma să își desfășoare activitatea cu specific medical.

În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța de apel că nu pot fi solicitate despăgubiri pentru că, la data producerii faptei delictuale, spațiul nu era autorizat în vederea desfășurării activității medicale, întrucât potrivit prevederilor legale, autorizarea funcționării unei clinici medicale este condiționată accesul la utilități în privința spațiului în care ar urma să își desfășoare activitatea, cerință pe care aceasta nu o putea îndeplini în contextul în care, în mod abuziv, intimații pârâți nu și-au dat acordul pentru branșarea imobilului la utilități, aspect constatat, de altfel, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În acest sens, se argumentează că au fost aplicate nelegal prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ. atunci când instanța de apel a concluzionat, pe de o parte, că șansa de a obține un câștig nu era certă deoarece nu s-a făcut dovada împrejurării că fapta ilicită a intimaților a fost singură cauza a nerealizării activității comerciale, iar pe pe altă parte, că nu poate fi stabilită legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, neputându-se conchide cu certitudine că, chiar și în prezența acordului pârâților, unitatea medicală ar fi putut funcționa în scopul pentru care a fost înființată, fie de îndată, fie la un moment ulterior.

Analizând criticile recurentei, circumscrise exclusiv modalității în care curtea de apel a interpretat și aplicat prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ. privitoare la incidența ipotezei în care prejudiciul este rezultat din pierderea unei șanse, Înalta Curte le consideră întemeiate pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

În cauză, ceea ce s-a solicitat a se acoperi prin acordarea de despăgubiri materiale este dauna produsă în patrimoniului recurentei reclamante prin pierderea unei șanse reale de câștig, un asemenea tip de prejudiciu având un regim juridic special în raport cu celelalte categorii de prejudicii, fiind recunoscută legal necesitatea indemnizării acestuia.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (4) C. civ.:

"Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.". De asemenea, art. 1532 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului."

Prin urmare, rezultă din dispozițiile legale menționate mai sus, că pierderea unei șanse reale și serioase constituie în sine un prejudiciu cert, șansa având o valoare economică ce poate fi cuantificată, în raport de probabilitatea realizării sale.

Or, prin decizia recurată, ceea ce a constatat instanța de apel a fost faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există un raport de cauzalitate direct între fapta imputată și prejudiciul solicitat, iar prejudiciul nu este, în mod indubitabil, consecința directă a faptei pârâților, neavând caracter cert.

Așadar, curtea de apel apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare atragerii răspunderii delictuale, constând în caracterul cert al prejudiciului și în existența raportului de cauzalitate între fapta prejudiciabilă și prejudiciul suferit de reclamantă.

Rezumând contextul factual și juridic al cauzei, Înalta Curte reține că prejudiciul invocat de recurentă vizează acele consecințe negative produse de fapta ilicită a intimaților pârâți, ce constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru activitatea sa, în discuție fiind autorizarea funcționării clinicii medicale și a laboratorului de analize, cu scopul obținerii de beneficii financiare rezultate din prestarea serviciilor medicale ce constituie obiectul său de activitate.

Este de necontestat faptul că refuzul nejustificat al intimaților pârâți de a-și da acordul pentru branșarea la utilități a imobilului deținut de recurenta reclamantă, și în care aceasta urma sa își desfășoare activitatea cu specific medical, constituie o conduită abuzivă ce îmbracă forma faptei ilicite săvârșită de către intimați, cum de altfel s-a și tranșat, cu putere de lucru judecat, în litigiul purtat anterior între părți.

În acest sens, s-a reținut prin sentința nr. 223/2021 a Judecătoriei Sinaia, rămasă definitivă, că:" ...din probele administrate rezultă fără îndoială faptul că refuzul exprimat al pârâților D. de a permite racordarea apartamentului nr. x din imobil, aparținând soților E., la rețelele de utilități existente, îmbracă forma caracterului nerezonabil al exercitării dreptului de proprietate, dreptul subiectiv al acestora fiind valorificat cu nerespectarea limitelor sale și a scopului în considerarea căruia a fost edictat, reprezentând un exercițiu excesiv și nerezonabil al acestui drept, de natură a aduce atingere dreptului corelativ de proprietate și de folosință al apartamentului intervenienților forțați, aflat în folosința reclamantei societate comercială."

Luând în considerare și faptul că prevederile legale ce reglementează condițiile privind autorizarea funcționării cabinetelor medicale și laboratoarelor de analize, impun ca dosarul de autorizare să cuprindă și dovada existenței utilităților, respectiv acces la rețeaua de apă, canalizare, energie electrică și gaze (Ordinul nr. 1301/2007 pentru aprobarea Normelor privind funcționarea laboratoarelor de analize medicale și Ordinul nr. 1338/2007 pentru aprobarea Normelor privind structura funcțională a cabinetelor medicale și de medicină dentară, ambele emise de Ministerul Sănătății Publice), rezultă în mod evident, că fapta ilicită a condus, prin obstrucționarea posibilității autorizării funcționării recurentei reclamante, la pierderea șansei acesteia de a obține venituri rezultate din prestarea serviciilor medicale.

În acest context, contrar celor reținute la judecata în apel, este total nerelevant a se fi dovedit în ce măsură acțiunea imputată pârâților a reprezentat singura cauza ce a împiedicat buna funcționare a clinicii medicale, ori au mai existat și alte cauze concurente, cât timp prin ea însăși, fapta ilicită era aptă și suficientă să împiedice obținerea autorizării.

În consecință, nu poate fi pus sub semnul echivocului, astfel cum greșit reține instanța de apel, caracterul vătămător al faptei pârâților de a nu își da acordul în vederea branșării imobilului la utilități.

În egală măsură, fiind în ipoteza în care recurenta invocă acoperirea prejudiciului rezultat din imposibilitatea valorificării șansei de câștig, este greșit raționamentul expus în considerentele deciziei recurate în sensul că, și dacă ar fi existat acordul pârâților, nu s-ar fi putut stabili cu certitudine că unitatea cu specific medical ar fi funcționat, de îndată, ori la un moment ulterior cert, lipsind așadar legătura directă de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Instanța de apel ignoră aspecte juridice importante ale unor elemente esențiale ale cauzei, cum este și faptul că, în cursul anului 2022, ulterior momentului la care consecințele faptei ilicite comise de intimații pârâți au fost înlăturate ca efect al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de suplinire a consimțământului acestora în vederea branșării imobilului la utilități, recurenta a obținut autorizația sanitară de funcționare, precum și toate avizele și autorizările necesare desfășurării activității cu specific medical pentru sediul din Bușteni.

Or, prejudiciul pretins de recurentă reclamantă este un prejudiciu de șansă în sensul art. 1385 alin. (4) C. civ., dacă fapta ilicită a determinat pierderea oportunității de a obține un avantaj financiar, așa încât ceea ce prezintă relevanță în cauză, este existența posibilității reclamantei de a-și desfășura activitatea în condiții de legalitate, acest aspect fiind însă condiționat, după cum s-a menționat anterior, de obținerea autorizației de funcționare.

Prin urmare, legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților și prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse, este dovedită de faptul că, lipsa acordului acestora a făcut imposibilă de plano autorizarea funcționării clinicii medicale, anulând practic șansele reclamantei de a presta servicii medicale și de a obține venituri.

De altfel, similar stabilirii caracterului ilicit al conduitei pârâților, existența legăturii de cauzalitate rezultă și din sentința nr. 223/2021 a Judecătoriei Sinaia, cât timp, prin hotărârea respectivă, instanța de judecată nu doar că a obligat pârâții să nu mai obstrucționeze efectuarea lucrărilor de rebranșare/refacere a instalațiilor de utilități pentru imobilul folosit de reclamantă, ci a dispus și suplinirea acordului autentic al pârâților, necesar pentru efectuarea lucrărilor de branșare la utilități (apă-canalizare, energie electrică, gaze naturale) a respectivului apartament.

Rezultă că, în absența unei hotărâri judecătorești de suplinire a acordului, recurenta reclamantă nu și-ar fi putut valorifica șansa de câștig prin obținerea autorizării funcționării sale, o asemenea posibilitate fiind obstrucționată abuziv de către intimații pârâți.

Conchizând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține existența faptei ilicite săvârșită de către intimații pârâți, dar și a legăturii de cauzalitate între aceasta și prejudiciul de șansă invocat de recurenta reclamantă.

Cu privire la condiția prejudiciului, instanța de apel a apreciat că nu este îndeplinită cât timp prejudiciul nu are caracter cert, concluzia fiind dedusă din faptul că, pe de o parte, șansa nu era reală și serioasă întrucât reclamanta nu deținea autorizație de funcționare la momentul săvârșirii faptei de către pârâți, iar pe de altă parte că, pierderea șansei nu este consecința directă a faptei ilicite.

Dacă referitor la existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, analiza expusă anterior este suficientă pentru a conduce la validarea acestei condiții, rămân în discuție și vor face obiectul examinării instanței de apel, în rejudecare, atât evaluarea caracterului real și serios al șansei, cât și estimarea dimensiunii prejudiciului, în temeiul unor criterii obiective și, totodată, apte să permită stabilirea, în concret, a cuantumului despăgubirilor care să acopere dauna produsă în patrimoniul reclamantei.

Greșit a reținut curtea de apel că, în cauză, șansa nu este reală și serioasă întrucât reclamanta nu deținea autorizație de funcționare la momentul săvârșirii faptei ilicite de către pârâți.

Contrar opiniei instanței de apel, probabilitatea realizării șansei se evaluează ca fiind semnificativă dacă fapta ilicită care o împiedică sau o compromite, intervine în perioada în care reclamanta încerca realizarea acesteia, prin demararea procedurii de obținere a autorizării.

Astfel, pornind de la prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ. care dispun că, dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, stabilirea prejudiciului într-un astfel de tip de răspundere se va realiza prin raportare la condițiile șansei, fiind necesar a se demonstra că a fost ratată o șansă reală și serioasă, cu caracter neîndoielnic, în sensul că se putea identifica o certitudine cu privire la faptul că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit, dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea șansei.

În cauză, instanța de apel, în baza unui probatoriu administrat adecvat, ținând cont de circumstanțe și de situația concretă a reclamantei, va stabili caracterul real și serios al șansei acesteia de a putea desfășura activitate și de a obține venituri dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit - refuzul acordului pârâților pentru branșarea la utilități a imobilului reclamantei, iar în măsura reținerii unui astfel de caracter, se va analiza posibilitatea cuantificării prejudiciului produs patrimoniului recurentei reclamante.

Așadar, în rejudecare, vor fi analizate și evaluate circumstanțele de fapt și de drept existente anterior constatării faptei ilicite constând în refuzul nejustificat al intimaților pârâți de a-și da acordul pentru branșarea la utilități a imobilului în care recurenta reclamantă urma să-și desfășoare activitatea și pentru care era necesară autorizarea, urmând a se stabili, atât intenția fermă a reclamantei de a funcționa în spațiul respectiv, intenție manifestată prin acte concrete, cât și, în ce măsură, dacă ar fi existat acordul benevol al pârâților, demersurile de obținere a autorizației de funcționare s-ar fi finalizat cu succes, în perioada 1.01.2020 - 1.12.2021, astfel cum susține reclamanta.

Doar într-o astfel de situație, șansa ar avea caracter real și, desigur, serios întrucât, în mod obiectiv, se face dovada că, dacă s-ar fi putut valorifica acordul pârâților la momentul la care a fost solicitat, - și fără să fi fost necesară intervenția instanței de judecată pentru a-l suplini -, s-ar fi obținut autorizația de funcționare într-un termen mult mai scurt.

Totodată, în condițiile dovedirii caracterului real și serios al șansei, la estimarea prejudiciului, instanța de apel va identifica și va uza de criterii obiective pentru determinarea cuantumului concret al despăgubirilor (spre exemplu, valoarea profitului net pe care reclamată l-ar fi putut realiza în perioada 1.01.2020 - 1.12.2021, dacă și-ar fi putut desfășura activitatea cu specific medical), apreciind asupra valorificării probatoriului deja administrat, dar și a suplimentării acestuia ca efect al necesității rezultate din dezbateri.

Față de toate aceste considerente, constatându-se fondat recursul formulat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca, la rejudecarea apelului, să fie lămurite pe deplin aspectele evocate anterior, reanalizându-se cauza în ceea ce privește capătul de cerere privind acoperirea prejudiciului rezultat din pierderea șansei de câștig.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1023 din 18 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2025.