ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 921/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, și de contencios administrativ și fiscal, la data de 04 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâtul la plata către societatea reclamantă a sumei de 278.838,82 RON, reprezentând contravaloarea facturilor detaliate în fișa de client atașată; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270 alin. (1) N. C. civ., art. 1350 N. C. civ., art. 1719 C. civ., art. 2290 N. C. civ. și art. 663 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1192, pronunțată la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, reclamanta Societatea "A." S.R.L., și apel incident- pârâtul B..

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea ședinței din Camera de Consiliu din data de 1 noiembrie 2021), a admis apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1192 din data de 27 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul-intimat la plata sumei de 90.000 c/val facturi emise și neachitate, conform fișei client; a respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat și a obligat intimatul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.196,70 RON taxă judiciară de timbru, în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul B..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Ploiești, urmând ca instanța de apel să aplice corect prevederile legale referitoare la art. 2318 alin. (1) noul C. civ. coroborate cu art. 2294 noul C. civ., dispozițiile art. 2548 alin. (3) noul C. civ. coroborat cu art. 2537 pct. 1 noul C. civ. sau, in subsidiar, in cazul in care prescripția era deja împlinita, potrivit art. 2506 alin. (4) coroborat cu art. 2510 noul C. civ.

Recurentul-pârât a solicitat, în principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, care va rejudeca atât apelul principal, cât și apelul incident; în subsidiar, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de apel formulate de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1192/2020 a Tribunalului Prahova, menținând ca temeinică și legală hotărârea instanței de fond; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei pricini, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., invocând, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând hotărârea recurata ca fiind pronunțata cu încălcarea prevederilor art. 2294 alin. (1) noul C. civ. si cu aplicarea greșita a prevederilor art. 2318 alin. (1) noul C. civ.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că, prevederile art. 2318 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile și atunci când fideiusorul (pârâtul-intimat din prezenta cauză), a renunțat la beneficiul de discuțiune.

Apreciază că, față de dispozițiile art. 2294 C. civ., nu se poate reține că trebuie respectată ordinea de executare, având obligația de a acționa mai întâi împotriva debitorului principal într-un termen special de decădere, de 6 luni/2 luni de la scadență.

Contrar susținerilor pârâtului, nu se află în prezența unei "renunțări implicite" la beneficiul de discuțiune, renunțare ce ar fi fost susceptibilă de interpretare ci, pârâtul a renunțat expres la beneficiul de discuțiune, conform art. 10.3 din Contractul de vânzare-cumparare, contract semnat și necontestat de pârâtul B., fiindu-i explicat și știind ce înseamnă acest beneficiu.

Într-adevăr, textul legal prevăzut de art. 2318 C. civ. are o aplicare limitată și anume, doar atunci când nu s-a renunțat la beneficiul de discuțiune, orice altă interpretare contrară fiind ilogică.

În acest sens, dispozițiile art. 2318 C. civ., invocate de pârât și reținute în mod greșit de instanță, au menirea de a sancționa lipsa de diligență a creditorului față de debitorul principal.

Recurenta-reclamantă apreciază că raționamentul juridic susținut este unul corect, art. 2318 C. civ. neputând fi aplicat din moment ce s-a renunțat la beneficiul de discuțiune (beneficiu potrivit căruia trebuia mai întâi executat debitorul principal) și este nelegal a se reține de către instanță că, potrivit art. 2318 C. civ., creditorul are obligația de a acționa mai întâi împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență, cu toate că fideiusorul a renunțat expres la beneficiul de discuțiune, renunțând astfel tocmai la condiționarea creditorului de a acționa debitorul principal. Prin hotărârea recurată s-a ajuns la anularea implicită a prevederilor art. 2294 alin. (1) C. civ. și la modificarea unilaterală și arbitrară a Convenției încheiate între părți respectiv, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017.

Printr-o a doua critică formulată, recurenta- reclamantă a susținut că, prin hotărârea pronunțată, s-au încălcat chiar prevederile legale ale art. 2318 alin. (1) noul C. civ., aceasta neavând calitatea de "creditor neglijent", acțiunea împotriva fideiusorului fiind introdusă în "termen de 6 luni de la scadență".

Termenul scadent stabilit inițial a fost prorogat de nenumărate ori, prin voința comună a părților, avându-se în vedere practicile statornicite între părți, istoricul afacerilor, volumul de activitate, comportamentul comercial și nu în ultimul rând, scopul afacerilor și anume, acela de a continua o activitate și nicidecum de a o stopa, îngenunchea, îngreuna.

Niciun moment societatea nu a avut atitudinea unui creditor nediligent, promovând toate demersurile legale ce se impuneau pentru recuperarea creanței (încheierea unui contract de vânzare-cumpărare garantat de încă 2 persoane fizice, instrument de plată avalizat eliberat în alb, cerere de executare împotriva avalistului, cerere de înscriere la masa credală împotriva debitorului principal, acțiune în pretenții împotriva celuilalt fideiusor, neavalist).

Susține că raționamentul instanței de apel de a accepta la plată doar facturile cu scadența anterioară cu 6 luni datei de 20.07.2020 (data formulării cererii de înscriere la masa credală împotriva debitorului principal S.C. C. SRL) este nelegal, termenul scadent al întregii creanțe, de 278838,82 RON, fiind la data de 26.06.2020, data menționată pe biletul la ordin lăsat garanție de debitoare și, în acest sens, raportat la data scadentei de 26.06.2020 - data menționata pe BO introdus în bancă, având ca obiect suma de 278838.82, contravaloarea întregii creanțe restante, introducerea acțiunii împotriva fideiusorului pârât B. (04.08.2020), s-a efectuat cu respectarea termenului de 6 luni, recurenta susținând, în continuare, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 2548 alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 2537- 2538 C. civ. și, în susbsidiar, coroborat cu art. 2506 alin. (4) C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât B. a susținut, în esență, următoarele:

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, arată acesta, pe de o parte, instanța de apel a reținut că termenul de scadență al facturilor la plata cărora l-a obligat pe intimatul pârât rezultă din cuprinsul acestora, respingând apărarea intimatului în sensul că în contract nu este prevăzută o dată scadentă; pe de altă parte, instanța face trimitere în considerentele hotărârii atacate la contractul încheiat între părți, arătând că "este un contract cu executare succesivă, ceea ce înseamnă că termenul de 6 luni se socotește de la împlinirea fiecărei scadențe"; "părțile au prevăzut în contract plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pe zi", confirmând astfel că izvorul obligațiilor este reprezentat de contract.

Cât privește cele reținute de instanța de apel referitor la facturile scadente într-un interval de 6 luni, recurentul consideră că un atare raționament este contradictoriu, instanța de apel făcând trimitere în motivarea deciziei atacate la prevederile contractuale și, în același timp, înlăturând conținutul contractului (singurul înscris însușit prin semnătură de recurent) pe care înțelege să-l completeze cu "scadența rezultată din cuprinsul facturilor", facturi care nici măcar nu sunt însușite prin semnătură de recurentul - intimat B. și, în aceste condiții, este evident că instanța de apel a pronunțat soluția de admitere în parte a acțiunii introductive și de obligare la plata facturilor scadente după data de 20.01.2020 fără a analiza conținutul acestor facturi.

Prin facturile menționate au fost facturate doar penalități și nu debit principal - contravaloare mărfuri livrate, cum în mod eronat a reținut instanța de apel și, totodată, instanța de apel nu a motivat în drept reținerea termenului de scadență stabilit în cuprinsul facturilor - într-un termen de 50 de zile de ia emiterea facturilor.

Recurentul-pârât a mai arătat că un alt aspect ce vizează tot nemotivarea hotărârii este reprezentat de faptul că instanța de apel a omis să analizeze apărarea referitoare la reducerea penalității vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, prin aplicarea dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Obligându-l la plata sumei de 90.000 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x nr. 3047, nr. 3221, nr. 3314 și nr. 3471, facturi de penalități, rezultă că implicit instanța de apel a respins cererea acestuia de reducere a cuantumului penalităților, fără însă a arăta care sunt motivele pentru care a adoptat această soluție.

Pentru aceste motive, apreciază că se impune soluția de admitere a recursului și, în temeiul art. 497 C. proc. civ.., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2318 alin. (1) C. civ.

Deși instanța de apel a reținut, în acord cu raționamentul instanței de fond, că și în situația de față sunt aplicabile dispozițiile art. 2318 alin. (1) C. civ., în sensul că acest text de lege instituie un termen de decădere în favoarea fideiusorului dacă creditorul nu manifestă diligentă în valorificarea creanței sale într-un termen de 6 luni de la scadența obligației principale, a aplicat greșit aceste dispoziții de drept material atunci când a dispus obligarea la plata sumei de 90.000 RON reprezentând contravaloarea facturilor, facturi de penalități.

Aceasta deoarece facturile la plata cărora l-a obligat pe intimatul-pârât instanța de apel nu sunt facturi pentru mărfuri livrate, ci pentru penalități, deci ele nu vizează obligația principală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2318 alin. (1) C. civ.

Or, câtă vreme s-a reținut de către instanța de apel că intimata-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita plata facturilor ce au fost emise cu depășirea termenului de 6 luni calculat anterior datei de 20.07.2020, deci anterior data de 20.01.2020, aceasta era obligată să analizeze și dacă facturile emise ulterior acestei date reprezintă facturi emise pentru debit principal sau facturi emise pentru penalități.

Totodată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. - care reglementează forța obligatorie a contractului atunci când a reținut că scadența facturilor emise a fost stabilită în cuprinsul facturilor - într-un termen de 50 de zile de la emiterea facturilor.

Astfel, deși obligația izvorând din contractul încheiat între părți era una neafectată de modalități (pură și simplă), reținând faptul că ea este afectată de un termen suspensiv de 50 de zile calculat de la emiterea facturii, termen instituit în cuprinsul facturilor, face ca termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 2318 alin. (1) C. civ. să se calculeze de la împlinirea celor 50 de zile de la emiterea facturilor.

Or, calculul termenului de 6 luni după epuizarea celor 50 de zile stabilite prin factură, nu prin contract, echivalează cu extinderea fideiusiunii peste limitele în care a fost contractată, în condițiile în care, astfel cum am arătat anterior în conținutul contractului nr. xFCS din 19.09.2017, la cap. VII condițiile de plată art. 7.1 lit. a) părțile nu au stipulat vreun termen de scadență: ..termenul scadent pentru plata mărfurilor livrate este de ... zile de la emiterea facturii până la încasarea banilor în contul Vânzătorului".

II. Derularea procedurii judiciare și considerentele instanței de recurs

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică formulată de recurentă, prin care susține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 2294 alin. (1) C. civ. și aplicării greșite a celor de la art. 2318 alin. (1) C. civ., nu poate fi reținută.

Art. 2281 alin. (1) C. civ. reglementează caracterul accesoriu al fideiusiunii față de obligația principală, ceea ce face ca fideiusiunea să urmeze soarta obligației principale, cât privește clauzele de validitate și cele de stingere, în timp ce art. 2318 C. civ. prevede o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, la art. 2318 alin. (1) C. civ. se prevede că fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în care creditorul a introdus acțiunea împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență, și a continuat-o cu diligență.

Din interpretarea per a contrario a acestor prevederi, rezultă că ajungerea obligației principale la scadență nu conduce la stingerea fideiusiunii dacă creditorul manifestă diligență în valorificarea creanței sale.

Astfel, în aprecierea diligenței creditorului, legiuitorul a stabilit un termen obiectiv, de 6 luni de la scadența obligației principale, în care creditorul ar trebui să introducă acțiune împotriva debitorului principal.

Dacă creditorul nu a introdus acțiunea în acest termen, obligația de fideiusiune se consideră stinsă la data scadenței obligației principale, legiuitorul urmărind prin instituirea acestui termen, pe de o parte, clarificarea situației fideiusorului într-un termen rezonabil, iar, pe de altă parte, evitarea unor atitudini abuzive din partea creditorului, acesta fiind, astfel, determinat să acționeze pentru recuperarea creanței de la debitor.

Așadar, în lumina acestor considerente și față de prevederile legale arătate, împlinirea termenului obligației principale este o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii și, întrucât textul de lege nu distinge, ea intervine chiar și în situația în care fideiusorul, obligându-se în temeiul art. 2300 C. civ., a renunțat la beneficiul de discuțiune și diviziune, ceea ce face necesar, pentru prezervarea fideiusiunii dincolo de data scadenței obligației principale, ca formularea acțiunii de către creditor să se realizeze în termenul prevăzut de lege de 6 luni, fie împotriva debitorului principal, fie împotriva fideiusorului.

Cum, în speță, creditoarea - recurenta- reclamanta A. S.R.L. nu a introdus acțiunea în termen de 6 luni de la scadența obligației de plată, în speță, a fiecărei facturi emise, nici împotriva debitorului principal, și nici împotriva fideiusorului, obligația de plată născută în temeiul fideiusiunii nu mai subzistă în sarcina fideiusorului, aceasta fiind considerată, conform art. 2318 C. civ., stinsă la data scadenței fiecărei facturi- ceea ce, legal, a constatat și instanța de apel.

De altfel, din dezvoltarea acestor critici din recurs, se observă că recurenta-reclamantă face confuzie între ordinea de executare stabilită prin art. 2294 alin. (1) C. civ., respectiv posibilitatea creditorului de a executa debitorul sau fideiusorul, în ordinea pe care o alege creditorul în situația în care s-a renunțat la beneficiul de discuțiune, și obligația de a acționa mai întâi împotriva debitorului principal, ca formă de încetare a fideiusiunii prevăzută de art. 2318 alin. (1) C. civ. Acest din urmă text reglementează un caz de încetare a fideiusiunii, pe când, instituția beneficiului de discuțiune vizează faza de executare a creanței, instituții juridice care nu au legătură între ele.

Acest caz de încetare a fideiusiunii intervine chiar și atunci când fideiusorul a renunțat la beneficiul de discuțiune.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, așadar, stabilirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 2318 alin. (1) C. civ. nu se poate realiza printr-un înscris care emană de la celălalt fideiusor, limitele fideiusiunii fiind cele stabilite prin dispozițiile contractuale în speță (cap. VII, Condițiile de plată, art. 7.1. lit. a).

De asemenea, tot în cadrul acestei critici, prin care recurenta- reclamantă susține data scadenței, ca fiind data de 26.06.2020, data menționată pe biletul la ordin introdus în bancă, Înalta Curte constată că în niciun caz nu poate fi validată această considerație, câtă vreme, instrumentul de plată menționat nu emană de la fideiusor, recurentul-pârât B..

Pentru același argument, urmează a fi înlăturată și critica formulată în continuarea recursului de către recurenta- reclamantă, contrar susținerilor acesteia, în speță nefiind incidente nici prevederile art. 2548 alin. (3) C. civ., respectiv art. 2537- 2538 C. civ., coroborate cu cele ale art. 2506 alin. (4) C. civ., neputându-se considera că între societatea debitoare și societatea creditoare a intervenit la data de 09.03.2020 un angajament de plată, câtă vreme acesta nu a fost însușit și de fideiusor.

În ce privește recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte reține că acesta a invocat motivele de casare prevăzute de pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., care se găsesc a fi întemeiate, impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru considerentele ce succed:

Art. 2318 alin. (1) C. civ. reglementează un caz specific de încetare de drept a fideiusiunii, stipulând că "Fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în care creditorul a introdus acțiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență și a continuat-o cu diligență".

Acest mecanism prin care executarea fideiusiunii este decalată prin raportare la perioada în care se poate naște (și deveni scadentă) obligația principală relevă tocmai distincția dintre obligația de garanție și obligația de plată asumate de către fideiusor.

Într-adevăr, obligația de garanție se stinge la momentul la care părțile au convenit (de exemplu, la momentul scadenței obligației principale), dar obligația de plată supraviețuiește încă o perioadă (între 2 și 6 luni, după caz).

La modul mai general, art. 2317 C. civ. are în vedere obligația de garanție, în timp ce art. 2318 C. civ. se referă la obligația de plată.

Invocând aplicarea greșită a prevederilor art. 2318 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că doar facturile scadente într-un interval de 6 luni calculat anterior datei de 20.07.2020- data înscrierii la masa credală a debitorului principal- pot fi valorificate prin demersul judiciar de față, și anume, facturile scadente după data de 20.01.2020, fără a analiza data scadenței obligației principale.

Într-adevăr, așa cum rezultă din conținutul deciziei recurate, instanța de apel a reținut că data formulării de către reclamantă a cererii de înscriere la masa credală a debitorului principal este 20.07.2020, ceea ce înseamnă că doar facturile scadente într-un interval de 6 luni, calculat anterior acestei date, pot fi valorificate prin demersul judiciar de față.

Instanța de apel face confuzie între obligația de plată, și obligația de garanție asumată de fideiusor.

Termenul de 6 luni stipulat de art. 2318 alin. (1) C. civ. este un termen care se referă doar la obligația de plată:

"Art. 2318 Urmărirea debitorului principal (1) Fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în care creditorul a introdus acțiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență și a continuat-o cu diligență".

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată, și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată, și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2022.