ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1892/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, secția Civilă, la 24 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pârâții C., D., E., F., G., H., I., J. și K., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nulitatea parțială a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 27 noiembrie 2001, nr. 9552 din 29 noiembrie 2005, nr. 1901 din 23 iulie 2010, nr. 2705 din 29 octombrie 2010, nr. 603 din 18 februarie 2011 și nr. 4727 din 28 octombrie 2011, precum și a actelor subsecvente acestora.

Prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat să se constate și nulitatea actului de dezmembrare-apartamente nr. x din 28 octombrie 2011, nulitatea parțială a certificatului de moștenitor nr. x din 21 martie 2014, precum și a actelor subsecvente acestora, repunerea părților în situația anterioară, obligarea actualilor proprietari la predarea imobilului, precum și rectificarea cărții funciare, în sensul înscrierii acesteia în calitate de proprietar.

În drept, a invocat prevederile art. 966 și 1254 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2819 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Judecătoria Ploiești, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Prahova, urmare admiterii excepției necompetenței materiale, invocate prin întâmpinare, de către pârâta G..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 10 iunie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin sentința nr. 1379 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a fost respinsă ca neîntemeiată. Totodată, a fost respinsă și cererea pârâtei G. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, la 13 decembrie 2019, reclamanta a declarat apel, solicitând, în esență, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 114 din 26 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins ca nefondată calea de atac formulată, reclamanta fiind obligată la plata sumelor de 2.000 de RON, către intimatul H., respectiv 2.400 de RON, către intimata G., cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 21 mai 2020, reclamanta A. S.A., prin lichidatorul judiciar B. S.P.R.L., a declarat recurs împotriva deciziei nr. 114 din 26 martie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a acestei hotărâri, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare doar sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată și, în consecință, în principal, exonerarea sa de la plata acestora, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului lor la suma de 500 RON pentru fiecare intimat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că din cuprinsul considerentelor lipsesc argumentele instanței pentru care a considerat legal și oportun acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantum de 4.400 RON, pentru o cauză care s-a judecat la primul termen de judecată, fără a se administra o probațiune complexă.

Referitor la acest motiv, a mai precizat că, în condițiile în care în cuprinsul hotărârii s-au reținut motive de ordine publică, apreciază că a acționat în scopul protejării și valorificării unui interes public și, prin urmare, este nelegală măsura de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din același cod și fără a fi analizată întreaga activitate juridică de reprezentare, desfășurată de apărătorul pârâtelor și criteriile necesare la stabilirea onorariului.

La 14 august 2020, intimata-pârâtă G. a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca neîntemeiat și nelegal, menținerea deciziei recurate și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

La 1 septembrie 2020, au depus întâmpinare și intimații-pârâți H. și I., solicitând, la rândul lor, respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală a deciziei atacate și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din cod, părțile neînțelegând să uzeze de acest drept.

În cauză a fost acordat termen, în complet de filtru, pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

La termenul din 28 septembrie 2021, analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare doar sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată și, în consecință, în principal exonerarea sa de la plata acestora, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului la suma de 500 RON pentru fiecare intimat.

Așadar, recursul privește exclusiv cheltuielile de judecată, recurenta înțelegând să atace decizia instanței de apel doar sub acest aspect.

Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar art. 487 alin. (1) din același cod statuează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în această etapă procesuală. Totodată, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate trebuie să permită încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege. Aceasta, întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acesteia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

După cum s-a arătat deja, criticile recurentei se referă exclusiv la dispoziția instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată. Prin urmare, este vorba de critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

Raportat la considerentele expuse, reținând că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din cod, Înalta Curte va anula recursul societății reclamante.

Totodată, va respinge și cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimații I., H. și G. având în vedere că nu a fost depusă la dosar nicio dovadă a efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 114 din 26 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimații I., H. și G. privind cheltuielile de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2021.