ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 700/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1.562 - 1.565 C. civ. și art. 195 C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., invocată de acesta și de pârâta B.. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții C. și B..

Prin sentința nr. 1262 din 19 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă actiunea și a fost declarat inopozabil, față de reclamantă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 iulie 2013, până la concurența sumelor indicate prin petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, s-a dispus comunicarea hotărârii pronunțate, după rămânerea definitivă a acesteia, către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, în vederea indisponibilizarii imobilului și notării în cartea funciară, până la executarea sumelor indicate prin cererea introductivă.

Totodată, s-a stabilit onorariul curatorului, în cuantum de 650 RON, conform prevederilor art. 2 alin. (2) lit. e) din Protocolul nr. 48025/2015 dintre M.J. și U.N.B.R., în temeiul prevederilor art. 58 C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 58 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 650 RON și a fost admis capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, aceștia fiind obligați, în solidar, la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 13.895,68 RON, reprezentând onorariu avocat.

Dosarul a fost înregistrat, ca urmare a reorganizării secțiilor instanței de apel, sub nr. x/2016*, pe rolul secției a II-a Civile a Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia nr. 151 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate împotriva încheierii din 19 septembrie 2017 și sentinței nr. 1262 din 19 iunie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost admisă contestația în anulare, formulată de pârât, și a fost anulată în parte hotărârea contestată, în ceea ce privește apelul declarat de această parte, fiind fixat termen de judecată în vederea soluționării apelului, la 5 noiembrie 2019.

Contestatorul C. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului acestei hotărâri, susținând că a solicitat anularea în tot a deciziei contestate, iar instanța a admis doar în parte contestația, numai sub aspectul apelului declarat de acesta.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului.

Prin decizia nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, a fost respins apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii de ședință din 19 septembrie 2017 și sentinței nr. 1262 din 19 iunie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2016, ca nefondat.

Cu privire la decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, anularea, în principal, și în subsidiar, casarea în parte a deciziei, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestației în anulare, invocând drept temei prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

În prealabil, referitor la calea de atac formulată, recurentul arată că instanța a considerat în mod greșit că hotărârea atacată cu contestație în anulare era definitivă, întrucât în realitate aceasta nu era definitivă.

Având în vedere că hotărârea atacată cu contestație în anulare era supusă recursului, raportat la natura cauzei, rezultă ca și recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare este admisibil, potrivit dispozițiilor art. 508 alin. (4) Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul-pârât susține că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 508 alin. (3) din același cod, hotărârea fiind nulă.

După cum rezultă din textul legal invocat și în contradicție cu cele dispuse de instanță, legiuitorul nu prevede posibilitatea admiterii în parte a contestației sau, așa cum a procedat instanța care a judecat contestația în anulare, anularea în parte a hotărârii contestate doar cu privire la una sau unele dintre părțile litigiului.

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, s-a admis contestația în anulare formulată de recurent, reținându-se nelegala citare a acestuia la data la care instanța a rămas în pronunțare și s-a anulat în parte decizia nr. 151 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, în ceea ce privește apelul declarat de C., fiind stabilit termen pentru soluționarea apelului.

Apreciază recurentul că cele două soluții sunt contradictorii, deoarece prin contestația în anulare a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, solicitare admisă de instanță, însă soluția instanței a fost de anulare în parte a hotărârii atacate, respectiv numai sub aspectul apelului declarat de contestator, soluție care nu este conform dispozițiilor legale care au constituit temeiul contestației în anulare.

Între cele două dispoziții există o vădită contradictorialitate deoarece, admițând în tot contestația în anulare, instanța nu putea dispune anularea în parte a deciziei contestate, ci doar anularea în tot a acesteia.

Potrivit recurentului, în soluționarea contestației în anulare, curtea de apel reținând ca fiind întemeiat motivul privind lipsa de procedură a recursului, în mod greșit a anulat în parte decizia doar în ceea ce privește apelul său.

Susține recurentul că admiterea în tot a contestației urmată de anularea în parte a deciziei contestate îi încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece lipsa de procedură și-a produs efectele și în raport cu apelul declarat de pârâtă iar faptul că nu a fost anulată decizia, și în ceea ce privește apelul pârâtei, hotărârea contestată are putere de lucru judecat prin raportare la acesta. Prin urmare s-ar ajunge la hotărâri contradictorii raportat la cei doi pârâți.

Referitor la decizia nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei, iar în rejudecare, admiterea apelului și respingerea în fond a acțiunii, arătând ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune recurentul-pârât susține aplicarea greșită a art. 1564 C. civ., în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune și a termenului de prescripție aplicabil. Recurentul susține că data de la care începe să curgă termenul de 1 an, prevăzut de această dispoziție legală, este cel mai târziu data de 27.08.2014 când reclamanta-creditoare a aflat despre faptul că bunul imobil respectiv nu mai era în proprietatea societății D. S.R.L., ci în proprietatea intimatei-pârâte, astfel că, prin raportare la data introducerii acțiunii, respectiv 26.02.2016, termenul era depășit.

Raportat la data când a fost încheiat actul autentic a cărui inopozabilitate se solicită a se constata, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.06.2013, și la care notarul a efectuat formalitățile de publicitate, rezultă că termenul de prescripție de 1 an stabilit de art. 1564 C. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a fost împlinit în data de 04.06.2014, acțiunea fiind introdusă la 26.02.2016. Prin urmare, recurentul susține că excepția prescripției dreptului materiala la acțiune a fost greșit soluționată.

De asemenea, instanța de apel argumentează contradictoriu în privința datei de la care începe să curgă termenul de prescripție deoarece, inițial, indică data de 25.11.2015 pentru ca ulterior, făcându-se analogie cu considerentele deciziei nr. 1698 din 18.04.2013, pronunțate într-un alt dosar, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, să argumenteze că data de la care începe să curgă termenul de prescripție în materia acțiunilor pauliene este de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunului, respectiv data când a fost înstrăinat imobilul.

În această situație, termenul de prescripție va curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunului, respectiv data de 07.01.2016 când a înstrăinat imobilul, fapt care rezultă și din extrasul de carte funciară.

Recurentul-pârât consideră că în loc de data autentificării contractului reținută de instanța în considerente, s-a menționat greșit data de 07.01.2016, probabil data obținerii unui extras din cartea funciară.

Rejudecând cauza, instanța de apel a considerat greșit că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data la care creditorul ar fi luat la cunoștință de producerea prejudiciului prin înstrăinare, pentru ca ulterior prejudiciul să fie definit eronat ca fiind cunoscut în momentul la care recurentul a fost declarat insolvabil de către executorul judecătoresc.

Recurentul arată că al doilea motiv de nelegalitate al deciziei recurate privind modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiunea revocatorie este reprezentat de greșita aplicare de către instanța de apel a termenului general de 3 ani prevăzut de art. 2529 C. civ., iar nu a celui de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ., termen special în cazul acțiunilor revocatorii, derogatoriu de la termenul general de 3 ani. În rejudecare, acest aspect nu a fost soluționat din perspectiva criticilor formulate în cauză.

Recurentul arată că sunt interpretate greșit și considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunțate în recursul în interesul legii, având în vedere că această decizie vizează situațiile prevăzute de art. 6 alin. (4) din C. civ., respectiv prescripțiile începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite sau neîmplinite la această dată, nicidecum prescripțiile începute ulterior acestei date, astfel cum este situația în cauză. Astfel, cursul prescripției a început să curgă la data când creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, acest act fiind încheiat în data de 4.06.2013, ulterior datei de intrare în vigoare a C. civ.

Pe cale de consecință, raportarea la termenul general de prescripție este greșită, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (5) și art. 1564 C. civ., potrivit cărora termenul de prescripție aplicabil este de un an.

Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului se arată că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 32, art. 36 și art. 38 C. proc. civ. și art. 67 și art. 260 alin. (9) și (11) din Legea nr. 31/1990.

Calitatea de pârâtă într-o acțiune revocatorie o are debitorul-proprietar, vânzător al bunului ce a fost înstrăinat și nicidecum asociații sau administratorii D. S.R.L..

Întrucât dreptul vânzătorului persoană juridică de a dispune de bunurile sale nu se confundă cu drepturile asociaților conform art. 67 din Legea nr. 31/1990, aceștia având numai dreptul la dividende, înlocuirea societății cu persoana asociatului este lipsită de temei legal.

Radierea societății D. S.R.L. s-a făcut în baza unui bilanț de radiere, care a statuat că societatea nu avea datorii la data radierii, iar intimata-reclamantă, deși avea posibilitatea să conteste măsura radierii și implicit bilanțul de lichidare în care nu figura creditor, nu a făcut-o, neexercitând apelul în termenul prevăzut de art. 260 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul nu a avut dreptul de proprietate al bunurilor imobile sau mobile aparținând persoanei juridice D. S.R.L., ci doar dreptul de a încasa dividende.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990, derogatorii de la dreptul comun, potrivit cărora, după dizolvarea societății, creditorul poate să își exercite drepturile de creanță doar asupra bunurilor cuvenite asociatului C., însă acestuia nu i-a fost atribuit niciun bun mobil sau imobil ca urmare a lichidării, nerăspunzând astfel pentru drepturile de creanță ale creditorului A. S.R.L..

Potrivit recurentului-pârât, în cauză nu este îndeplinită una din condițiile de exercitare a acțiunii civile, astfel cum sunt definite la art. 32 C. proc. civ., respectiv calitatea procesuală, deoarece potrivit art. 38 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic, recurentul-pârât nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/4.03.2013, a cărui inopozabilitate se solicită a se constata, iar în cauză nu a operat niciuna dintre modalitățile de transmitere a calității procesuale prevăzute de art. 38 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului, instanța de apel nu a analizat motivele de apel sub acest aspect, limitându-se să constate că, prin sentința civilă nr. 1410 din 25.03.2014 a Tribunalului București, recurentul ar fi dobândit calitatea de debitor. Astfel, nu s-a lămurit identitatea dintre recurent și vânzătorul prevăzut în actul a cărei inopozabilitate se solicită, respectiv D. S.R.L..

La 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare cu privire la recursul principal, declarat de pârâtul C., solicitând, în esență, admiterea căii de atac declarate de acesta și a formulat recurs incident, împotriva acelorași hotărâri indicate și de recurentul-pârât, solicitând, în esență, admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 7 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă se arată că au fost încălcate normele de competență de ordine publică a curții de apel, deoarece la data când a fost pronunțată decizia nr. 151/28.03.2019, în dosarul nr. x/2016, de către Curtea de Apel Ploiești, calea de atac era recursul, prin urmare această decizie nu era una definitivă.

Potrivit criteriul valoric avut în vedere la stabilirea competenței materiale prevăzut la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. precum și prevederilor art. 95 pct. 1 din același cod, acțiunea era supusă căii de atac a apelului și recursului.

În raport cu dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac împotriva deciziei menționate era recursul care trebuia judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu contestația în anulare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, judecată de Curtea de Apel Ploiești.

Pentru considerentele arătate, recurenta susține că ambele decizii al Curții de Apel Ploiești, respectiv decizia nr. 151 din 28.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 și decizia nr. 332 din 10.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ca urmare a soluționării contestației în anulare, sunt nelegale.

Nelegalitatea deciziei nr. 332 din 10.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, rezultă din dispozițiile art. 503 alin. (1) Cod procedură civilă care stabilește că necitarea legală a părții poate fi invocată pe calea contestației în anulare exercitată împotriva unei hotărâri definitive dar și a art. 504 alin. (1) din același cod, care prevede faptul că o contestație în anulare este inadmisibilă dacă motivul necitării legale în apel a pârâtului C. putea fi invocat pe calea recursului.

Or, potrivit recurentei, din cauza erorii în care s-a aflat instanța de apel care a reținut caracterul definitiv al hotărârii, s-au pronunțat o serie de hotărâri nelegale, deoarece pe calea recursului se putea invoca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, constând în nelegala citare a pârâtului C., și, prin urmare, contestația în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 era inadmisibilă.

Întrucât contestația în anulare era inadmisibilă, rezultă că decizia nr. 158 din 24.06.2020, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pronunțată în rejudecarea apelului pârâtului C., este și ea nelegală.

Recurenta arată că normele de competență încălcate de curtea de apel prin faptul că a judecat două căi de atac neprevăzute de lege sunt de ordine publică, motivul de casare ce vizează necompetența este unul de ordine publică, putând fi invocat și din oficiu având în vedere lipsa culpei părților.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că prin decizia nr. 332/10.09.2019, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pronunțată în soluționarea contestației în anulare, instanța a dispus admiterea în parte a contestației, numai în ceea ce privește apelul formulat de pârâtul C., menținând în rest soluția pronunțată cu privire la apelul declarat de B., în sensul în care era respins ca nefondat.

În condițiile în care soluția cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., și motivele de fond comune au fost menținute integral, rezultă că hotărârea pronunțată în rejudecarea apelului, respectiv decizia nr. 158 din 24.06.2020, a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în ceea ce privește dezlegarea dată de prima instanță privind soluțiile în raport cu apelul pârâtei B..

Autoritatea de lucru judecat este provizorie potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că aceasta privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină.

Recurenta arată că soluția legală era aceea de admitere a contestației în anulare și de anulare în tot a deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, potrivit art. 508 alin. (3) C. proc. civ., pentru ca rejudecând apelul, hotărârea pronunțată să nu fie contrară soluției menținute și care beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 05 iulie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de pârâtul C., precum și recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, și a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ambele ale Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022 s-a acordat termen la 8 martie 2022 pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului intimatei.

La 6 martie 2022, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus note scrise, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursurilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cauză, se constată că a fost declarat recurs principal și recurs incident împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pronunțate în soluționarea contestației în anulare, în dosarul nr. x/2016, și a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțate în apel, după admiterea contestației în anulare, în dosarul nr. x/2016, ale Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin recursul principal recurentul-pârât susține, în esență, că decizia nr. 151 din 28 martie 2019, împotriva căreia a fost exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare, era supusă căii de atac a recursului și, prin urmare, decizia pronunțată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare era supusă și ea recursului potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, recurentul critică aplicarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 508 alin. (3) C. proc. civ. privind anularea în parte, în mod greșit, a hotărârii atacate.

De asemenea, prin recursul incident recurenta-pârâtă susține că în soluționarea contestației în anulare au fost încălcate dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (4), 483 alin. (2) și art. 504 alin. (1) C. proc. civ. privind legalitatea căii extraordinare de atac exercitată împotriva deciziei din apel în primul ciclu procesual, precum și competența de soluționare a acesteia.

Prin urmare, se constată că prin criticile formulate de recurenți se invocă încălcarea normelor de procedură referitoare la calea extraordinară de atac exercitată împotriva deciziei din apel, în primul ciclu procesual, urmând a fi analizate prin considerente comune din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură.

Criticile recurenților privind decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pronunțată în contestație în anulare sunt întemeiate, cu precizarea că susținerile recurentei-pârâte B. privind inadmisibilitatea contestației în anulare urmează a fi înlăturate, în considerarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. potrivit cărora recurentului-pârât nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. În această privință, se va reține că în ședința din 10.09.2019, curtea de apel a pus în discuția părților admisibilitatea contestației în anulare, iar intimata-pârâtă nu a invocat inadmisibilitatea acesteia ci dimpotrivă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac.

În cauză, contestația în anulare declarată de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 151 din 28 martie 2019, pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, a fost exercitată în temeiul art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Prin decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2016, al Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, considerând întemeiată contestația în anulare formulată de pârât în temeiul art. 503 alin. (1) Cod procedură civilă, în mod nelegal a anulat în parte hotărârea contestată, doar în ceea ce privește apelul declarat de această parte, în condițiile în care și cealaltă pârâtă a formulat apel, fiind fixat termen de judecată în vederea soluționării apelului pârâtului.

Potrivit art. 508 Cod procedură civilă "dacă motivul de contestație în anulare este întemeiat, instanța va pronunța o hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza. Dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă, instanța va pronunța o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și va fixa termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre . . . . . . . . . .".

Soluția pronunțată de curtea de apel prin care a anulat în parte hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 508 C. proc. civ., deoarece nelegala citare a părții conduce la nulitatea acestei proceduri cu consecința desființării actului de procedură nul și a anulării actelor subsecvente, respectiv a hotărârii pronunțate, urmând a se reface procedura de citare cu respectarea condițiilor de validitate potrivit art. 153 alin. (2) coroborat cu art. 179 C. proc. civ.

Având în vedere nelegala citare a pârâtului, curtea de apel în soluționarea contestației în anulare era obligată potrivit dispozițiilor legale evocate să anuleze în totalitate hotărârea atacată, întrucât soluționarea apelurilor formulate în cauză se relua de la actul constatat nul, cu consecința refacerii procedurii de citare față de toate părțile din dosar și cu respectarea drepturilor procesuale ale tuturor părților.

Totodată, prin anularea în parte a deciziei pronunțate în apel, doar în ceea ce privește apelul pârâtului, se reține și încălcarea dreptului acestuia la un proces echitabil deoarece vicierea procedurii de citare a produs efecte și în ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, fiind practic în imposibilitatea de a se mai apară în raport cu acesta.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțată de curtea de apel în soluționarea contestației în anulare, în dosarul nr. x/2016, a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 503 alin. (1), art. 504 alin. (1) și art. 508 alin. (3) și (4) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității hotărârii potrivit art. 174 și art. 179 alin. (3) Cod procedură civilă.

Înalta Curte, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. este întemeiat, reține că nu se mai impune analiza celorlalte motive de casare invocate de recurenți.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite atât recursul principal declarat de pârâtul C., cât și recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțate de Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în soluționarea contestației în anulare, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, în ceea ce privește recursul principal declarat de pârâtul C., cât și recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva decizia nr. 158 din 24 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată după admiterea contestației în anulare, în rejudecarea apelului pârâtului C. în temeiul art. 508 alin. (3) teza a II-a Cod procedură civilă.

Decizia pronunțată în soluționarea apelului, în al doilea ciclu procesual, după admiterea contestației în anulare, este lovită de nulitate potrivit art. 179 alin. (3) C. proc. civ., deoarece este consecința casării hotărârii pronunțate în soluționarea contestației în anulare.

Prin urmare, casarea hotărârii pronunțate în soluționarea contestației în anulare este determinantă în soluționarea recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, după soluționarea contestației în anulare, întrucât această decizie este subsecventă soluției de casare a hotărârii pronunțate în soluționarea contestației în anulare și, în acest context, nici nu poate avea o existență de sine stătătoare.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite atât recursul principal declarat de pârâtul C., cât și recursul incident declarat de pârâta B., formulate și împotriva deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțate de Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâtul C., precum și recursul incident declarat de pârâta B., formulate împotriva deciziei nr. 332 din 10 septembrie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2016, și a deciziei nr. 158 din 24 iunie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2016, ale Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pe care le casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.