ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1526/2023

Ședința publică din data de 20 iunie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal sub nr. x/2020, la 13.01.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.385.050,05 RON, debit restant, actualizată pe baza cursului de schimb leu-euro valabil la data plății efective și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1296/22.12.2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.385.050,05 RON, echivalentul a 309.245,78 euro, reprezentând debit restant, sumă ce va fi actualizată raportat la cursul leu-euro la data plății efective și a sumei de 17.455,50 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, admis prin decizia nr. 177/18.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă; sentința apelată a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, admis prin decizia nr. 899/13.04.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; decizia recurată a fost casată, iar cauza trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 442/29.11.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Prevalându-se de ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reproșat instanței de apel, în primul rând, greșita interpretare a pct. 28 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii (în continuare, "O.M.F.P. nr. 2861/2009"), în privința extrasului de sold.

În motivare, a arătat că pretenția sa rezultă din factura nr. x/16.12.2014, scadentă la 21.12.2014, cu privire la care termenul de prescripție extinctivă, deși s-ar fi împlinit la 21.12.2017, a fost întrerupt la 17.05.2016, prin adresa intimatei care a confirmat datoria de 1.385.050,05 RON față de recurentă, prin solicitarea de confirmare a soldului datoriei la 31.12.2015.

A apreciat că instanța de apel a aplicat eronat prevederile pct. 28 din O.M.F.P. nr. 2861/2009, statuând că acest înscris nu constituie extras de cont, dat fiind că nu este emis de debitor și a susținut că prevederea menționată nu impune ca extrasele de sold să fie emise de debitor către creditor și, mai mult, că interpretarea textului îndreptățește concluzia că și creditorul le poate emite, din moment ce sunt supuse confirmării atât creanțele, cât și obligațiile față de terți.

Întemeindu-se pe această premisă, a afirmat că adresa de confirmare a soldului datoriei emisă de pârâtă la 17.05.2016, pe care a confirmat-o, este un extras de sold - punctaj scris și reprezintă un act voluntar de recunoaștere a datoriei de către intimată, subsecvent căruia a început să curgă un nou termen de prescripție care s-ar fi împlinit la 17.05.2019, potrivit art. 2.541 alin. (3) C. civ.

Consecutiv, a reliefat caracterul eronat al concluziei curții de apel, care a statuat asupra inexistenței în cauză a unor cazuri de întrerupere a cursului prescripției, de natura celor prevăzute de art. 2.537 pct. 1 și 2 C. civ.

A susținut că este nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2.537, 2.539 și 2.540 C. civ., deoarece, în interiorul termenului de prescripție, a comunicat somația prevăzută de art. 1.015 C. proc. civ. și a introdus la 02.05.2019 cerere pentru emiterea unei ordonanțe de plată în dosarul nr. x/2019, iar în termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 1034/09.07.2019, a promovat prezenta cerere, la 09.01.2020.

Autoarea căii de atac a mai subliniat și că efectul întreruptiv al unor extrase de cont similare a fost recunoscut constant în jurisprudență, soluție ce se impune și în speță, unde înscrisul emană de la debitoare, care nu a contestat nici celelalte solicitări de confirmare pe care i le-a transmis și nici creanța însăși, pe care a înregistrat-o în propriile evidențe contabile.

O altă critică a vizat eroarea de interpretare a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990, în privința dreptului de reprezenta societatea pârâtă în fața terților și de a o angaja juridic.

Identificând ca norme de drept material greșit aplicate art. 73 și urm. din Legea 31/1990 și art. 2.014 C. civ., recurenta a contestat concluzia curții de apel potrivit căreia recunoașterea de datorie putea fi asumată numai de administratorul societății, iar nu de un salariat cu funcția de economist, așa cum s-a întâmplat în concret.

Această statuare a fost apreciată disonantă modului în care s-a derulat între părțile litigante contractul din care s-a născut creanța; acesta nu a fost semnat de administratorul societății, ci de funcționari ai acesteia, iar, identic, confirmarea de sold trebuie să producă efecte juridice, chiar semnată de un reprezentant al departamentului contabil.

A indicat că art. 73 din Legea nr. 31/1990 nu exclude delegarea dreptului de a reprezenta societatea, ci face posibilă atragerea răspunderii administratorului, iar aceste prevederi se completează cu cele ale art. 2.014 C. civ.; în aceste condiții, chiar dacă mandatul expres al semnatarei extrasului de cont nu ar fi dovedit, există un mandat tacit, confirmat de fișa postului acesteia.

Recurenta a mai subliniat și că a răspuns scrisorii de confirmare de sold emisă de intimată, în baza uzanțelor consolidate între părți, iar acest act este unul întocmit cu intenția evidentă de a produce efecte juridice, care trebuie să se producă și în favoarea sa, în sensul recunoașterii datoriei de către intimată.

A susținut că din înscrisurile administrate în probațiune, rezultă că economistul care a semnat adresa de confirmare din partea intimatei avea atribuții pentru relațiile cu clienții și furnizorii; totodată, la 17.05.2016, când s-a emis scrisoarea de confirmare sold, C. nu era reprezentantul sau administratorul intimatei, afirmație pe care a însoțit-o cu istoricul înregistrărilor din Registrul Comerțului.

A conchis că instanța de apel a admis greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, interpretând eronat normele de drept material invocate anterior, lipsind scrisoarea de confirmare de sold de efectul său întreruptiv.

Printr-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a imputat instanței de apel greșita interpretare a art. 2.537, 2.538 alin. (1) și (2) C. civ., cu privire la întreruperea prescripției prin recunoașterea datoriei, în orice mod, fiind vizat refuzul instanței de control judiciar devolutiv de a învesti cu acest efect o serie de împrejurări: primirea și înregistrarea facturilor, necontestarea creanței și a confirmărilor de sold, plățile parțiale efectuate, solicitarea proprie de confirmare a aceluiași sold. Consecutiv, a apreciat că termenul de prescripție s-ar fi împlinit în decembrie 2020, astfel încât nu era împlinit la momentul introducerii prezentei cereri.

Ulterior, a detaliat fiecare împrejurare și a arătat, în primul rând, că intimata-pârâtă a recunoscut creanța expres, prin depunerea la Oficiul Național al Registrului Comerțului a situațiilor financiare pentru anii 2015-2018, unde creanța în litigiu era evidențiată. A mai precizat că partea adversă nu a contestat factura emisă și nu a radiat-o din propriile evidențe contabile. Totodată, a relevat că a trimis intimatei trei solicitări de plată a facturii disputate, la 26.11.2015, 20.12.2016 și 04.06.2017, iar administratorul intimatei a solicitat un "credit memo" cu privire la factură, ceea ce reprezintă o recunoaștere expresă a debitului.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri noi și a conchis, solicitând casarea deciziei recurate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre o noua judecată Curții de Apel Ploiești, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 04.04.2023, intimata a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că recurenta invocă formal pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. și cele trei situații de pretinsă aplicare greșită a legii, deși vizează în realitate modul în care instanța de apel a interpretat probele la soluționarea excepției prescripției, propunând, deci, o cale de atac devolutivă, contrar caracterului nedevolutiv al recursului.

A mai arătat că autoarea căii de atac reia identic aspectele învederate la fond prin cererea introductivă sau în apel și a apreciat că dezlegarea curții de apel potrivit căreia prescripția nu a fost întreruptă prin documentul "scrisoare de confirmare a creditorilor" nu poate fi modificată în recurs, prin reinterpretarea unui înscris de la dosar, pentru a se conchide că acesta ar produce efect întreruptiv.

Totodată, a combătut și pe fond motivele de recurs și a conchis, solicitând respingerea recursului promovat.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 și 482 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care instanța supremă reamintește că legala motivare a recursului în acest temei presupune argumentarea în concret a modului în care s-a produs fie încălcarea, fie aplicarea greșită a normelor de drept material.

Decelând finalitatea celor trei critici propuse prin calea de atac, Înalta Curte reține că acestea urmăresc invalidarea refuzului instanței de apel de a califica drept acte care întrerup prescripția, în temeiul art. 2.537 pct. 1 C. civ., a înscrisului intitulat "scrisoarea de confirmare a creditorilor nr. 6492 (3) din 17.05.2016" (la care, în continuare, se va face referire cu sintagma "scrisoarea de confirmare") și a unui set de împrejurări de fapt enumerate de recurentă la pct. 3 din recurs.

Examinarea hotărârilor instanțelor de fond îndreptățește concluzia că aspectele vizate de recurs se întemeiază exclusiv pe premisele factuale desprinse din administrarea probatoriului.

Astfel, în fond, s-a reținut că scrisoarea de confirmare a fost semnată de administratorul societății pârâte și, în acest temei, prima instanță a conchis că aceasta este un act de recunoaștere a datoriei care a întrerupt cursul prescripției extinctive.

Curtea de apel, opus acestei dezlegări, dar statuând deopotrivă în fapt, a conchis că scrisoarea de confirmare, analizată strict ca instrumentum, nu este de natură să întrerupă cursul prescripției; raționamentul s-a întemeiat, cumulativ, pe faptul că, emanând de la creditoarea-recurentă și nu de la debitoarea-intimată, scrisoarea nu reprezintă, în sensul reglementărilor contabile, un extras de cont cu confirmare de sold și pe împrejurarea că aceasta nu este semnată de administratorul intimatei, ci de o persoană care nu avea dreptul a asuma un act de recunoaștere a datoriei, din perspectiva raporturilor funcționale pe care le avea cu societatea. Aceste dezlegări s-au întemeiat pe completarea probatoriului și a cercetării judecătorești în etapa de control judiciar devolutiv, când, în afară de înscrisul propriu-zis, au fost administrate și alte înscrisuri: adresa emisă la 23.02.2021 de D. S.R.L. cu privire la semnificația scrisorii de confirmare, declarația autentificată la 19.02.2021 de persoana care a semnat-o din partea intimatei, procedurile de lucru interne ale acestei societăți și înregistrări din registrul comerțului.

De asemenea, instanța de apel a respins al doilea set de apărări propus de actuala intimată, întrucât a considerat că împrejurările de care aceasta s-a prevalat nu satisfac cerințele legale care condiționează atribuirea efectului de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Așadar, deși pretinde că este nemulțumită de aplicarea normelor de drept material, autoarea recursului critică modul în care instanța de apel a reținut starea de fapt, iar acest aspect nu poate face obiectul recursului.

În concret, criticile formulate prin raportare la O.M.F.P. nr. 2.681/2009 sunt nerelevante, întrucât, chiar dacă ar fi primite, nu învestesc scrisoarea de confirmare cu efectul de recunoaștere a dreptului de creanță al recurentei, efect negat, în mod decisiv, de împrejurarea că nu a fost semnată de administratorul societății. Acest considerent decizoriu este unul factual, care reprezintă premisă imutabilă pentru soluționarea prezentului recurs.

Similar, argumentele întemeiate pe prevederile Legii nr. 31/1990 și art. 2.014 C. civ. sunt tangente statuărilor curții de apel, dat fiind că starea de fapt fixată nu reflectă că administratorul societății a transmis dreptul de reprezentare unei alte persoane, ci că scrisoarea a fost semnată de un reprezentant al departamentului financiar, în concordanță cu atribuțiile de serviciu ce îi reveneau.

În fine, nici critica prin care este vizată greșita interpretare a art. 2.537 pct. 1 C. civ. nu privește, în realitate, interpretarea legii, ci felul în care o serie de împrejurări de fapt - includerea creanței disputate în situațiile financiare ale intimatei și corespondența părților referitoare la factura în litigiu - au fost evaluate de instanța de apel, care a conchis că acestea nu îndeplinesc condițiile de valabilitate pentru a reprezenta o recunoaștere de datorie.

De aceea, contrar susținerilor recurentei și în acord cu intimata, instanța supremă observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, de vreme ce se contestă modul în care, în conformitate cu art. 479 raportat la art. 264 din același cod, instanța de control judiciar devolutiv a apreciat asupra împrejurărilor invocate de reclamantă și a stabilit că acesta nu reprezintă acte de recunoaștere a dreptului.

Așa fiind, criticile expuse de recurentă nu vizează legalitatea hotărârii, ci temeinicia acesteia și nu pot fi încadrate în motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând consecința nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din același cod.

În acest context, Înalta Curte amintește și prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta (…)".

Față de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 442 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2023.