ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 272/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 și art. 1.535 C. civ., art. 95 pct. 1, art. 107 alin. (1) și ale art. 194 și următoarele C. proc. civ.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a art. 7 alin. (7).2 din contractul nr. x din 12 august 2015, astfel cum a fost completat prin art. 5 din actul adițional nr. x din 19 septembrie 2019, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 235 din 29 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata sumelor de bani pretinse de reclamantă.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 8.395,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 234 din 26 iunie 2024, pronunțată de această instanță, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 10.065,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea situației de fapt, a istoricului litigiului și a unui extras al clauzelor contractului x din 12 august 2015, reluând majoritatea criticilor din apel, recurenta a susținut că prin decizia atacată s-a încălcat principiul consensualismului, reglementat de art. 1.178 C. civ.

Sub acest aspect, s-a argumentat că în cauză nu sunt incidente nicio eroare umană pertinentă strecurată în aplicația C., și nici prevederile art. 15 alin. (15).1 din contract ori ale Regulamentului privind furnizarea gazelor naturale la clienții finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/2016, întrucât părțile au ajuns la un acord tacit, ulterior încheierii actului adițional nr. x din 19 septembrie 2019, prin care s-a stabilit noul preț contractual în cuantum de 107 RON/MWh.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și prin prisma încălcării regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266, art. 1.268 alin. (2) și art. 1.272 C. civ., susținând că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 211.498,41 RON, conform facturii nr. x din 9 iunie 2020, în condițiile în care din voința reală și concordantă a părților rezultă că modificarea prețului de vânzare a gazelor prin ultimul act adițional a inclus serviciile de transport și de distribuție, astfel că această sumă este mai mare decât cea negociată și stabilită prin actul adițional nr. 6.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs a mai susținut că instanța de apel, constatând că factura care cuprinde debitul principal conține toate elementele obligatorii, a încălcat prevederile art. 1.270 C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, deși, de fapt, aceasta nu prevede perioada de facturare și denumirea fiecărei obligații de plată.

A mai susținut autoarea căii de atac că prin hotărârea atacată au fost încălcate dispozițiile art. 1.350 C. civ., arătându-se că instanța de apel nu a efectuat o analiză concretă privind îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale, având în vedere că societatea B. S.R.L. nu a comis nicio faptă ilicită, deoarece acesteia nu îi revenea nicio obligație valabilă, rezultând că nici celelalte condiții ale răspunderii contractuale nu erau îndeplinite în cauză.

Decizia instanței de apel a fost criticată și din cauza încălcării dispozițiilor art. 1.269 C. civ., recurenta-pârâtă susținând că actul juridic încheiat între părți are natura juridică a contractului de adeziune, iar denunțarea unilaterală a contractului a fost întemeiată pe clauza de la art. 9.3, nu pe dispozițiile art. 7.2 introdusă prin actul adițional nr. x, care nu a fost negociată de părți, astfel cum rezultă din corespondența purtată între acestea.

S-a mai susținut că art. 7 alin. (7).2 din contract este o clauză neuzuală, care nu produce efecte juridice, fiind considerată nescrisă, conform art. 1.203 C. civ., normă care a fost încălcată prin decizia recurată, întrucât această prevedere contractuală nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către recurenta-pârâtă, ceea ce are drept consecință inversarea sarcinii probei a pretinselor negocieri.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel, arătând că în etapa procesuală anterioară au fost încălcate dispozițiile art. 1.247 C. civ. și ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Dezvoltând această critică, s-a susținut că în mod greșit s-a reținut că dispozițiile Legii nr. 72/2013 nu sunt incidente în cauză, întrucât pârâta nu are calitate de creditor, acest considerent fiind apreciat ca fiind irelevant de către autoarea recursului, care a invocat calitatea sa de client îndreptățit la despăgubiri în cazul în care se constată existența unei clauze abuzive lovită de nulitate absolută, cum este cea introdusă prin actul adițional nr. x, raportat la scopul adoptării acestui act normativ.

În completarea aceleiași teze, s-a susținut că intimata-reclamantă a abuzat de poziția dominantă pe care o are în raport cu recurenta-pârâtă, iar, raportat la prevederile art. 143 alin. (1) lit. g) și art. 145 alin. (4) lit. h) din Legea nr. 123/2013, se poate constata că dispozițiile art. 7.2, completat prin art. 5 din ultimul act adițional, contravin dreptului clientului final de a denunța, cu titlu gratuit, fără a fi obligat la o contraprestație, contractul de furnizare a gazelor naturale, cu condiția acordării termenului de preaviz de 21 de zile, care a fost respectată de cumpărătoare.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, pentru motivele reținute în practicaua acestei decizii, iar după acordarea cuvântului în dezbateri, în cadrul cărora recurenta-pârâtă și-a menținut solicitarea privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar intimata-pârâtă a precizat că le va solicita pe cale separată, cauza a fost reținută în pronunțare asupra recursului.

În cauză, recuranta-pârâtă B. S.R.L. și-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că primul motiv de casare pe care recurenta și-a întemeiat calea de atac este invocat formal, fiind doar enunțat, fără a fi relevate elemente concrete care să atragă o examinare în recurs din această perspectivă, în absența dezvoltării corespunzătoare a vreunei critici întemeiate pe această dispoziție legală.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, care urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depășesc cadrul examinării recursului, vor fi înlăturate.

O primă critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la încălcarea de către instanța de apel a principiului consensualismului, prevăzut de art. 1.178 C. civ., susținându-se că, ulterior încheierii actului adițional nr. x din 19 septembrie 2019, între părți a intervenit înțelegerea tacită, prin care s-a stabilit prețul contractual de 107 RON/MWh, nu cel de 117,90 RON.

În legătură cu această chestiune, instanța de apel a reținut că prin art. 3 din ultimul act adițional încheiat între părți s-a convenit ca prețul fix și garantat al gazelor naturale furnizate să fie de 117.90 RON/MWh, pentru perioada 1 octombrie 2019 - 30 septembrie 2020, acceptând ca pertinentă apărarea pârâtei conform căreia noul preț nu a fost setat în aplicația pentru gestionarea contractelor de furnizare. În același sens, a dat eficiență dispozițiilor art. 15 alin. (15).1 din contract și Regulamentului privind furnizarea gazelor naturale la clienții finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/2016, privind necesitatea ca orice modificare sau completare a contractului să îmbrace forma scrisă.

Principiul consensualismului este reglementat de art. 1.178 C. civ., care are denumirea marginală "libertatea formei", stabilind regula generală potrivit căreia simplul acord de voințe al părților este suficient pentru a se considera că între acestea a intervenit o convenție valabilă, însă, aceeași normă instituie și excepția corelativă a situației în care însăși legea impune o anumită formă pentru încheierea actului juridic.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect norma legală a cărei încălcare se invocă, întrucât, în virtutea principiului forței obligatorii, prevăzut de art. 1.270 alin. (1) C. civ., contractul încheiat între părți are putere de lege, iar pentru a completa sau modifica legea lor, părțile erau obligate, chiar în temeiul clauzelor convenite de acestea și a dispozițiilor speciale privind contractele de furnizare a gazelor naturale, să dea înțelegerii forma scrisă, având în vedere incidența în cauză a situației care constituie excepția de la regula încheierii contractului doar prin întrunirea acordului de voințe al părților.

În concluzie, această critică nu este fondată, și va fi înlăturată ca atare.

Prin cererea de recurs s-a criticat decizia recurată pe motiv că instanța de apel ar fi încălcat regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266, art. 1.268 alin. (2) și art. 1.272 C. civ., fiind nesocotită voința reală și concordantă a părților, care au avut în vedere la stabilirea prețului contractual, prin actul adițional nr. x, inclusiv contravaloarea serviciilor de transport și distribuție a gazelor naturale.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că art. 3 din ultima înțelegere scrisă a părților nu prevede că prețul gazelor naturale include tarifele a căror excludere este susținută de pârâtă, deoarece atunci când s-a dorit includerea acestora în prețul gazelor furnizate, acest aspect a fost prevăzut în mod expres.

În legătură cu această critică, reluată în recurs, Înalta Curte constată că ceea ce se contestă, de fapt, în această etapă procesuală, este interpretarea dată de instanța de apel clauzelor din contractul încheiat între părți, astfel cum a fost modificat, și nu aplicarea greșită a normelor de drept material invocate, astfel că susținerile recurentei-pârâte nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs.

Subsumat aceluiași motiv de casare, titulara memoriului de recurs a susținut că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 1.203, art. 1.247, art. 1.269, art. 1.270, art. 1.350 și ale Legii nr. 72/2013, argumentele sale, care sunt reluate în integralitate din cererea de apel, vizează aspecte privind elementele facturii nr. x din 9 iunie 2020, săvârșirea faptei ilicite și existența prejudiciului, pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. 7.2, care nu ar fi fost negociată, raportat la probele administrate în cauză și la partea căreia îi revine sarcina probei, precum și calitatea recurentei-pârâte de client îndreptățit la despăgubire, în temeiul Legii nr. 72/2013, și poziția dominantă a societății A. S.A.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns punctual tuturor criticilor formulate în etapa anterioară, reținându-se că factura în baza căreia pârâta a fost obligată la plata debitului principal conține elementele despre care s-a afirmat că lipsesc, și că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.350 C. civ., fiind infirmată teza conform căreia între părți nu ar fi existat o negociere, iar clauza în discuție nu ar fi fost acceptată în mod expres, în scris, având în vedere că încheierea actelor adiționale anterioare atestă tocmai acest proces prin care s-a ajuns la un acord comun, aspect care rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din semnarea actului adițional nr. 6.

De asemenea, s-a reținut că art. 5 din acest act adițional vizează același aspect al încetării contractului înainte de termen, iar cronologia convențiilor scrise conduce la concluzia că art. 9.3 din contract nu mai este aplicabil, astfel că, în cazul denunțării contractului înainte de termen, prejudiciul a fost evaluat anticipat, iar pârâta datorează despăgubirea solicitată prin acțiunea introductivă. Totodată, instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, a reținut inexistența unei poziții dominante a reclamantei în raport cu pârâta, care avea libertatea de a nu încheia actul adițional, precum și faptul că nu are calitate de creditor pentru a se prevala de dispozițiile Legii nr. 72/2013.

În acest context, Înalta Curte constată că toate aceste critici care au fost grupate în paragrafele anterioare, pentru care s-a respins apelul pârâtei, au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanța de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat.

Reiterând susținerile din apel, recurenta-pârâtă ignoră existența judecății anterioare și decizia recurată, făcând abstracție, totodată, de natura și limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situația de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, și nici alte elemente factuale producătoare de consecințe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac își argumentează o parte semnificativă a recursului pendinte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură sau a celor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 234 din 26 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 234 din 26 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2025.