ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1512/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare manoperă și materiale, la care se adaugă penalități de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere, de la data scadenței până la plata efectivă a debitului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și 1350 din C. civ. și art. 194 din C. proc. civ.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență generală a instanței de judecată în soluționarea cererii, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă, conform art. 130 alin. (1) din C. proc. civ., și excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 1015 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 2539 alin. (1) și (2) din C. civ.

La primul termen de judecată din data de 22.07.2020, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a numitului C., în calitate de pârât, și obligarea pârâților, în solidar, la plata pretențiilor.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, a formulat acțiune în anulare societatea B. S.A., fundamentată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h) din C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă la data de 1 septembrie 2023, sub nr. x/2023.

La termenul din data de 07.12.2023, Curtea a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.

III. Recursul declarat:

Împotriva încheierii din data de 14 decembrie 2023 și a sentinței civile nr. 18 din data de 06 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2025, a declarat recurs pârâta B. S.A., prin administrator judiciar E.., solicitând casarea hotărârilor recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în principal ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată; de asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a prezentat situația de fapt preexistentă inițierii litigiului și evoluția parcursului procesual al cauzei, după care, în motivare, a susținut că încheierea din data de 14 decembrie 2023 și sentința pronunțată în rejudecare se impun a fi casate pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal curtea de apel a reținut că momentul de început al prescripției ar fi 12.07.2016. În opinia sa, pretinsul drept la acțiune al A. s-a născut cel mai târziu la data de 25.01.2016, când a fost emisă factura proformă.

Potrivit recurentei-pârâte, simpla emitere unilaterală a unei facturi nu poate conduce la concluzia că momentul emiterii facturii corespunde cu momentul nașterii dreptului material la acțiune al A.. Teza contrară ar duce la concluzia că intimata-reclamantă ar putea emite oricând o nouă factură, cu același conținut, pentru a eluda dispozițiile legale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, echivalând, astfel, cu o modalitate indirectă de a încerca prelungirea repetată și la infinit a termenului de prescripție, de natură a transforma o acțiune prescriptibilă, într-una imprescriptibilă. În opinia sa, o astfel de interpretare contravine prevederilor art. 2515 alin. (2), art. 2517 și art. 2523 din C. civ.

În al doilea rând, consideră că prima instanță a reținut în mod nelegal că ar fi invocat pentru prima dată în rejudecare momentul de început al curgerii termenului de prescripție prin raportare la factura proformă din 25.01.2016.

Cu privire la acest aspect, a evidențiat recurenta-pârâtă că a invocat excepția prescripției prin întâmpinările formulate în etapa fondului în primul ciclu procesual din prezentul dosar, fără a limita la o singură dată momentul de început al termenului de prescripție, indicând atât data scadenței pretinse (12.07.2016), cât și faptul că litigiul dintre părți s-a născut încă din ianuarie 2016, când a fost emisă factura proformă nr. x/25.01.2016.

În aceste condiții, consideră că refuzul Curții de Apel Ploiești de a analiza prescripția dreptului material la acțiune al A. și prin raportare la data de 25.01.2016 este complet nelegal.

În plus, consideră că momentul menționat nu poate fi calificat în niciun caz drept un motiv nou/excepție nouă invocată direct în etapa rejudecării, ci, cel mult, o clarificare a apărărilor/excepțiilor deja invocate în primul ciclu procesual.

În continuare, recurenta-pârâtă critică și susținerile primei instanțe cu privire la pretinsa existență a unui acord al ambelor părți, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2.515 alin. (3) din C. civ.. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâta arată că în cadrul întâmpinărilor formulate în fond în primul ciclu procesual a menționat expres că litigiul dintre părți s-a născut încă din ianuarie 2016 și, pe cale de consecință, consideră că acesta este momentul de început al termenului de prescripție.

Totodată, consideră că această interpretare a instanței de fond reprezintă o încălcare a prevederilor art. 13 și art. 10 din C. civ.

Printr-o altă critică, arată că stabilirea momentului de început al termenului de prescripție ca fiind 12.07.2016, în loc de 25.01.2016, are consecințe directe și asupra pretinsului caz de întrerupere a prescripției, reținut în mod nelegal de către instanța de fond.

În acest sens, susține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarul nr. x/2019, respectiv la 31.05.2019, termenul de prescripție de trei ani era deja împlinit (termenul de trei ani s-a împlinit la data de 25.01.2019). Or, întreruperea prescripției nu poate opera cu privire la o prescripție împlinită, fiind de esența cauzei de întrerupere că aceasta intervine în interiorul termenului de prescripție.

Prin urmare, raportat la momentul corect de început al termenului de prescripție, 25.01.2016, inițierea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 nu este de plano aptă să conducă la vreo întrerupere a prescripției și la aplicarea cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Printr-o altă critică, subsumată acelorași motive de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 613 din C. proc. civ., limitele casării, precum și principiul neagravării situației în propria cale de atac, sens în care a evocat și dispozițiile art. 501 și art. 502 din C. proc. civ.

În esență, consideră că, în condițiile în care, ca urmare a deciziilor pronunțate de Înalta Curte și Curtea de Apel Ploiești, a fost desființat singurul motiv de întrerupere a prescripției analizat și reținut de către Tribunalul arbitral, iar cu privire la nepronunțarea asupra motivului de întrerupere a prescripției prevăzut la art. 2.537 alin. (1

2

) raportat la 2.539 alin. (2) din C. civ., cu referire la existența litigiului anterior nr. 1046/114/2019, intimata-reclamantă nu a formulat nicio cale de atac, este evident că niciunul din cele două pretinse motive de întrerupere a prescripției nu mai putea fi analizat în rejudecarea acțiunii arbitrale.

Apreciază că această soluție este susținută și de prevederile art. 613 din C. proc. civ., arătând că, în rejudecare, nu pot fi invocate alte aspecte (argumente și apărări) care nu au făcut obiectul acțiunii în anulare.

În plus, consideră că motivarea primei instanțe din încheierea recurată este și contradictorie, instanța aplicând două raționamente potrivnice cu privire la două situații similare.

Printr-o altă critică, consideră că în mod nelegal s-a reținut îndeplinirea condițiilor legale pentru a opera întreruperea prescripției.

Reluând susținerile privind data de început a termenului de prescripție ca fiind data de 25.01.2016, apreciază că trebuie înlăturate de plano susținerile primei instanțe referitoare la întreruperea prescripției, dat fiind faptul că întreruperea prescripției nu poate opera cu privire la o prescripție împlinită.

În continuare, consideră recurenta-pârâtă că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 2539 alin. (2) din C. civ. pentru a opera întreruperea prescripției, din moment ce, în dosarul nr. x/2019, la care face referire intimata-reclamantă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în mod definitiv din culpa exclusivă a acesteia. Pe de altă parte, consideră că nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de teza finală a art. 2.539 alin. (2) C. civ., referitoare la împrejurarea ca "noua cerere să fie admisă", urmând să demonstreze în cadrul acestui recurs netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică, circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că sentința recurată este insuficient motivată precum și că prima instanță nu a analizat și nu a răspuns tuturor apărărilor invocate.

Din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a redat conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a făcut trimitere la doctrina și jurisprudența Înaltei Curți, pentru a sublinia importanța motivării.

În argumentarea criticii sale, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanță nu a analizat și nu a răspuns apărării referitoare la faptul că pretinsele lucrări solicitate de intimata-reclamantă nu fac parte din obiectul contractului, ci reprezintă lucrări suplimentare pentru care nu s-a încheiat vreun act adițional, apărare aptă, în opinia sa, să conducă la respingerea în integralitate a pretențiilor.

De asemenea, arată că instanța nu a analizat și nu a răspuns apărării cu privire la faptul că creanța pretinsă nu a fost solicitată în cadrul procedurii concordatului preventiv, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, aspect dovedit cu înscrisuri încă de la termenul din data de 19.02.2021 din dosarul arbitral.

Din analiza ofertelor de concordat rezultă că intimata-reclamantă a invocat o creanță în cuantum de 446.210,8 RON, ce nu cuprindea și creanța solicitată în prezenta cauză, deși aceasta era născută la acel moment. În aceste condiții, raportat la prevederile art. 33 și art. 36 din Legea nr. 85/2014, consideră că, ulterior închiderii procedurii concordatului, respectiv ulterior datei de 01.02.2017, intimata-reclamantă nu mai putea pretinde creanța în cuantum de 203.923,6 RON.

În al treilea rând, arată că instanța de fond nu a motivat de ce au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert tehnic F., raport care, în opinia sa, dovedește netemeinicia pretențiilor intimatei-reclamante. Potrivit recurentei-pârâte, susținerile generice ale curții de apel nu pot fi considerate drept o motivare a înlăturării expertizei realizate, în condițiile în care nu s-a arătat care ar fi celelalte probe din care ar rezulta că, în cauză, concluziile acestui raport nu sunt pertinente.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a reclamat obligarea sa la plata unei sume pentru care nu a fost respectată procedura contractuală de plată agreată, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Detaliind, arată că una dintre principalele apărări a fost reprezentată de faptul că factura nr. x/01.06.2016 nu a fost emisă în baza unei situații de lucrări valabile/confirmate nici de către beneficiar, nici de către investitor și că din dispozițiile art. 4, art. 7, art. 8 și art. 14 din contractul încheiat între părți rezultă că obligația de plată a recurentei-pârâte față de intimata-reclamantă se naște în mod valabil numai pe baza unor situații de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului și al investitorului.

Consideră că motivarea instanței de la paginile 9-11, referitoare la respectarea/nerespectarea procedurii contractuale agreate de părți cu privire la plata contravalorii lucrărilor, este contradictorie, în condițiile în care deși curtea de apel a recunoscut expres că dispozițiile contractuale prevăd că obligația de plată se năștea în mod valabil numai pe baza unor situații de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului și al investitorului și că o astfel de situație nu există la baza facturii nr. x/01.06.2016, totuși, dispune obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii acesteia.

Potrivit recurentei-pârâte, contradicția în motivarea instanței de fond devine și mai evidentă atunci când s-a reținut, în finalul paginii 11, că "lucrările deduse judecății sunt fundamentate pe nota de constatare din 12.05.2021", deși anterior reținuse expres că nota menționată nu reprezintă o situație de lucrări.

În al doilea rând, consideră că au fost încălcate principiile contradictorialității și disponibilității, întrucât instanța de fond își întemeiază soluția de admitere a solicitării reclamantei pe aspecte care nu au fost invocate de părți și nici puse în discuția contradictorie a părților.

În acest sens, subliniază că apărările sale au fost respinse prin raportare la analiza îndeplinirii condițiilor excepției de neexecutare a contractului. Or, din moment ce nu a invocat excepția de neexecutare, ci doar că nu a fost respectată procedura legală și contractuală agreată de părți, consideră că au fost încălcate principiile contradictorialității și disponibilității.

În treilea rând, consideră că soluția a fost pronunțată și cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1350, art. 1516 și art. 1270 din C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă consideră că din dispozițiile art. 4 din contractul nr. x/07.09.2015, art. 7, art. 8, art. 14, art. 13 alin. (2) din contract, art. 10.5.13 și art. 11.3 din contractul nr. x/14.10.2014 rezultă, pe de-o parte, că prevederile contractului nr. x/14.10.2014 încheiat cu Municipiul Brașov fac parte integrantă din contract și se aplică cu prioritate față de dispozițiile acestuia, iar, pe de altă parte, că obligația de plată a recurentei-pârâte față de intimata-reclamantă se naște în mod valabil numai pe baza situațiilor de lucrări confirmate de reprezentantul beneficiarului și investitorului.

Astfel, în opinia sa, contrar susținerilor instanței de fond, neîntocmirea situației de lucrări nu reprezintă o chestiune de mică însemnătate pentru pârâtă, ci este premisa nașterii obligației sale de plată. De altfel, consideră că susținerile instanței de fond cu privire la neîntocmirea situației de lucrări, independent de împrejurarea că încalcă prevederile contractuale și, implicit, condițiile atragerii răspunderii contractuale, sunt lipsite de orice fundament juridic, în condițiile în care întocmirea unui situații de lucrări care să ateste lucrările solicitate la plată de către executant este de esența oricărui contract de lucrări.

În plus, consideră că obligarea sa la plata contravalorii unei facturi care nu are la bază o situație de lucrări validă reprezintă și o eludare a art. 281 pct. 7 Codul fiscal, care prevede expres că faptul generator în cazul lucrărilor de construcții-montaj este reprezentat de emiterea situației de lucrări. Astfel, în lipsa emiterii unei astfel de situații, nu se naște în sarcina beneficiarului obligația de plată a pretinselor lucrări efectuate de prestator.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă consideră că soluția instanței de fond încalcă atât prevederile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, reprezentând o modificare substanțială a contractului de achiziții publice, cât și normele referitoare la condițiile atragerii răspunderii contractuale, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Evidențiază că părțile au agreat expres procedura realizării unor lucrări suplimentare la art. 2 alin. (4) lit. b) din contract.

Ținând cont de relația de dependență dintre contractul nr. x/07.09.2015 și contractul nr. x/14.10.2014, relație care rezultă din prevederile art. 1, art. 4, art. 13 alin. (2) și art. 14 din contract, și de caracterul de contract de achiziție publică al contractului nr. x/14.10.2014, apreciază că obligarea sa la plata unor lucrări suplimentare reprezintă o încălcare, pe de o parte, a prevederilor art. 2 alin. (4) lit. b) din contract, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 122 din O.U.G nr. 34/2006.

Printr-o critică subsecventă, arată recurenta-pârâtă că, prin obligarea sa la plata unui cuantum mai ridicat al dobânzii legale și al cheltuielilor de judecată decât cel din hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Apel Ploiești a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Arată că, prin hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Buzău a admis în parte acțiunea A. și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 203.923,6 RON reprezentând contravaloare lucrări și a sumei de 253.273 cu titlu de penalități de întârziere calculate conform art. 12 alineat ultim din contractul nr. x din 07.09.2015.

În rejudecare, prin sentința recurată, Curtea de Apel Ploiești a obligat-o la plata acelorași sume menționate în hotărâre, însă a adăugat și dobânda legală aferentă debitului principal, calculată în continuare, până la data plății efective.

Or, în condițiile în care calea de atac a acțiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale a fost promovată doar de către pârâtă, apreciază că nu putea fi obligată, în rejudecare, la plata unor sume mai mari decât cele menționate.

Potrivit recurentei-pârâte, dispunând obligarea sa și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată în continuare, până la data plății efective, prima instanță a eludat principiul neagravării situației în propria cale de atac, apreciind că reținerile instanței de fond, potrivit cărora reclamanta a solicitat acordarea penalităților de întârziere până la data plății, sunt irelevante.

Precizează că situația este similară și în privința cheltuielilor de judecată. Astfel, arată că, prin hotărârea arbitrală nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Buzău a obligat-o la plata sumei de 14.682,54 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale (reprezentând taxa de timbru aferentă acțiunii arbitrale), iar, prin sentința recurată, instanța a obligat-o la plata sumei în cuantum 19.179,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu privire la care se menționează expres că sunt reprezentate de taxa arbitrală.

În final, subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reclamat nelegalitatea susținerilor instanței de fond cu privire la pretinsa recunoaștere a lucrărilor realizate de către intimata-reclamantă și cu privire la prezumțiile reținute de instanță.

Arată că instanța și-a întemeiat raționamentul nelegal pe mai multe prezumții complet eronate. În opinia sa, curtea de apel a reținut complet nelegal faptul că: "pârâta a înregistrat în contabilitate factura, emițând extrasul de cont numărul 561/15.03.2017, prin care recunoaște că îi datorează reclamantei suma dedusă judecății, (...) împrejurare care conduce Curtea la prezumția simplă că pârâta a știut care sunt lucrările/materialele facturate și deduse judecății", precum și faptul că "reținând că lucrările deduse judecății, a căror valoare a fost recunoscută de pârâtă ca fiind datorată reclamantei, au fost achitate de investitor pârâtei, astfel că se prezumă implicit faptul că investitorul a apreciat conformitatea lor calitativă și cantitativă".

În opinia sa, prin prezumțiile aplicate, instanța de fond nu făcut altceva decât să prezume existența unor înscrisuri care să confirme lucrările pretins realizate de către intimata-reclamantă, în cuantum de 203.923,6 RON, prezumții care încalcă atât prevederile art. 329 și art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 2.538 alin. (1) și (2) din C. civ.

Contrar susținerilor instanței de fond, consideră că extrasul de cont nr. 561/15.03.2017 nu reprezintă o recunoaștere a vreunei datorii, ci doar atestă primirea facturii. De altfel, precizează că lipsa recunoașterii se observă atât din extrasul de cont din data de 07.11.2017, cât și din modalitatea în care erau recepționate, respectiv acceptate la plată și plătite facturile anterioare emise de reclamantă în temeiul contractului nr. x/07.09.2015.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale menționate în prezentul recurs.

IV. Apărările formulate:

Intimata-reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 18 februarie 2025, iar, prin rezoluție, s-a stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, instanța supremă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând încheierea și decizia atacate prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată următoarele.

Prin intermediul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a înțeles să conteste, deopotrivă, atât încheierea de ședință din data de 14.12.2023, prin care Curtea de Apel Ploiești a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și sentința civilă nr. 18/06.12.2024, pronunțată de aceeași instanță asupra fondului cererii de arbitrare, ca urmare a soluției anterioare de anulare a hotărârii arbitrale nr. 1/17.03.2021 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț Industrie și D..

Astfel cum reiese din actele dosarului, litigiul pendinte poartă asupra pretențiilor formulate de reclamantă în baza contractului de antrepriză nr. x/07.09.2015 încheiat între părți, fiind aduse în discuție, pe de o parte, aspecte referitoare la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, iar, pe de altă parte, chestiuni referitoare la temeinicia pretențiilor acesteia.

Curtea de apel a socotit întemeiată cererea reclamantei, recurenta-pârâtă formulând calea de atac a recursului, prin intermediul căreia a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă contestă soluția pronunțată de curtea de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, cuprinsă în încheierea de ședință din 14.12.2023. Criticile sunt nefondate.

Cu privire la momentul de debut al termenului de prescripție, recurenta-pârâtă a învederat că în mod nelegal curtea de apel nu a valorificat data de 25.01.2016, când a fost emisă factura proformă, considerând că, astfel, au fost nesocotite de către instanță prevederile art. 2515, art. 2517 și art. 2523 C. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin hotărârea atacată, s-a reținut că pârâta a făcut referire la această dată, ca moment de debut al termenului de prescripție, abia în fața curții de apel, în vreme ce, pe parcursul procedurii arbitrale, a susținut că termenul de prescripție a început să curgă la data scadenței facturii fiscale nr. x/2016, respectiv la 12.07.2016.

Conform art. 2513 C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Deopotrivă, astfel cum reiese din prevederile art. 2512 C. civ., prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, neputând fi invocată din oficiu de către organul de jurisdicție competent.

Raportat la aceste dispoziții legale, în mod judicios a reținut curtea de apel că, în concepția noului C. civ., prescripția este reglementată, preponderent, de norme de ordine privată, legiuitorul înțelegând să confere această prerogativă exclusiv celui în favoarea căruia curge prescripția și să limiteze momentul procesual până la care prescripția poate fi invocată.

Înalta Curte mai reține că regimul juridic de ordine privată al prescripției, prin raportare la modalitatea de invocare în plan procesual, impune concluzia potrivit căreia pârâtul este ținut să invoce excepția prescripției în termenul prevăzut de lege sub toate aspectele de care înțelege să se prevaleze, orice alte chestiuni suplimentare, legate de problematica prescripției, neinvocate în termenul legal, fiind afectate de sancțiunea decăderii.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte observă că, prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Buzău, pârâta a invocat excepția prescripției, procedând la argumentarea acesteia în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, întreaga argumentație bazându-se pe acest moment de debut al termenului de prescripție.

Deopotrivă, prin întâmpinarea depusă în dosarul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și D., constituit ca urmare a soluției de declinare pronunțate de Tribunalul Buzău, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat să se constate prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la aceeași dată de scadență a facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, această argumentație fiind reiterată și în cuprinsul concluziilor scrise depuse de parte la data de 08.03.2021.

De altfel, din cuprinsul sentinței arbitrale nr. 1/17.03.2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și D. în dosarul nr. x/2020, reiese că excepția prescripției a fost analizată prin raportare la acest moment de debut al termenului de prescripție (12.07.2016), invocat de ambele părți, în aceste limite fiind stabilit cadrul procesual, de care instanța arbitrală era ținută, în temeiul principiului disponibilității.

În atare condiții, ținând seama că prima judecată realizată în prezenta cauză este cea desfășurată în fața instanței arbitrale, acțiunea în anulare având doar scopul de a supune curții de apel verificarea legalității hotărârii arbitrale în limitele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., în mod legal curtea de apel a reținut că invocarea unui alt moment de debut al termenului de prescripție, în cadrul instituit de promovarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, nesocotește prevederile art. 2513 C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, invocarea unui alt moment de început al prescripției nu reprezintă o simplă precizare a excepției, ci constituie însuși temeiul acesteia, stabilind cadrul procesual în care se formulează apărările de către partea adversă și se desfășoară analiza organului judiciar. Prin urmare, în virtutea dispozițiilor art. 2512 și art. 2513 C. civ., partea care se prevalează de efectul prescripției extinctive trebuie să indice, în termenul prevăzut de lege, toate temeiurile pentru care consideră că această sancțiune de drept material a intervenit, orice modificare a acestei argumentații constituind un nou temei al excepției, care nu mai poate fi valorificat cu depășirea termenului legal.

Pe cale de consecință, în mod legal a reținut curtea de apel că data emiterii facturii proforme, respectiv data de 25.01.2016, nu mai poate fi valorificată în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fiind invocată ulterior momentului procesual prevăzut de lege. Consecutiv, din această perspectivă și pentru considerentele anterior expuse, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 2515, ale art. 2517 și ale art. 2523 C. civ., care reglementează regulile aplicabile prescripției extinctive, termenul de prescripție extinctivă și momentul de la care curge acesta.

În contextul argumentelor anterior expuse, rămâne lipsită de relevanță critica recurentei-pârâte referitoare la reținerea de către curtea de apel a unui acord al părților privitor la momentul de debut al termenului de prescripție. Atât timp cât pârâta nu a invocat, în termenul legal, argumentul potrivit căruia prescripția a început să curgă la data emiterii facturii proforme, ci, dimpotrivă, și-a întemeiat excepția plecând de la data scadenței facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, argumentul nou prezentat nu a fost de natură a învesti în mod legal instanța. Pe cale de consecință, nu prezintă relevanță dacă a existat sau nu un acord al părților în sensul curgerii termenului de prescripție de la data scadenței facturii fiscale nr. x/2016, respectiv 12.07.2016, cadrul procesual stabilit de către părți în fața primei instanțe, din perspectiva excepției prescripției, fiind conturat prin raportare la această dată.

Deopotrivă, devine lipsită de relevanță și critica referitoare la intervenirea cazului de întrerupere a prescripției ulterior împlinirii acesteia, atât timp cât critica în discuție este indisolubil legată de temeinicia celei privitoare la momentul de debut al termenului de prescripție.

Nefondate sunt și argumentele prin intermediul cărora se invocă nesocotirea de către curtea de apel a prevederilor art. 613 și ale art. 501-502 C. proc. civ.

Conform art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și: [...] în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Art. 205 C. proc. civ. prevede că la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar conform art. 481 din același act normativ, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În prezenta cauză, tribunalul arbitral a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune reținând ca fiind incidentă cauza de întrerupere a cursului prescripției constând în recunoașterea creanței. Deopotrivă, a socotit că, în atare context, nu mai prezintă relevanță cazul de întrerupere prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ., referitor la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă o hotărâre de respingere sau de anulare a unei cereri anterioare.

Împotriva hotărârii arbitrale a formulat acțiune în anulare doar pârâta din dosarul arbitral, respectiv B. S.A. care, într-un prim ciclu procesual, a fost respinsă. Recursul formulat de aceeași parte a fost, însă, admis, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, reținându-se insuficienta motivare precum și încălcarea principiului disponibilității prin raportare la cazul de întrerupere a prescripției reglementat de art. 2537 pct. 1 C. civ. (referitor la recunoașterea dreptului).

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că nu au fost nesocotite dispozițiile art. 613 C. proc. civ., întrucât cazul de întrerupere a prescripției, reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ., referitor la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă o hotărâre de respingere sau de anulare a unei cereri anterioare, a fost invocat de către reclamanta A. în fața tribunalului arbitral, însă nu a fost analizat sub cuvânt că a fost găsit ca fiind incident alt caz de întrerupere a cursului prescripției, respectiv recunoașterea dreptului (art. 2537 pct. 1 C. civ.).

Însă, ca urmare a deciziei instanței de recurs din primul ciclu procesual, cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ. nu a mai putut fi reținut, ceea ce a reactivat interesul reclamantei A. de invocare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, analiza realizată de către curtea de apel a cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ. nu nesocotește prevederile art. 613 și ale art. 501-502 C. proc. civ.

În primul rând, art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., anterior redat, dispune că instanța se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Or, analizând cazul de întrerupere a prescripției, invocat în termen legal de către reclamantă în cursul arbitrajului, curtea de apel nu a depășit limitele convenției arbitrale, ci a statuat respectând cadrul procesual stabilit de către părți.

Deopotrivă, nu s-a produs o înrăutățire a situației pârâtei B. S.A. în propria cale de atac și în rejudecarea dispusă ca urmare a admiterii cererii sale de recurs, întrucât și în primul ciclu procesual excepția prescripției a primit soluția de respingere. O nouă soluție de respingere, întemeiată, de astă dată, pe un alt caz de întrerupere, care a fost invocat în mod legal de către partea adversă, însă nu a fost analizat de către tribunalul arbitral, nu reprezintă o situație mai gravă pentru pârâtă decât cea din ciclul procesual anterior.

Înalta Curte mai reține, totodată, nefondate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în rejudecare, instanța de apel nu ar mai fi fost în măsură să analizeze cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât reclamanta nu a declarat cale de atac.

În primul rând, reclamanta nu prezenta interes în declararea unei căi de atac (acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, respectiv recurs împotriva sentinței de respingere a acțiunii în anulare declarate de partea adversă), atât timp cât ambele organe jurisdicționale au reținut că nu a operat prescripția, aceasta fiind întreruptă. Nici măcar calea recursului împotriva unor considerente nu îi era deschisă reclamantei, atât timp cât ar fi trebuit să invoce lipsa analizei cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ.. Or, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., se poate promova cale de atac împotriva considerentelor numai atunci când s-au dezlegat probleme de drept care nu au legătură cu judecata, care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, legea neprevăzând posibilitatea promovării unei astfel de căi de atac pentru completarea considerentelor unei hotărâri.

Mai mult, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În cauza de față, instanța de casare din primul ciclu procesual a dispus refacerea judecății în integralitate, ceea ce presupune analiza tuturor apărărilor invocate în termen legal de către reclamantă raportat la excepția prescripției, care nu au fost analizate anterior pe motivul lipsei relevanței, desigur, cu respectarea întocmai a aspectelor tranșate prin decizia de casare care, însă, au privit exclusiv cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ. (referitor la recunoașterea dreptului).

A mai invocat recurenta-pârâtă existența unei contradicții între considerentele curții de apel din perspectiva reținerii, pe de o parte, a imposibilității de analiză a cazului de întrerupere a prescripției referitor la pretinsa recunoaștere a datoriei, pe motiv că nu a fost invocat în termen în fața tribunalului arbitral, iar, pe de altă parte, a analizei cazului de întrerupere a prescripției reglementat de art. 2539 alin. (2) C. civ., deși acesta nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare proprii din partea reclamantei. Și această critică este nefondată, în condițiile în care, cu privire la acest din urmă caz de întrerupere a prescripției, nu s-a susținut împrejurarea că nu ar fi fost invocat în termen legal, iar, pe de altă parte, după cum deja s-a argumentat, lipsa promovării unei acțiuni în anulare de către reclamantă nu constituie un impediment la analiza, în rejudecare, a acestei situații, atât timp cât partea nu avea la îndemână mijloace legale eficiente pentru a obține completarea considerentelor cu privire la acest aspect, iar prevederile legale anterior redate impun, în urma admiterii acțiunii în anulare, o rejudecare în limitele convenției arbitrale, iar nu în limitele motivelor invocate pe calea acțiunii în anulare.

De altfel, dacă ar fi primită susținerea recurentei-pârâte, ar fi grav vătămate drepturile părții adverse care, deși a invocat în mod legal o apărare, aceasta nu ar mai ajunge a fi analizată pe fond prin jocul circumstanțelor: considerarea acestei apărări ca fiind lipsită de relevanță, în contextul socotirii ca întemeiată a unei alte apărări, dublată de lipsa posibilității părții de a recurge la o cale de atac legală, efectivă, care să poată conduce la analiza pe fond a respectivei apărări, precum și de admiterea căii de atac promovate de partea adversă, cu consecința rejudecării cauzei.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt, oricum, îndeplinite condițiile pentru a opera întreruperea prescripției. Și această critică este nefondată.

Conform art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripția se întrerupe [...] prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie. Pe de altă parte, art. 2539 alin. (2) prevede că prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că nu poate opera cazul de întrerupere a prescripției, întrucât cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 a fost anulată din culpa reclamantei, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

În acord cu cele statuate de către curtea de apel, Înalta Curte notează că prevederile legale anterior menționate nu disting în funcție de motivul anulării cererii de chemare în judecată, astfel că alegațiile recurentei-pârâte reprezintă o adăugare la lege. De altfel, orice soluție de anulare a unei cereri de chemare în judecată presupune, prin ipoteză, o situație de neîndeplinire a unei obligații procesuale, asociindu-se cu ideea de culpă.

Cât privește referirea la poziția procesuală a părții adverse, aceasta este lipsită de relevanță în condițiile în care însăși recurenta-pârâtă menționează că reclamanta nu a renunțat la acest caz de întrerupere a prescripției.

Nu în ultimul rând, referitor la caracterul condiționat al întreruperii cursului prescripției de soluția de admitere a acțiunii, Înalta Curte reține că acesta a fost valorificat de către instanța de apel, acțiunea reclamantei fiind admisă.

Pe cale de consecință, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cuprinsă în încheierea de ședință din data de 14.12.2023, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., soluția nefiind contrară normelor de drept procesual ori material și nici afectată de vicii de motivare.

Cu privire la sentința civilă nr. 18/06.12.2024, recurenta-pârâtă a invocat, în primul rând, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În motivare, recurenta a învederat că instanța de fond nu a răspuns apărării sale referitoare la faptul că respectivele lucrări nu fac parte din obiectul contractului, ci reprezintă lucrări suplimentare.

Critica este nefondată, din cuprinsul sentinței recurate (pagina 8-9) reieșind că această apărare a fost analizată de către curtea de apel, fiind evaluat, pe larg, probatoriul administrat. Instanța a înlăturat motivat concluzia expertului judiciar potrivit căreia lucrările nu ar fi fost cuprinse în contract, observând că expertul nu a indicat lucrările avute în vedere și făcând o analiză pe larg a celorlalte probe administrate în cauză.

Subsumat aceluiași caz de casare, recurenta-pârâtă a invocat omisiunea instanței de a analiza apărarea potrivit căreia, în lipsa solicitării creanței în cadrul procedurii concordatului preventiv ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta nu mai poate valorifica această creanță, raportat la prevederile art. 33 și art. 36 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, deși pârâta a formulat această apărare, curtea de apel a omis să ofere un răspuns cu privire la aspectul invocat. Cu toate acestea, trebuie reținute prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, precum și cele ale art. 497 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată [...], coroborate cu interpretarea oferită de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 79/2022, potrivit căreia "în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță".

Ținând seama că, în cauză, a existat un prim ciclu procesual, finalizat printr-o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, precum și că apărarea căreia nu i s-a oferit răspuns de către curtea de apel privește exclusiv o chestiune de interpretare a legii, operațiune care poate fi realizată în recurs, Înalta Curte va analiza, în cele ce urmează, temeinicia acestei apărări.

Din această perspectivă, se are în vedere că normele legale invocate de către recurentă în susținerea acestei critici nu conduc la concluzia pierderii de către creditor a dreptului de a-și valorifica creanța în situația în care a omis să formuleze o cerere în procedura concordatului preventiv.

Art. 33 din Legea nr. 85/2014 prevede următoarele: (1) În cursul procedurii, debitorul își desfășoară activitatea în limitele afacerii sale obișnuite, în condițiile concordatului preventiv, sub supravegherea administratorului concordatar. (2) Măsurile cuprinse în concordatul preventiv, inclusiv modificările creanțelor, profită și codebitorilor, fidejusorilor și terților garanți.

Potrivit art. 36 din același act normativ: (1) Dacă procedura concordatului preventiv se finalizează cu succes, la termenul prevăzut în contract sau anterior acestuia, după caz, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere prin care va constata realizarea obiectului concordatului preventiv. În acest caz, modificările creanțelor prevăzute în concordatul preventiv rămân definitive. (2) În cazul în care în cursul derulării procedurii, înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 24 alin. (4), administratorul concordatar apreciază că este imposibilă realizarea obiectivelor concordatului din motive neimputabile debitorului, poate cere judecătorului-sindic constatarea nereușitei concordatului preventiv și închiderea procedurii.

Aceste texte legale nu validează susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia, în lipsa formulării unei cereri de creanță în procedura concordatul preventiv, creditorul pierde dreptul de a-și valorifica respectiva creanță. De altfel, orice situație în care o persoană pierde un drept prin efectul legii trebuie în mod expres reglementată, neputând fi presupusă.

Mai mult, conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, orice creditor care obține un titlu executoriu asupra debitorului în cursul procedurii poate formula cerere de aderare la concordat sau poate să își recupereze creanța prin orice alte modalități prevăzute de lege.

Așadar, legea însăși prevede posibilitatea pentru un creditor de a acționa fie în procedura concordatului preventiv, fie pe alte căi prevăzute de lege pentru recuperarea creanței sale, fiind fără suport legal alegațiile recurentei-pârâte conform cărora creditorul ar pierde dreptul de a-și valorifica creanța în lipsa participării la procedura concordatului preventiv.

În acest context, având în vedere caracterul neîntemeiat al apărării formulate de către recurenta-pârâtă, ținând seama că, în urma analizei efectuat