ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1559/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare manoperă și materiale, la care se adaugă penalități de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere de la data scadenței până la plata efectivă a debitului.

La 22.07.2020 reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a numitului C., în calitate de pârât, și obligarea pârâților în solidar la plata pretențiilor.

Prin sentința civilă nr. 533/30.09.2020, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale generale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și D., pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2020.

Prin hotărârea nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț Industrie și D. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare lucrări și de 253.273 RON, cu titlu de penalități de întârziere; a respins capătul de cerere privind obligarea administratorului C. la plata pretențiilor reclamantei, acesta neavând calitate procesuală; a obligat pârâta la plata sumei de 14.682,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A. a formulat acțiune în anulare, fundamentată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

Prin sentința nr. 3/14.07.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins acțiunea în anulare.

Împotriva acestei sentințe, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar, a invocat nelegalitatea sentinței recurate, urmare a încălcării și aplicării greșite a art. 9 și art. 14 C. proc. civ., prin raportare la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța arbitrală.

Sub acest aspect, a arătat că a invocat în susținerea motivelor acțiunii în anulare faptul că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de părți, fiind încălcate principiile disponibilității și contradictorialității și că a soluționat în mod nelegal excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A mai arătat că, deși curtea de apel a admis faptul că în fața instanței arbitrale nici părțile, și nici instanța din oficiu nu au invocat pretinsul motiv de întrerupere a prescripției, reprezentat de pretinsa recunoaștere a datoriei de către recurentă, în raport cu art. 2.537 pct. 1 C. civ., totuși nelegal a apreciat curtea de apel că nu ar fi fost încălcate principiile disponibilității și contradictorialității și că instanța s-ar fi pronunțat în limita învestirii.

Potrivit recurentei, singura susținere invocată de partea adversă în încercarea de a combate excepția prescripției a vizat pretinsa aplicabilitate a art. 2.539 alin. (2) C. civ., în raport cu existența litigiului purtat anterior de părți. Or, reținând pretinsul caz de întrerupere a prescripției și aplicabilitatea art. 2.537 pct. 1 C. civ., fără a-l pune în discuția contradictorie a părților, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității în soluționarea excepției, cu referire la art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

În opinia recurentei, faptul că partea adversă a invocat un alt caz de întrerupere a prescripției decât cel reținut de instanța arbitrală, respectiv cel reglementat de art. 2.539 alin. (2) C. civ., nu poate conduce la concluzia că, prin reținerea unui alt caz, fundamentat pe art. 2.537 pct. 1 C. civ., ar fi fost respectate prin hotărârea arbitrală principiile contradictorialității și disponibilității și limitele învestirii, cum în mod nelegal a apreciat curtea de apel.

Așadar, potrivit recurentei, respingând motivul de anulare vizând faptul că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, curtea de apel a aplicat greșit art. 9 și art. 14 C. proc. civ. de altfel, sentința recurată cuprinde motive contradictorii, de vreme ce reține că respectivul motiv de întrerupere a prescripției nu a fost invocat de părți și nici din oficiu de tribunal.

Un alt set de critici se referă la respingerea motivului de anulare a hotărârii arbitrale referitor la nelegala soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune de către instanța arbitrală, reținându-se eronat de către curtea de apel că argumentele prezentate reprezintă aspecte legate de modalitatea de interpretare și apreciere a probelor.

Sub acest aspect, a arătat că ceea ce a criticat a fost modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și aplicarea greșită a normelor legale în materie, respectiv prevederile art. 2.537 pct. 1 și ale art. 2.538 alin. (1) și (2) C. civ.; or, aceste texte legale nu pot fi calificate drept o modalitate de interpretare și apreciere a probelor, în condițiile în care criticile dezvoltate se încadrau în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu referire la încălcarea ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii.

În continuare, după evocarea jurisprudenței, a subliniat că înregistrarea în contabilitate a unei facturi trimisă de creditor și al cărui debit nu este recunoscut de către debitor nu poate fi asimilată unui caz de întrerupere a prescripției.

În acest context, a arătat că extrasele de cont, apreciate nelegal de către tribunal ca fiind o recunoaștere a datoriei, doar atestă primirea facturii nr. x/01.06.2016 și nu pot fi apreciate drept un caz de întrerupere a prescripției, întrucât nu reprezintă o dovadă în acest sens. Totodată, faptul că nu există o recunoaștere neîndoielnică a pretinsului drept invocat de intimată rezultă și din extrasul de cont din 07.11.2017, în care a fost precizată mențiunea că suma de bani este în litigiu, precum și din documentele depuse pe parcursul soluționării litigiului arbitral, din care rezultă modalitatea în care erau recepționate și înregistrate în contabilitate facturile transmise de intimată.

În final, a subliniat că, având în vedere considerentele reținute cu caracter general cu privire la argumentele subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel a refuzat practic să le analizeze.

O altă critică se referă la greșita respingere a motivului de acțiune în anulare subsumat art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin care a fost invocată nelegalitatea dispoziției de admitere în parte a acțiunii A. S.R.L., prin raportare la faptul că pretinsa creanță aflată în discuție nu a fost solicitată în cadrul procedurii concordatului preventiv, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, aspect care încalcă Legea nr. 85/2014.

În argumentarea acestei critici, a arătat că în condițiile în care creanța pretinsă în cauză de A. S.R.L. exista la momentul omologării procedurii concordatului preventiv cu privire la recurentă și nu a solicitat-o în cadrul acestei proceduri, deși a fost notificată și a cunoscut oferta de concordat, este evident că ulterior închiderii acestei proceduri, intimata nu mai putea pretinde creanța în cuantum de 203.923,6 RON, aspect ce rezultă din art. 33-36 din Legea nr. 85/2014.

Concluzionând, a subliniat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33-36 din Legea nr. 85/2014 și ale art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că nu a fost analizat motivul de acțiune în anulare vizând încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității în soluționarea cererii de obligare a sa la plata sumelor pretinse de A. S.R.L., și implicit nu s-a pronunțat asupra acestuia.

Sub acest aspect, a relevat că a expus în fața curții de apel faptul că tribunalul arbitral și-a fundamentat dispoziția de admitere a acțiunii pe un temei legal, cu referire la art. 1.170 și art. 1.270 C. civ., care nu a fost invocat de părți și nici pus în discuția contradictorie a părților.

Evidențiind că instanța avea obligația de a analiza și a se pronunța asupra acestui motiv al acțiunii în anulare, a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, a invocat nelegalitatea sentinței recurate și din perspectiva aprecierii de către curtea de apel a faptului că nu ar intra sub incidența art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., argumentele referitoare la încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 601 C. proc. civ., art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 1.350 și art. 1.516 C. civ. și ale art. 281 pct. 7 Codul fiscal, context în care nici nu le-a mai analizat, sub pretext că ar constitui critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Or, în opinia recurentei și contrar celor reținute de curtea de apel, normele invocate în susținerea motivului de acțiune în anulare și încălcate de instanța arbitrală sunt imperative și incluse în ordinea publică, iar acestea se circumscriu ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

O ultimă critică se referă la greșita respingere a motivului de acțiune în anulare, prin care a învederat că instanța arbitrală nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra excepției nulității clauzei de la art. 12 pct. 2 din contract, aspect care încalcă art. 603 și art. 425 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că din motivarea hotărârii recurate reiese că acest motiv a fost respins ca lipsit de interes, context în care era necesar ca instanța să-l pună în discuția părților; astfel, curtea de apel a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității, reglementate de art. 9 și art. 14 C. proc. civ.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 14.03.2022 intimata a depus întimpinare la dosar, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

La 31.03.2022 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 14.06.2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele anterioare, situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea, între B. S.A. și Municipiul Brașov a contractului nr. x/02.10.2014, în subsecvența căruia părțile litigante au încheiat contractul nr. x/07.09.2015, având ca obiect executarea unor lucrări de instalații termice la obiectivul Centrul de Afaceri Brașov.

Susținând că B. S.A. nu și-a îndeplinit obligația de plată a unor lucrări de manoperă și materiale, A. S.R.L. a demarat prezenta procedură arbitrală, îndreptându-și pretențiile asupra contravalorii lor și a penalităților de întârziere.

Tribunalul arbitral a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte demersul reclamantei A. S.R.L. și a obligat pârâta să achite sumele de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare lucrări și de 253.273 RON, cu titlu de penalități de întârziere, și a respins capătul de cerere privind obligarea administratorului C. la plata pretențiilor reclamantei, reținând că nu are calitate procesuală.

Acțiunea în anulare formulată împotriva hotărârii pronunțate în arbitraj a fost respinsă, prin sentința care formează obiect al recursului de față, fundamentat de titulara sa pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

În acțiunea în anularea hotărârii pronunțate în arbitraj, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat, printre altele, modalitatea de soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a invocat încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, de vreme ce instanța arbitrală a reținut existența unui alt caz de întrerupere a cursului prescripției decât cel invocat de reclamantă, în lipsa dezbaterilor și a posibilității pârâtei de a se apăra.

În acest sens, a subliniat că, urmare a invocării prin întâmpinare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în combaterea acesteia, prin răspunsul la întâmpinare, A. S.R.L. a evocat un caz de întrerupere a cursului prescripției, fundamentat pe dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la existența litigiului purtat anterior între părți, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019

Însă, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța arbitrală a apreciat că sunt întrunite condițiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., care reglementează cazul de întrerupere a prescripției prin recunoașterea datoriei.

În tot acest context, recurenta a arătat curții de apel că instanța arbitrală a încălcat dreptul părților la o dezbatere contradictorie, constând în posibilitatea de a combate toate aspectele relevante ale pretinsei recunoașteri a datoriei, garanții înglobate în normele actuale de procedură; cu alte cuvinte, a subliniat că instanța nu a asigurat părților acest deziderat, opunând acestora direct prin motivare, fără dezbateri, viziunea sa în privința prescripției, care a avut nu doar efectul de a surprinde părțile printr-o perspectivă complet nouă asupra cursului acesteia și a unei cauze de întrerupere a prescripției determinată de recunoașterea datoriei, ci și vătămarea desprinsă prin acest procedeu ca urmare a lipsei oricărei previzibilități, care a afectat dreptul la apărare al intimatei, recurenta de acum.

De asemenea, din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a invocat încălcarea și aplicarea greșită a unor norme imperative de ordine publică, cu referire la art. 2.537 pct. 1 și art. 2.538 alin. (1) și (2) C. civ., sens în care a prezentat argumente în combaterea pretinsei recunoașteri a datoriei și neîndeplinirii condițiilor textelor legale.

Înalta Curte notează că, sentinței recurate îi lipsește o analiză reală a situației expuse de parte, de vreme ce curtea de apel s-a rezumat la a aprecia succint că instanța arbitrală s-a pronunțat în limitele învestirii date de către părți, respectiv pe instituția prescripției și întreruperea cursului, și că reținerea unui alt caz de întrerupere nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilități, respectiv că afirmațiile vizând nelegala soluționare a excepției prescripției sunt aspecte de netemeinicie.

O atare conduită echivalează lipsei motivării, întrucât lipsește examenul afirmațiilor prezentate de parte în acțiunea în anulare, dar și o cenzură a hotărârii pronunțate în arbitraj, al cărei control apare ca fiind făcut doar formal.

Mai mult, procedând astfel, curtea de apel a produs recurentei vătămări procesuale cu caracter continuu, prin aplicarea greșită a prevederilor art. 9 și ale art. 14 C. proc. civ., reținând greșit că deși cazul de întrerupere a prescripției întemeiat pe art. 2.537 pct. 1 C. proc. civ. nu a fost invocat de părți și nici de instanța arbitrală din oficiu, totuși nu au fost încălcate principiile disponibilității și contradictorialității.

Se cuvine subliniat că, găsind fondate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., analiza celorlalte motive de recurs nu se mai impune, deoarece prin efectul casării judecata va fi reluată în integralitate.

De aceea, sentința atacată urmează să fie casată, în temeiul art. 497 C. proc. civ., iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 3 din 14 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.