ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 685/2020

Ședința publică din data de 20 martie 2020

Asupra recursulurilor de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 07.07.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B., prin lider de asociere B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.464.452,49 RON reprezentând penalități aferente sumelor facturate de către reclamantă în perioada 04.03.2014-10.04.2014, debitul principal fiind achitat de către pârâtă la data de 29.03.2017 și la plata penalităților de întârziere aferente facturilor emise de către reclamantă în perioada 11.04.2014-13.05.2014, calculate de la data scadenței facturilor până la data plății efective (la data de 05.07.2017, valoarea penalităților era de 1.256.494,14 RON), cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1284, art. 1535 alin. (1), art. 1538 alin. (1) și art. 1521 din C. civ.

Prin încheierea de ședință din 02.08.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a fost admisă excepția necompetenței funcționale și a fost înaintată cauza secției a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

Prin încheierea de ședință din 14.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței funcționale, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, s-a constatat conflict negativ și s-a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 4027/30.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la facturile emise în perioada 04.03.2014-06.05.2014 și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 978 din 29 martie 2018 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea reclamantei referitoare la plata penalităților aferente sumelor facturate în perioada 04.03.2014 - 06.05.2014, constatându-se prescris dreptul material la acțiune. Au fost respinse cererile reclamantei referitoare la plata penalităților aferente facturilor emise de reclamantă în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014 și la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții a formula apel reclamanta, iar prin dcizia civilă nr. 2276 din 9 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat, în parte, sentința civilă, respectiv în ceea ce privește soluția prescripției dată pentru facturile emise în perioada 06.03.2014-06.05.2014 și, rejudecând cauza în aceste limite, a respins excepția prescripției referitoare la sumele cuprinse în facturile emise în perioada 06.03.2014-06.05.2014, ca neîntemeiată. A respins ca neîntemeiate pretențiile rezultând din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, a menținut în rest sentința apelată și a respins și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca nefondată.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L. cât și pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L..

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. se solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 2276 din 09 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în ceea ce privește soluțiile de respingere ca neîntemeiate a pretențiilor rezultând din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, respectiv de menținere a soluției de respingere a pretențiilor rezultate din facturile emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014, trimiterea cauzei spre rejudecarea acestor capete de cerere și obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, sub un prim aspect, se arată că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta că în cauză, prima instanță s-a pronunțat asupra chestiunii opozabilității față de Asociere a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012 referitoare la scadența facturilor și penalitatea aplicabilă, întregul eșafodaj al sentinței nr. 978 din 29 martie 2018 fiind întemeiat pe mecanismele prevăzute de acest contract, referitoare la scadența facturilor emise de către reclamantă și penalitatea aplicabilă, instanța de fond apreciind că prevederile contractuale sunt opozabile Asocierii.

Arată recurenta că, dat fiind că Asocierea/C. nu a formulat apel împotriva sentinței nr. 978/2018, aspectele reținute de prima instanță referitor la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 3.3 lit. a) și art. 9.1 din contractul de vânzare-cumpărare au dobândit autoritate de lucru judecat - cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurenta reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă pe de-o parte la penalitățile aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, iar pe de altă parte la cele emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014.

Susține recurenta că soluția instanței de apel este consecința interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale referitoare la stipulația pentru altul (art. 1284 alin. (2) din C. civ.), respectiv referitoare la efectele neplății la scadență a unor sume de bani (art. 1535 alin. (1) din C. civ.). Prestația la care era obligată D. S.R.L. față de recurentă, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, era aceea de plată a contravalorii betoanelor - șape achiziționate, potrivit prevederilor art. 3.3 din contract, în termen de 45 zile de la data primirii facturilor.

În situația neexecutării obligației de către promitent, beneficiarul are dreptul de a acționa direct împotriva promitentului pentru a obține atât executarea prestației cât și daunele moratorii - clauza penală.

Asocierea și-a asumat obligația de a plăti A. facturile emise potrivit contractului de vânzare-cumpărare perfectat cu D. - facturi care consemnau în mod expres scadența obligației de plată.

Interpretarea prevederilor actului adițional nr. x în sensul că obligația de plată a facturilor către recurenta reclamantă nu era supusă unui termen sau unei penalități de întârziere constituie o limitare nejustificată a prestației prevăzute de contractul de vânzare-cumpărare.

Astfel cum rezultă din preambulul actului adițional nr. x, Asocierea a acceptat să achite facturile emise de recurentă cu deplina prefigurare a faptului că acestea aveau o scadență, respectiv a existenței unei penalități de întârziere, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu acceptul Asocierii.

Asocierea nu a procedat la plata facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, deși își asumase această obligație și cunoștea scadența facturilor, astfel încât recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite acordarea penalității de întârziere prevăzută de contractul de vânzare-cumpărare.

Referitor la penalitățile aferente factiurilor emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014, se arată că, în mod greșit au apreciat instanțele de fond că porivit actului adițional nr. x/10.04.2014 la contractul de antrepriză nr. x/2011 stipulația pentru altul ar fi fost revocată. Astfel, decizia civilă nr. 471/A din 7 martie 2017, avută în vedere de instanțe, a fost casată în parte, prin decizia nr. 5146 din 04 decembrie 2018. De asemenea, actul adițional nr. x/13.03.2012 menționează asumarea de către C. a obligației de plată a facturilor emise de către A., fără vreo limitare în timp a acestei obligații, iar actele adiționale nr. x/2014 și nr. y/2014, pretins a fi reziliat actul adițional nr. x/2012, nu au fost aduse la cunoștința recurentei A., fiind invocate de C. numai după ce recurenta a inițiat demersurile legale pentru recuperarea sumelor ce i se cuvin în mod legal. În plus, părțile au aplicat mecanismul prevăzut de actul adițional nr. x și ulterior semnării actului adițional nr. x/2014, dar și ulterior încheierii actului adițional nr. x/01.07.20140, D. instructând în mod expres pârâta să efectueze plata sumei de 2.552.204,05 RON către recurentă. Totodată, de vreme ce există obligația C. de a achita facturile, este pe deplin aplicabilă penalitatea de întârziere prevăzută pentru neplata facturilor la scadență.

În aceste condiții, stipulația pentru altul agreată prin actul adițional nr. x nu putea fi revocată, o soluție contrară fiind în mod evident greșită, date fiind dispozițiile art. 1286 alin. (2) din C. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 497, 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de recurenta pârâtă B. S.R.L., lider al ASOCIERII B. S.R.L. - B. (Asocierea), se solicită modificarea în parte a hotărârii pronunțate, recurenta considerând că în mod greșit instanța de apel a respins excepția prescripției raportat la pretențiile A. S.R.L. din perioada 06.03.2014 - 06.05.2014.

În motivare, recurenta pârâtă arată că instanța de judecată reține că notificarea emisă la 05.05.2017 a avut efect întreruptiv pentru penalitățile provenind din facturile a căror scadență se împlinea ulterior acestei date însă, în contradicție vădită cu această teză, instanța face trimitere la facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014.

Recurenta susține că în realitate, doar pentru o mică parte din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014 scadența se împlinea ulterior datei de 05.05.2017. Astfel, pentru facturile emise în perioada 06.03.2014-19.03.2014, notificarea transmisă de intimată este ulterioară datei la care s-a împlinit termenul de prescripție.

Având în vedere dispozițiile art. 2537 pct. 4 din C. civ., precum și faptul că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014-19.03.2014 intimata nu a transmis niciun act prin care recurenta pârâtă să fie pusă în întârziere, este evident că instanța de judecată a aplicat în mod greșit textul de lege.

În drept au fost invcate dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă A. S.R.L. s-a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. și s-a solicitat, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

A formulat întâmpinare în cauză și intimata pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. solicitând, în esență, respingerea recursului formulat de reclamantă ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 septembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L., invocată de intimata recurentă-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare și, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 6 martie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este fondat, iar recursul recurentei pârâte B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situației de fapt, se constată că instanța de fond a reținut că între D. S.R.L., în calitate de cumpărător, și reclamantă, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012.

Prin actul adițional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011, încheiat între pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. și D. S.R.L., s-a stabilit ca facturile emise de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012 să fie achitate începând cu data de 13 martie 2012 direct către aceasta de către pârâtă, în baza situațiilor de lucrări acceptate la plata de către D. S.R.L., înțelegere calificată de instanță ca fiind o stipulație pentru altul în sensul art. 1284 din C. civ.

S-a mai reținut că, prin art. 3 al actului adițional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011 părțile semnatare ale acestuia au revocat această stipulație, motiv pentru care, având în vedere principiul accesoriul urmează soarta principalului, s-a concluzionat că este neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente facturilor emise după data de 10.04.2014 și neachitate la scadență.

A mai avut în vedere instanța de fond și decizia civilă nr. 471/A/07.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care la fel, s-a stabilit că potrivit actului adițional nr. x din 10.04.2014 a încetat obligația de plată a pârâtei către furnizorii D. S.R.L..

În consecință, instanța de fond a apreciat că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014 - 06.05.2014 dreptul material la acțiune pentru plata penalităților aferente este prescris, iar penalitățile aferente facturilor emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014 nu sunt datorate, câtă vreme nu era datorat nici debitul principal.

Instanța de apel a constatat că prin notificarea din 05.05.2017 a fost întrerupt termenul de prescripție în privința penalităților aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, iar pe fond, pentru facturile emise în perioada 06.03.2014 - 10.04.2014, a apreciat că pârâta nu datorează penalități, câtă vreme din actul adițional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011 nu rezultă în mod expres că aceasta s-ar fi obligat și la plata penalităților.

Cât privește soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente facturilor emise în perioada 11.04.2014 - 06.05.2014, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe împrejurarea că, deoarece prin decizia nr. 471/2017 s-a stabilit că din momentul revocării stipulației prin actul adițional din 10.04.2014 pârâta nu mai trebuia să achite debitul principal, pe cale de consecință, nu mai erau datorate nici penalitățile.

Se mai impune precizarea că ulterior pronunțării decizie civile nr. 2276 din 9 noiembrie 2018, ce face obiectul prezentului recurs, decizia nr. 471/2017 a fost casată prin decizia nr. 5146 din 4 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă.

Referitor la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. se apreciază ca fiind nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitoare la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat.

Susține recurenta că în cauză, prima instanță s-ar fi pronunțat asupra chestiunii opozabilității față de Asociere a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, iar în condițiile în care pârâta nu a formulat apel împotriva soluției date de prima instanță, aplicarea în speță a dispozițiilor art. 3.3 lit. a) și art. 9.1 din acest contract ar fi dobândit autoritate de lucru judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Din verificarea considerentelor sentinței instanței de fond nu rezultă însă că prin acestea s-ar fi analizat apărarea pârâtei referitoare la poziția sa de terț față de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012. Astfel, pentru penalitățile aferente facturilor emise în perioada 04.03.2014-06.05.2014 instanța de fond a analizat și a găsit întemeiată excepția prescripției, fără a mai analiza pe fond pretențiile reclamantei. În privința respingerii cererii de obligare la plata penalităților aferente facturilor emise în perioada următoare, 07.05.2014-13.05.2014, instanța de fond a avut în vedere exclusiv principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului, și reținând că "reclamanta nu mai poate pretinde de la pârâtă contravaloarea facturilor emise ulterior datei de 10 aprilie 2014", a concluzionat că nu pot fi pretinse nici penalități.

Față de aceste considerente, este evident că în speță nu se pune problema încălcării dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., problema pretinsei "inopozabilități" a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012 nefiind tranșată de prima instanță.

Se constată însă ca fiind fondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1284 alin. (2) precum și ale art. 1286 alin. (2) din C. civ.

Astfel, instanțele de fond au calificat clauza contractuală cuprinsă în actul adițional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză nr. x/19.05.2011 ca fiind o stipulație pentru altul, în înțelesul art. 1284 din C. civ., aspect necriticat nici în apel și nici în recurs.

Potrivit art. 1284 alin. (2) C. civ., prin efectul stipulației beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1286 alin. (2) C. civ., stipulația poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent.

Rezultă, din analiza acestor dispoziții legale că, prin stipulația pentru altul terțul beneficiar dobândește dreptul de a cere executarea prestației direct promitentului, acceptarea stipulației nefiind o condiție de validitate, însă principala consecință a acceptării o constituie consolidarea dreptului beneficiarului cu privire la prestația ce face obiectul stipulației.

Odată solicitată executarea prestației este îndeplinită și condiția privind acceptarea acesteia, iar terțul beneficiar poate utiliza toate mijloacele pe care le are la dispoziție orice creditor pentru realizarea dreptului său.

Revocarea stipulației pentru altul în modalitățile prevăzute de art. 1287 C. civ. este posibilă cât timp acceptarea acesteia nu a ajuns la stipulant sau promitent, astfel cum rezultă din prevederile art. 1286 alin. (2) C. civ.

În cauză, s-a apreciat că prin actul adițional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză nr. x/19.05.2011 a fost revocată stipulația pentru altul cuprinsă în actul adițional nr. x/13.03.2012, fără ca însă niciuna dintre instanțele de fond să facă vreo referire la condițiile în care se putea face aplicarea dispozițiilor art. 1286 alin. (2) din C. civ., respectiv fără să rețină o situație de fapt care să justifice incidența acestor dispoziții legale.

Instanțele de fond au dat eficiență pretinsei revocări din actul adițional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză, fără a stabili însă dacă această revocare a avut loc înainte sau după consolidarea dreptului beneficiarului de a cere executarea prestației direct de la promitent.

De asemenea, câtă vreme s-a stabilit că obiectul stipulației pentru altul l-a constituit plata facturilor emise în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, în care sunt reglementate și termenul de plată și sancțiunea nerespectării acestuia, iar potrivit dispozițiilor art. 1284 alin. (2) C. civ., prin efectul stipulației beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației, este nelegală constatarea instanței de apel în sensul că ar fi fost nevoie de o asumare expresă a obligației de plată a penalităților în cazul nerespectării termenului de plată a facturilor.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, respectiv numai în privința cererii având ca obiect penalitățile aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014, și va trimite cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța va stabili cu prioritatea dacă, față de circumstanțele concrete ale cauzei, actul adițional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză era susceptibil de a produce efectele juridice invocate de pârâtă. De asemenea, instanța va ține cont și faptul că decizia nr. 471/2017, pe care s-au întemeiat instanțele în primul ciclu procesual, a fost casată prin decizia nr. 5146 din 4 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, astfel încât aceasta nu se mai bucură de autoritate de lucru judecat.

Referitor la recursul formulat de pârâta B. S.R.L., instanța constată că o primă critică vizează fapul că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, motivul de casare poate fi invocat atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau când, din unele considerente rezultă temeinicia acțiunii, iar din altele netemeinicia acesteia ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc.

Recurenta susține că reținerea instanței de apel, în sensul că notificarea emisă la 05.05.2017 a avut efect întreruptiv pentru penalitățile provenind din facturile a căror scadență se împlinea ulterior acestei date, ar fi contradictorie cu trimiterea la facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014. În speță, însă, recurenta-pârâtă pune în discuție nu contrarietatea argumentelor reținute de instanța de apel, ci situația de fapt constatată de aceasta, ceea ce înseamnă că recurenta încearcă, pe calea recursului, cale de atac ce vizează doar nelegalitatea hotărârii, să repună în discuție situația de fapt. Or, este evident că nu pot forma obiectul prezentei căi de atac, extraordinare, critici de netemeinicie, vizând modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate.

De asemenea, și critica subsumată punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ. este în realitate tot o critică de netemeinicie. Astfel, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2537 pct. 4 din C. civ., dar invocă faptul că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014 - 19.03.2014, intimata reclamantă nu a transmis niciun act prin care să pună în întârziere recurenta, situație de fapt diferită de cea reținută de intanța de apel.

Pentru a fi incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. însă, nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, câtă vreme recurenta invocă inexistența vreunui act prin care să fi fost pusă în întârziere, în condițiile în care intanța de apel a reținut contrariul, este evident că această critică vizează modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel și nu greșita aplicare a legii.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2276 din 09 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel pentru rejudecarea cererii având ca obiect plata penalităților de întârziere aferente sumelor facturate de către recurenta-reclamantă în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2020.