ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1522/2020

Ședința publică din data de 29 iulie 2020

Analizând actele dosarului și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 14.06.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 312.111,68 RON, datorate în baza facturii fiscale seria x nr. x/20.12.2017, a penalităților de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 3.4.3 din contract și a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 04.07.2018, reclamanta a precizat că penalitățile de întârziere calculate de la data scadenței obligației de plată și până la 14.06.2018 sunt în cuantum de 67.415,04 RON.

Prin sentința civilă nr. 3164/18.10.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 312.111,68 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x/20.12.2017 și a penalităților de întârziere de 67.415,04 RON, calculate de la data scadenței obligației de plată și până la 14.06.2018, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi ce vor curge de la 15.06.2018 și până la plata efectivă a debitului principal, precum și a sumei de 9.179,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 770/25.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelanta fiind obligată către intimată la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei și rejudecarea cauzei în fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

După prezentarea situației de fapt, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, susținând că instanța de prim control judiciar a încălcat normele privind interpretarea contractului și a adăugat nepermis obligații suplimentare în sarcina sa, ca urmare a denunțării unilaterale a contractului.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.266 alin. (2) C. civ. când a interpretat voința părților exprimată în art. 5.2 și în art. 5.6 din contractul de prestări servicii de arhivare nr. 3151/15.09.2010 și în Anexa 1 la contract, atunci când a stabilit că recurenta datorează intimatei un tarif de 13 euro pentru fiecare container ce urma a fi restituit.

După ce a redat clauzele contractuale pretins a fi fost greșit interpretate de instanța de apel, recurenta a susținut că, în raport cu acestea și cu situația de fapt, restituirea documentelor s-a realizat conform ipotezei de la art. 5.2 din contract, în termen de 92 de zile de la data încetării acestuia, astfel încât nu datorează vreun preț pentru restituire. Cu toate acestea, a subliniat că intimata a ales, fără vreo justificare logică și pertinentă, aplicarea unui tarif de 13 euro pentru fiecare container cu documente restituit, în contextul în care un astfel de tarif era prevăzut pentru o altă ipoteză, respectiv cea în care intimata ar fi procedat la restituire, la solicitarea recurentei, în termen de 72 de ore, termen foarte scurt care ar fi implicat eforturi semnificative din partea acesteia. De altfel, recurenta a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce ar fi aplicabil tariful de 13 euro/container și nu tariful de 16 euro/container ori cel de 5 euro/container.

În concluzie, a afirmat că instanța de apel în mod nefondat a statuat că tariful datorat este de 13 euro/container, deși restituirea documentelor s-a efectuat la 92 de zile de la încetarea contractului și nu în termen de 72 de ore.

În final, recurenta a susținut că, în măsura în care îi vor fi respinse argumentele expuse anterior, intimata ar putea fi îndreptățită cel mult la contravaloarea prestației pentru serviciile de organizare a documentelor restituite, la un tarif de 5 euro/container, conform Anexei nr. 1.

Cea de-a doua critică se referă la capătul de cerere accesoriu privind obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere, prin prisma căreia a arătat că, întrucât nu datorează creanța principală, nu datorează nici penalitățile solicitate de intimată.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că în mod nelegal a dispus instanța obligarea sa la plata penalităților de întârziere, deoarece factura aflată în discuție a fost emisă la 20.12.2017, dată la care contractul era încă în vigoare, fiind întocmită cu 6 luni înainte de restituirea efectivă a tuturor documentelor, așa încât penalitățile nu sunt datorate pentru perioada anterioară.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului pentru nemotivare în drept, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției tardivității recursului, intimata a învederat că termenul legal de declarare a recursului a fost depășit, indicând drept reper data la care i-a fost comunicată hotărârea atacată și a conchis în sensul că ultima zi în care putea fi declarat recursul era 19.08.2019.

Referitor la excepția nulității recursului, intimata a susținut că, prin criticile formulate, recurenta tinde să repună în discuție aspectele de fapt analizate de instanța de apel, acestea neputând fi astfel încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, intimata a relevat caracterul nefondat al criticilor formulate, din perspectiva analizei juste pe care instanța de prim control judiciar a făcut-o cu privire la interpretarea clauzelor contractului ce constituie temeiul juridic al acțiunii.

Recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor și a reiterat criticile formulate pe fondul recursului, invocând, în esență, încălcarea de către instanța de apel a principiului forței obligatorii a contractelor.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au formulat puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepțiile tardivității și nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., asupra cărora reține următoarele:

Excepția tardivității declarării căii de atac este neîntemeiată, deoarece termenul de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ. a fost respectat, având în vedere că hotărârea atacată i-a fost comunicată recurentei la 23.07.2019, iar recursul a fost expediat printr-un serviciu de curierat rapid la 22.08.2019.

Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurenta trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei recurate, prin care să fie combătut raționamentul curții de apel aflat la baza respingerii apelului și care să tindă la demonstrarea nelegalității judecății finalizate prin decizia atacată, recurenta rezumându-se la prezentarea unor aspecte ce țin de situația de fapt a speței, de relațiile dintre părți și la redarea conținutului unor dispoziții legale și contractuale care, în opinia sa, au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel; recurenta nu a indicat, însă, niciun text de lege încălcat sau greșit aplicat.

Divergența reclamată de către recurentă poartă asupra obligațiilor ce îi revin, în calitate de beneficiar în relația contractuală cu intimata, în calitate de prestator, la momentul încetării convenției încheiate între părți și al retragerii containerelor cu documente arhivate și depozitate de către intimată, operațiune finalizată prin restituirea unui număr de 4.366 de containere pentru care intimata a emis factura fiscală seria x nr. x/20.12.2017, în valoare de 312.111,68 RON.

În memoriul de recurs, recurenta și-a expus convingerea în sensul inaplicabilității unui cost aferent restituirii documentelor și, pornind de la această structură a apărărilor, a dezvoltat propria construcție juridică a cauzei, prin care urmărește să probeze că în sarcina sa nu subzistă obligația de plată pentru returnarea definitivă a containerelor cu documente și că doar în ipoteza în care rezilierea contractului s-ar fi datorat culpei sale, i-ar fi revenit obligația de a achita cheltuielile legate de restituirea documentelor, potrivit art. 5.6 din convenție.

Criticile recurentei, ignorând considerentele deciziei recurate, nu sunt apte să-i contureze nelegalitatea, întrucât instanța de apel a avut în vedere normele legale incidente și clauzele contractuale asumate de părți în Anexa 1 la convenția nr. 3151/15.09.2010, intitulată "Prețuri prestări servicii și opțiuni", precum și în Condițiile generale ale contractului, în baza cărora a statuat că părțile au convenit ca retragerea definitivă a documentelor din spațiul de depozitare al intimatei, indiferent de motivul acesteia, să nu fie făcută cu titlu gratuit, ci să fie remunerată. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că titularul căii ordinare de atac și-a asumat contractual obligația de plată pentru returnarea definitivă a containerelor cu documente, în contextul în care potrivit Condițiilor generale ale contractului părțile au prevăzut o astfel de ipoteză, pentru care au făcut trimitere la tarifele stabilite în Anexa 1, la rubrica "Identificare Consultare Restituire", în baza cărora intimata și-a evaluat prestația prin raportare la cel mai mic tarif, cel de 13 euro/container.

De aceea, criticile recurentei tind la o reevaluare a conținutului unor clauze convenționale, dar nu demonstrează nelegalitatea deciziei recurate, în lipsa vreunei norme legale încălcate sau greșit aplicate, așa încât nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, ele nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, ea va fi obligată, în aplicarea art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 6.792 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității declarării recursului.

Admite excepția nulității recursului și, în consecință:

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 770/25.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.792 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 iulie 2020.