ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1963/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 311.969,95 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate asupra facturilor fiscale nr. x din 30 decembrie 2014, nr. x din 30 decembrie 2014, nr. x din 30 decembrie 2014 și nr. x din 16 februarie 2015, cu obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată avansate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1170, art. 1178, art. 1270 și art. 1516 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3760 din 13 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311.969,95 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la 27 august 2015. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6724,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, B. S.A. a formulat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1671 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 31 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se următoarele:

Cererea de recurs debutează cu o expunere a istoricului litigiului, după care, în motivarea căii de atac declarate, recurenta formulează critici de nelegalitate întemeiate pe motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta consideră că, pentru justa soluționare a prezentei cereri, trebuie avut în vedere principiul libertății contractuale în materie civilă prevăzut de dispozițiile art. 1169 C. civ.

Raportat la acest principiu, recurenta arată că, prin încheierea Contractului unic pentru furnizarea serviciilor de comunicații electronice nr. x ("Contractul") s-a urmărit recunoașterea (ratificarea) raporturilor juridice derulate între părți în perioada 01.10.2014 - 31.12.2014 în baza unei înțelegeri verbale și nicidecum confirmarea unui act juridic în sensul art. 1263 - 1264 din C. civ., menționând, totodată, și că, prin acest contract, părțile au convenit ca A. să poată solicita o penalitate de 0,1 % pe zi de întârziere în cazul în care facturile aferente serviciilor prestate nu sunt achitate de către B. la scadență.

Recurenta menționează că părțile nu erau ținute de respectarea formei scrise pentru valabilitatea contractului (înțelegerii) încheiat verbal în raport de prevederile art. 1178 din C. civ., potrivit cu care contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Mai mult, se arată că, în cauză, nu existau motive de nulitate, iar prevederile art. 51 din Ordonanța de Urgență nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice nu sunt incidente întrucât, dată fiind calitatea sa de furnizor de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului, societatea B. nu întrunește cerințele unui utilizator final, noțiune a cărei definiție se regăsește la art. 4 alin. (1) pct. 4 din același act normativ.

În cele ce urmează, recurenta face vorbire de principiul de drept civil pacta sunt servanda reglementat de art. 1270 C. civ., menționând că importanța acestui principiu este evidențiată și în cuprinsul art. 1516 alin. (1) C. civ.:

"Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației".

Recurenta afirmă, totodată, că forța obligatorie a contractului se impune și în relația cu instanța de judecată, aceasta neputându-se substitui voinței părților prin lipsirea de efecte juridice a unui contract ce reprezintă voința lor concordantă.

Așadar, având în vedere faptul că, prin încheierea contractului s-a urmărit recunoașterea prestării serviciilor de telefonie x pentru perioada 01.10.2014-31.12.2014, a tarifelor aplicabile și reglementarea termenilor și condițiilor financiare (scadența, penalități de întârziere, etc.), recurenta consideră că aplicarea prevederilor art. 3.4. poate fi realizată, retroactiv, prin voința părților, pentru perioada ce a făcut obiectul contractului.

Se mai arată că art. 1170 din C. civ. nu poate fi interpretat în sensul unei acceptări parțiale a obligațiilor contractuale, respectiv numai debitul principal, nu și cel accesoriu, astfel încât, acceptarea la plată de către pârâtă a facturilor necontestate (mult după momentul semnării contractului, respectiv în data de 27.08.2015) nu poate avea decât semnificația acceptării indivizibile atât a valorii debitului principal, cât și a accesoriului reprezentat de penalitățile de întârziere.

În contextul mai-sus prezentat, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, considerând în mod eronat că prevederile contractului nu se pot aplica retroactiv în ceea ce privește obligația de plată a penalităților în raport de faptul că acest contract nu are caracterul unui act confirmativ.

Se susține că intenția părților, exteriorizată juridic, a fost aceea de a se percepe penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, astfel încât, o interpretare în acest mod a actului juridic în discuție ar însemna practic lipsirea de efecte a contractului, în condițiile în care, potrivit regulilor generale de interpretare a contractelor (art. 1266 alin. (1) și art. 1268 alin. (3) C. civ.), contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

La solicitarea Înaltei Curți, recurenta a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în situația în care acesta este admisibil, solicitând, în mod expres, ca soluționarea recursului să aibă loc cu citarea părților .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte în data de 13 februarie 2020.

La 16 martie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a transmis, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, formulând, totodată, și apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca fiind vădit nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 martie 2020 .

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinarea.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 6 aprilie 2021, completul de filtru a respins excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimată, pentru motivele reținute în respectivul act procesual. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a indicat considerentele pentru care a înlăturat actul de voință al pârâtei, de recunoaștere a dreptului reclamantei la perceperea de daune moratorii, la nivelul dobânzii legale, nu pot fi primite.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de prim control judiciar a motivat în ce constă rațiunea pentru care achiesarea pârâtei la dreptul reclamantei de a solicita dobânda legală pentru plata cu întârziere a debitului principal nu poate avea nicio consecință procesuală. Astfel, este de netăgăduit faptul că atunci când pârâtul recunoaște în tot, sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii (art. 436 alin. (1) C. proc. civ.). Însă, în speță, instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere subsidiar, referitor la plata dobânzii legale, astfel că nu putea să dea altceva decât s-a cerut, fiind limitată, în demersul său de principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil (art. 9 alin. (2) și (3) C. proc. civ.). Cu alte cuvinte, considerentele instanței de apel, potrivit cărora nu poate da relevanță juridică achiesării pârâtei la o cerere cu care instanța nu a fost învestită, răspund exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța constată însă întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se reține că reclamanta a prestat pârâtei servicii de comunicație electronică în perioada 1 octombrie 2014 - 31 decembrie 2014, în condițiile inexistenței unui contract constatat prin înscris sub semnătură privată.

Pentru plata serviciilor de telefonie x, reclamanta a emis un număr de 4 (patru) facturi fiscale, în perioada 30 decembrie 2014 - 16 februarie 2015, facturi necontestate de pârâtă (beneficiarul serviciilor). Acordul perfectat inițial verbal de către părți a fost constatat prin înscris sub semnătură privată abia la data de 6 aprilie 2015 (convenția nr. x). Potrivit convenției, pârâta avea obligația de a achita prețul serviciilor furnizate în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturilor, iar prin clauza penală inserată în art. 3.4, pentru neplata la termen a prețului, aceasta datora o penalitate de întârziere de 0,1% pe zi, calculată asupra sumei scadente și neplătite, până la data achitării integrale a sumei restante.

Este necontestată împrejurarea că actul încheiat la data de 6 aprilie 2015 nu reprezintă o confirmare a contractului, în sensul prevederilor art. 1262 - 1264 C. civ., întrucât nu reprezintă un act juridic unilateral, abdicativ și accesoriu, cu efecte retroactive, prin care s-ar fi renunțat la dreptul de a invoca nulitatea contractului. Concret, la data perfectării înțelegerii părților, nu existau motive de nulitate, întrucât nu era necesară forma scrisă a convenției, în raport de prevederile art. 51 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011 raportat la art. 4 alin. (1) pct. 4 din același act normativ. Pârâta nu are calitatea de utilizator final, fiind ea însăși furnizor de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului. Așadar, în speță nu se pune în discuție confirmarea unui contract anulabil, ci doar dacă prevederile unei convenții pot retroactiva.

Din această perspectivă, instanța reține că, în baza libertății contractuale instituită prin art. 1169 C. civ., părțile pot încheia orice convenție în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care țin de ordinea publică ori de bunele moravuri.

Așa fiind, în măsura în care părțile au inserat, în contractul perfectat la 6 aprilie 2015, o clauză penală moratorie, pentru neexecutarea la scadență a obligației de plată a serviciilor deja prestate, în condițiile art. 1535 și art. 1539 teza ultimă C. civ., instanța de apel nu a justificat motivele pentru care o atare clauză nu poate produce efecte. Concret, în raport de prevederile art. 1169 C. civ., nu a arătat ce norme imperative împiedică o atare convenție accesorie (clauza penală), inserată în contractul de prestări servicii.

Mai mult decât atât, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1266 și art. 1267 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voința concordantă a părților iar clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Astfel, la stabilirea voinței concordante, nu a ținut seama de scopul contractului, anume acela de a reglementa condițiile și termenele de plată ale unor servicii deja prestate la momentul perfectării convenției. În același sens, a ignorat faptul că facturile fiscale emise de prestator nu erau încă achitate la data încheierii acordului în formă scrisă.

Nu în ultimul rând, statuând că sancțiunea cuprinsă în clauza penală nu se poate aplica pentru obligații anterioare încheierii convenției, a interpretat prevederile acestei clauze prin luarea sa din context, contrar principiului interpretării sistematice. Câtă vreme prin prevederile art. 2.1, părțile au prevăzut explicit că perioada contractuală reglementată este anterioară datei încheierii acordului, instanța de apel, stabilind că prevederile art. 3.4 nu se pot aplica retroactiv, a interpretat acest articol contrar înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Față de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare, de către instanța de prim control judiciar, a prevederilor art. 1169 C. civ. și a regulilor de interpretare a convențiilor, cuprinse în art. 1266 - 1267 C. civ., critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1671 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1671 din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 octombrie 2021.