ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 09.02.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 211.521,13 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în baza contractului de închiriere încheiat între părți la 27.07.2016, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 6.379 RON calculate, conform contractului de închiriere, până la data introducerii acțiunii și plata lor în continuare, până la achitarea în întregime a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 759.445,76 RON, din care 87.146,09 RON reprezintă venitul nerealizat prin impunerea unui discount de 15% în favoarea intermediarului S.C. C. S.R.L., 34.767,84 RON reprezintă profitul nerealizat ca urmare a organizării evenimentelor cu un alt prestator de servicii de catering, contrar obligațiilor contractuale asumate, 514.966 RON - sarcina suplimentară cu salariile angajaților preluați de la reclamanta-pârâtă, calculată proporțional cu cifra de afaceri realizată, iar 122.565,73 RON reprezintă diferența neachitată pentru servicii de catering în cadrul proiectului "D.", cu cheltuieli de judecată.

La data de 20.09.2018 reclamanta a solicitat, prin cerere completatoare, obligarea pârâtei și la plata sumei de 209.563,39 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/29.03.2018.

Întrucât până la judecata cauzei pe fond, față de S.C. A. S.A. s-a deschis procedura insolvenței, tribunalul a disjuns judecata cererii reconvenționale, formând dosarul nr. x/2019 în care a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 75 lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 216/31.01.2019, Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă a admis în parte acțiunea modificată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 211.521,13 RON, cu titlu de debit principal, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.379 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate asupra debitului principal, de la scadența fiecărei facturi fiscale până la data de 09.02.2018, precum și la plata penalităților de întârziere calculate asupra debitului principal de la 10.02.2018 până la data plății integrale a acestuia.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 209.563,39 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/29.03.2018, ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1869/07.11.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. - societate în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar E. S.P.R.L. și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.879,7 RON, reprezentând taxă de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. -societate în insolvență, a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că din decizia atacată nu rezultă că instanța de apel a avut în vedere susținerile sale vizând recunoașterea sumei datorate de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Astfel, a subliniat că, deși a susținut în fața instanței de apel că temeiul creanței îl reprezintă contractul de închiriere încheiat între părți la 27.07.2016 și că întreaga creanță a fost recunoscută de pârâta S.C. B. S.R.L. pe parcursul judecății în fața primei instanțe, curtea de apel s-a limitat să facă trimitere la împrejurarea că factura aferentă comisionului datorat nu a fost semnată și acceptată la plată de S.C. B. S.R.L. și să rețină că nu ar rezulta modul de calcul al sumei înscrise în factură.

În continuare, a arătat că așa cum rezultă din actele dosarului, S.C. B. S.R.L. nu a contestat creanța, ci a recunoscut-o, invocând însă dispozițiile art. 1.556 C. civ. referitoare la compensație, care nu sunt aplicabile în cauză.

De asemenea, a susținut că nu rezultă care este motivarea instanței de apel nici cu privire la apelul declarat de S.C. B. S.R.L., raportat la argumentele sale privind imposibilitatea legală a operării compensării, în condițiile în care nu deține un titlu executoriu împotriva pârâtei, dar și raportat la dispozițiile art. 1.617 C. civ., împotriva voinței ambelor părți; totodată, curtea de apel nu a avut în vedere nici lipsa vreunei erori a primei instanțe cu privire la sumele luate în calcul și nici argumentul privind lipsa temeiniciei invocării excepției de neexecutare, cu toate consecințele aferente.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că ambele apeluri declarate în cauză au fost soluționate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Cu privire la propriul apel, a arătat că în mod greșit nu a luat în considerare curtea de apel recunoașterea deplină de către pârâtă a creanței izvorâte din contractul de închiriere încheiat între părți la 27.07.2016.

În ceea ce privește apelul părții adverse, a susținut că instanța de prim control judiciar, cu încălcarea dispozițiilor art. 1.617 C. civ., a reținut în mod nelegal că a intervenit compensația sumelor reprezentând creanța S.C. B. S.R.L. (constatată prin hotărâre judecătorească) cu sumele pe care le-a solicitat prin acțiune.

În opinia recurentei, nu putea opera compensația, în condițiile în care nu deținea o creanță pe care să o fi putut pune în executare silită, în baza unui titlu executoriu. În fapt, obiectul acțiunii viza tocmai constatarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței și, implicit, obligarea pârâtei la plata sumei corespunzătoare.

A subliniat recurenta că imposibilitatea compensării rezultă și din atitudinea procesuală oscilantă a apelantei-pârâte, care în cuprinsul aceluiași act - întâmpinarea, a menționat fie că recunoaște în principiu creanța, că solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii și că invocă excepția de neexecutare, fie că ar fi solicitat compensarea sumelor de bani, recunoscând practic creanța.

În altă ordine de idei, a susținut că simpla formulare a cererii de chemare în judecată impunea analiza cu prioritate a obiectului acesteia, compensația putând interveni în momentul în care ar fi avut un titlu executoriu împotriva pârâtei.

În acest sens a arătat că sunt și dispozițiile art. 1.617 alin. (3) C. civ., care permit oricărei părți să renunțe la compensație.

A conchis recurenta că dispozițiile art. 1.616 și art. 1.620 C. civ. și cele ale art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi aplicate în cauză, nefiind îndeplinite condițiile pentru intervenirea compensației.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.10.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează încălcarea, de către instanța de apel, a obligației de motivare a hotărârii, mai precis, lipsa unei motivări adecvate apte să răspundă tuturor chestiunilor esențiale ale cauzei, ridicate de părți în motivarea căii de atac ori în apărare.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat recunoașterea creanței de către intimata S.C. B. S.R.L., atât prin întâmpinare, cât și, în continuare, pe parcursul litigiului în fața primei instanțe, inclusiv prin invocarea compensării legale.

De asemenea, recurenta a arătat că în apel nu s-a formulat un răspuns cu privite la apărarea centrală a S.C. A. S.A. referitoare la imposibilitatea operării compensării legale, împotriva voinței părților și în lipsa unui titlu executoriu care să constate creanța reclamantei, dar nici cu privire la lipsa de temeinicie a excepției de neexecutare a contractului, apărare esențială pe aspectul fondului pretenției.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că îndeplinirea obligației de motivare a hotărârii judecătorești, în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., presupune o analiză critică a instanței atât asupra probelor administrate, cât și asupra argumentelor și apărărilor părților care, având un caracter esențial, pot determina ori, cel puțin, influența soluția adoptată. Lipsa unei astfel de analize poate constitui o nemotivare a hotărârii, deoarece ea semnifică lipsa unei analize complete a cauzei ori cel puțin o analiză insuficientă care este de natură să afecteze necesitatea asigurării echitabilității procedurii și să răspundă imperativului aflării adevărului în cauză.

Examenul deciziei recurate permite instanței supreme constatarea că argumentele și apărările esențiale ale părților nu au fost cercetate, deși motivarea instanței de apel debutează prin sublinierea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.

În acest context, Înalta Curte observă că instanța de apel pleacă de la premisa că părțile au încheiat o tranzacție, care însă nu și-a produs efectele, fără a sublinia care este semnificația acesteia în planul probațiunii judiciare asupra temeiniciei drepturilor afirmate de părți, că suma 209.563,39 RON solicitată de reclamantă - aferent facturii fiscale nr. x/29.03.2018 - nu este însușită prin semnătură de către pârâtă și nu este acceptată de aceasta, fără a verifica însă justificarea sumei prin raportare la clauzele și executarea contractului dintre părți și fără a explica adecvat care este semnificația neacceptării facturii, atunci când aceasta este indisolubil atașată executării unei convenții, la fel cum nu a stabilit cum se repercutează în stabilirea temeiniciei dreptului reclamantei înscrierea la masa credală a reclamantei a unei anumite sume de bani de către S.C. B. S.R.L.

La fel de real este că instanța de apel nu a cercetat condițiile compensării, deși acesta a reprezentat un obiect principal al dezbaterilor în apel, nu a analizat excepția de neexecutare opusă de intimată și nici nu a analizat pretinsele acte de recunoaștere a datoriei realizate de pârâtă prin acte procesuale în prima instanță, chestiune pe care apelanta S.C. A. S.A. a sesizat-o în mod repetat.

Motivarea instanței de apel are, în aceste circumstanțe un caracter teoretic, fiind rezumată la o suită de date factuale a căror analiză, în planul semnificației lor juridice, nu a fost realizată. De aceea, este corectă afirmația recurentei care a criticat decizia din perspectiva unei motivări inadecvate, într-o măsură suficientă, astfel încât este de natură să semnifice lipsa cercetării propriu-zise a cauzei.

Înalta Curte arată că insuficienta explicare a raționamentului judiciar nu doar că nu permite părților un acces concret la jurisdicția la care au apelat, dar nu permite, mai departe, verificarea legalității soluției adoptate în sistemul căilor de atac deschise de lege.

În acest context, instanța de recurs arată că în condițiile și limitele stabilite de părți prin cererile de apel, respectiv prin întâmpinare, instanța trebuia, în mod necesar, să răspundă acestora cu privire la semnificația juridică a actelor de procesuale efectuate de pârâtă în prima instanță - invocate ca acte de recunoaștere, să clarifice obiectul și întinderea creanțelor reciproc recunoscute de părți prin tranzacție, chiar dacă aceasta nu și-a produs efectele, să stabilească sensul "nerecunoașterii facturilor" de către partea căreia i se opun, atunci când acestea sunt emise în executarea unui contract, corelat cu excepția de neexecutare invocată de cealaltă parte, să cerceteze dacă înscrierea intimatei cu o creanță la masa credală a recurentei a inclus compensarea și are caracter definitiv și, desigur, să analizeze toate apărările referitoare la caracterul și natura acestei compensări, dacă ea este cerută instanței investite cu apelul.

Pe aceste premise, instanța de recurs arată că a doua critică din recurs, referitoare la greșita aplicare ori încălcarea a normelor de drept material de către instanța de apel, prin care se deduce instanței de control judiciar aplicarea greșită a dispozițiilor legale din materia compensării, nu poate fi examinată decât în considerarea celor reținute mai sus.

Astfel, instanța de recurs arată că instanța de apel, evocând dispozițiile art. 1616-1617, art. 1620 C. civ. și pe cele ale art. 90 din Legea nr. 85/2014, arată că instituția compensării devine incidentă dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Aceste condiții nu au fost însă examinate de instanța de apel, și chiar dacă se subliniază că ele sunt îndeplinite, în realitate, nicio analiză specifică nu poate susține concluzia finală, că acest lucru este validat prin înscrierea creanțelor S.C. B. S.R.L. în tabelul preliminar al datoriilor reclamantei aflate în procedura insolvenței.

Înalta Curte subliniază că pentru a putea trasa concluzii corecte asupra incidenței compensării, instanța de fond trebuia să verifice existența și calitatea creanțelor reciproce, să stabilească dacă aceasta impune lichidarea judiciară a datoriilor și dacă stingerea datoriilor prin compensare poate opera chiar în contra voinței unuia dintre titularii creanțelor reciproce.

Mai mult decât atât, în măsura în care prin decizia atacată s-a admis apelul pârâtei S.C. B. S.R.L., a fost schimbată în parte sentința, iar acțiunea reclamantei a fost respinsă ca efect al compensării, instanța de recurs constată că în considerentele prezentate asupra acestui apel nu se stabilește cu claritate dacă cerificarea și lichidarea creanței sunt realizate de instanța de judecată ori de către administratorul judiciar în procedura insolvenței debitoarei S.C. A. S.A. și dacă aceasta a avut în vedere întreaga creanță afirmată judiciar (incluzând suma de 209.563,39 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/29.03.2018) ori numai parte a acesteia.

De aceea, Înalta Curte arată că examinarea celui de-al doilea motiv de recurs se subordonează, în acest caz, celui privind nemotivarea deciziei, de aceea, examenul său propriu-zis nu poate fi realizat.

În concluzie, găsind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție arată că revine instanței de apel, în rejudecarea cauzei, obligația de a supune unui examen real și adecvat toate aspectele sesizate în examinarea recursului.

Pentru aceste motive, conform art. 497 C. proc. civ., recursul S.C. A. S.A. va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. - în insolvență, prin administrator judiciar E. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1869/07.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza curții de apel, spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.