ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2043/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat să fie obligată pârâta la plata debitului restant în cuantum de 500.463,4 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada februarie 2016 - martie 2017, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,15% din valoarea restantă a fiecărei facturi fiscale, calculate de la data scadenței până la data plății efective.

Prin sentința nr. 290/11.03.2020 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata sumei totale de 20.181 RON reprezentând rest neachitat din contravaloarea facturilor nr. x/29.02.2016 (9342 RON), nr. y/15.03.2016 (10462 RON) și nr. z/31.05.2019 (377 RON).

De asemenea a admis în parte cererea subsidiară și a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,15%/zi aferente restului neachitat din factura x/29.02.2016, de 9.342 RON, calculate de la data de 17.10.2016 și până la achitarea efectivă a acestui debit restant.

Împotriva acestei sentințe la data de 12.05.2020 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 14.09.2020.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1568 din 06 noiembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. SPRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 290 din data de 11.03.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei civile nr. 1568 din 06.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. SPRL.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare invocat vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță.

În mod nelegal, se susține de către recurenta-reclamantă că instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit existența raporturilor contractuale ulterior expirării termenului contractual.

Recurenta-reclamantă face trimitere la dispozițiile art. 2538 alin. (3) C. civ., susținând că reprezintă acte de recunoaștere tacită a datoriei, plata parțială, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor și penalităților, solicitarea unui termen de plată și alte asemenea aceste.

Pentru perioada ulterioară expirării termenului contractual, creanța este certă, în condițiile art. 662 C. civ., reclamanta probând astfel existența raporturilor contractuale dintre părți.

Pârâta a înțeles să conteste aceste facturi doar în fața instanței de judecată și a motivat nerecunoașterea facturilor fiscale prin faptul că pentru perioada mai 2016- martie 2017 contractul dintre părți nu mai exista.

Raportul juridic constant și stabil dintre cele două părți a constat în primirea/predarea facturilor pe email, ci nu prin semnarea și ștampilare. Facturile fiscale emise pentru perioada august- decembrie 2016, au fost comunicate pârâtei prin email fără ca aceasta să le fi contestat vreodată.

Acest aspect este susținut inclusiv de faptul că o parte din facturile emise de reclamantă au fost achitate parțial, iar confirmarea de sold de 377.426,29 RON a fost înaintată reclamantei fără obiecțiuni.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că plata parțială a facturii nr. x din 31.05.2016 reprezintă acordul pârâtei, iar același raționament se impune a fi aplicat și cu privire la facturile fiscale ce fac obiectul prezentului recurs, facturi fiscale care au fost emise după ajungerea la termen a contractului de prestări servicii nr. x din 15.06.2015.

Recurenta-reclamantă apreciază că pârâta a acceptat tacit continuarea contractului nr. x/16.06.2015 precum și facturile fiscale emise de reclamantă și comunicate prin email, iar lipsa unui act adițional de prelungire a contractului nu poate anula facturile fiscale.

Recurenta-reclamantă mai arată că nici facturile cu privire la care instanța de fond a dispus admiterea cererii nu conțin ștampila și semnătura pârâtei, prin urmare, singurul eleement care a determinat instanța să dispună admiterea cererii cu privire la acestea este plata parțială a acestora.

În mod greșit a apreciat instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada prestării serviciilor facturate după data de 31.05.2016, acceptul pârâtei în acest sens și acceptul prețului pentru serviciile de pază.

Plata facturilor fiscale emise ulterior duratei contractuale echivalează cu prelungirea contractului, atât timp cât o parte din acestea nu fost achitate.

În ceea ce privește capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptățită la solicitarea acestora, potrivit prevederilor contractuale.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În combaterea recursului, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor susținute de intimata-pârâtă.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Subsumat acestui motiv s-a invocat faptul că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că nu a fost dovedită existența raporturilor contractuale ulterior expirării termenului contractual.

Emiterea și acceptarea la plată a facturilor, precum și plata parțială a acestora, susține recurenta-reclamantă, demonstrează acceptarea tacită a continuării contractului, fiind incidente dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ. care consacră actele de recunoaștere tacită.

Prealabil, se reține că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, și pârâta B. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat la data de 15.06.2015 contractul nr. x de prestări servicii de pază prin care prestatorul s-a obligat să asigure serviciul de supraveghere a 4 parcuri fotovoltaice, în timpul fazei de construcție a acestora.

Contractul încheiat inițial pentru perioada 15.06.2015 - 30.09.2015 (art. 6 din Contract), a fost ulterior prelungit de două ori, până la 31.01.2016, iar ulterior până la 30.04.2016. După data de 30.04.2016, contractul de prestări servicii nu a mai fost prelungit și în consecință a încetat prin ajungere la termen.

Admiterea în parte a acțiunii a vizat penalitățile de întârziere datorate pentru achitarea cu întârziere a facturilor calculate până la data de 10.03.2016 (factura TS nr. x/15.03.2016), contravaloarea abonamentului de pază în perioada contractuală 01.02.2016 - 29.02.2016 (factura TS nr. x/29.02.2016), precum și în perioada 01.05.2016-31.05.2016 (factura x/31.05.2016).

În ceea ce privește factura x/31.05.2016, care vizează prestarea serviciilor peste termenul arătat pentru luna respectivă, instanțele devolutive au făcut aplicarea dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., apreciind că plata parțială reprezintă act de recunoaștere tacită.

Criticile dezvoltate prin cererea de recurs vizează celelalte facturi emise de reclamantă, ulterior expirării termenului contractual, față de care probatoriul administrat și evaluat de instanțele devolutive a condus la concluzia lipsei de temei pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei.

Instanța supremă reține incidența prevederilor art. 1270 alin. (2) C. civ. potrivit cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

De asemenea, potrivit art. 1350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să își executa obligațiile pe care le-a contractat.

Atragerea răspunderii contractuale a pârâtei potrivit dispozițiilor art. 1350 alin. (2) C. civ. este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit existența acordului privind prelungirea termenului contractual, care să provină de la pârâtă sau care se deduce din fapte ale acesteia.

În consecință, invocarea existenței unui acord de voințe tacit al părților asupra acceptării continuării contractului este nefondată, având în vedere următoarele:

În ceea ce privește facturile pretinse la plată, emise după expirarea duratei contractului, reclamanta a arătat că acestea au fost comunicate pârâtei în modalitatea agreată de părți, fără a fi refuzate la plată în condițiile art. 5 din contract, însă acest aspect nu face dovada însușirii acestora de către pârâtă și nici a faptului că serviciile de pază au fost prestate după expirarea termenului contractual.

Dovada contractului de prestări servicii, în sens de negotium iuris nu se poate proba cu facturile emise, mențiunile din factură se limitează la contravaloarea serviciilor prestate, fără să înlocuiască prin conținutul său convenția pe care se bazează, în speță, fără să înlocuiască acordul de voință necesar într-o convenție.

Totodată, Înalta Curte reține că potrivit convenției inițiale dintre părți, orice modificare a clauzelor contractuale trebuia efectuată și stabilită în scris (art. 14 alin. (2) din contract), procedură respectată de reclamantă pentru prelungirea succesivă a termenului contractual. Pentru perioada aferentă facturilor pretinse la plată, reclamanta nu a dovedit respectarea convenției, nefiind probată prelungirea termenului contractual.

În ceea ce privește prestarea serviciilor de pază după expirarea termenului contractual, revenea reclamantei în condițiile art. 249 C. proc. civ. sarcina probei prestării acestora, prin propunerea probelor care să demonstreze faptele menționate.

De asemenea, în accepțiunea reclamantei, plata parțială reprezintă o manifestare de voință a pârâtei, care, în condițiile art. 2538 alin. (2) C. civ., atestă fără echivoc recunoașterea dreptului creditorului obligației de plată, ulterior expirării perioadei contractuale a raportului juridic încheiat de părți.

Argumentația recurentei-reclamante, în sensul că plata parțială a facturii seria x nr. x/31.05.2016, emisă ulterior încetării contractului, demonstrează neechivoc intenția de continuare a contractului este neîntemeiată. Acesta, deoarece recurenta-reclamantă pornește de la premisa greșită a existenței unei plăți parțiale din întreaga creanță, invocând prezumția existenței unui acord contractual.

Instanța de recurs reliefează, că plata parțială a unei facturi nu reprezintă o manifestare a pârâtei lipsită de ambiguitate de prelungire a termenului contractual.

Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ., recunoașterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților și altele asemenea.

În plus, față de considerentele expuse anterior, raportat atât la convenția inițială cât și la uzanța dintre părți referitoare la modalitatea de prelungire a duratei contractuale, nu se poate reține o altă formă de continuare a raporturilor contractuale - acceptarea tacită - pentru a deveni incidente în speță dispozițiile art. 2538 alin. (2) C. civ. pentru pretențiile respinse.

În consecință, în mod legal instanțele devolutive au făcut aplicarea prevederilor legale menționate anterior, doar în ce privește factura achitată parțial de către pârâtă, întrucât doar în această situație se putea aprecia asupra existenței unei convenții în formă simplificată între părți, vizând pe de o parte prestarea serviciilor, iar pe de altă parte obligația de plată a acestora.

Pentru aceste considerente, critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., față de celelalte facturi emise după expirarea termenului contractual nu este întemeiată.

Problema penalităților solicitate de reclamantă pentru perioada în care între părți nu a existat un contract de prestări servicii, constatându-se că acesta a încetat prin ajungere la termen, a fost corect soluționată de instanța de apel care a avut în vedere că în lipsa contractului, penalitățile pentru executarea cu întârziere a obligației de plată nu pot fi acordate.

Față de toate motivele mai sus reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1568 din 06 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2021.