ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 27.01.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI civilă, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: în principal, obligarea pârâtei la încheierea contractului de dare în plată ce are ca obiect apartamentul nr. x. A.18 situat la etajul 2 al imobilului din București, str. x, denumit "D.", în suprafață de 134,16 mp; în secundar, obligarea pârâtei la plata sumei de 423.447,78 RON, pentru care au fost emise facturile fiscale nr. x/22.05.2015, în valoare de 289.588,19 RON, nr. x/28.07.2015, în valoare de 42.488,60 RON, nr. x/08.10.2015, în valoare de 39.436,76 RON și factura fiscală nr. x/29.12.2015, în valoare de 51.933,83 RON.

La 06.04.2022, reclamanta a depus la dosar o precizare la capătul de cerere principal, în sensul majorării cuantumului pretenției la suma de 589.592,30 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform contractului de prestări servicii nr. x/05.01.2015 și neachitate, pentru care au fost emise facturile fiscale nr. x/22.05.2015, în valoare de 289.588,19 RON, nr. x/28.07.2015, în valoare de 42.488,60 RON, nr. x/08.10.2015, în valoare de 39.436,76 RON și factura fiscală nr. x/29.12.2015, în valoare de 51.933,83 RON și nr. 01/06.04.2021, în valoare de 166.144.52 RON.

La 06.05.2021, pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, atât împotriva cererii de chemare în judecată inițiale, cât și față de cererea modificatoare, prin care a invocat excepția prescripție dreptului la acțiune cu privire la obligarea la încheierea contractului de dare în plată și excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la obligarea la plata sumelor de bani.

Prin încheierea din 18.05.2021, Tribunalul București a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării la cererea de chemare în judecată în forma inițială și a respins excepția tardivității depunerii întâmpinării la cererea modificatoare.

Prin sentința civilă nr. 2188/22.09.2021 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 589.592,30 RON.

Împotriva încheierii de ședință din 18.05.2021 și împotriva sentinței civile nr. 2188/22.09.2021 a formulat apel C. S.R.L. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii și a sentinței civile și, pe cale de consecință, pronunțarea unei decizii prin care să se dispună respingerea în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2246 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 18.05.2021 și împotriva sentinței civile nr. 2188/22.09.2021; au fost schimbate în parte încheierea și sentința apelate, în sensul că: a fost admisă excepția prescripției pentru cererea adițională și respinsă pretenția în cuantum de 166.144,52 RON ca prescrisă. Au fost menținute, în rest, încheierea și sentința apelate și fost obligată intimata-reclamantă la plata sumei de 2.713,95 către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I. Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, să se modifice în parte decizia recurată în sensul admiterii integrale a apelului pârâtei și respingerii cererii și cu privire la plata sumei de 423.447,78 RON; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă începe cu o prezentare a parcursului litigios al dosarului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă învederează faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate, motive care se refereau la cunoașterea cererii de chemare în judecată la data de 06.04.2021 și modul de comunicare a acesteia, întrucât a apreciat în mod greșit faptul că recurenta nu a înțeles să formuleze cale de atac și împotriva încheierii din 06.04.2021.

Se arată că încheierea din 06.04.2021 nu este o încheiere de genul celor prevăzute la art. 234 alin. (2) C. proc. civ., care să poată fi contestată separat cu apel sau recurs, astfel că instanța de apel avea obligația să analizeze și această încheiere prin prisma motivelor de apel invocate.

Autoarea recursului susține că termenul până la care putea invoca prescripția față de pretențiile din cererea inițială era 18.05.2021, dată pe care o consideră prima zi de înfățișare la care părțile au fost legal citate.

Astfel, susține că a învederat primei instanțe, la termenul din 06.04.2021, faptul că recurenta nu a avut cunoștință despre acest litigiu, comunicările citațiilor fiind făcute prin afișare la sediul social, însă fără a găsi plicul cu documente, precum și că societatea pârâtă a aflat despre litigiu din consultarea portalului instanțelor de judecată.

Totodată, arată ca, la 06.04.2021, a formulat întâmpinare atât față de cererea inițială, cât și față de cererea modificatoare, în cadrul căreia a invocat o serie de excepții, iar la 18.05.2021, prima instanță a apreciat în mod nefondat că excepțiile invocate prin întâmpinare sunt de ordine privată și, întrucât ambele se referă la cererea de chemare în judecată inițială și au fost invocate prin întâmpinarea depusă tardiv, pârâta este decăzută din dreptul de a se prevala de acest mijloc de apărare.

Or, deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că a intervenit excepția prescripției extinctive pentru cererea adițională, nu s-a pronunțat și asupra faptului că, în mod temeinic și legal, recurenta-pârâtă ar fi invocat excepția prescripției extinctive și cu privire la cererea inițială.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

II. Reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit ar fi reținut instanța de apel că excepția prescripției a fost invocată atât cu privire la cererea principală, cât și cu privire la cererea adițională.

În acest sens, citează din întâmpinarea depusă de pârâtă și susține că, având în vedere că suma de 166.144,52 RON a fost facturată în anul 2021, iar apelantul-pârât nu a invocat prin întâmpinare excepția prescripției și cu privire la această sumă, ci doar la sumele din 2015, în mod greșit ar fi admis instanța de apel excepția prescripției, încălcând dispozițiile art. 2513 C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit ar fi apreciat instanța de apel că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 2517 C. civ., respectiv că termenul de prescripție de 3 ani a fost împlinit, dat fiind că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 06.04.2021.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă aspecte privind relația contractuală dintre părți, evocând clauzele contractuale privitoare la darea în plată a imobilului.

Precizează recurenta-reclamantă că, potrivit contractului, nu a convenit cu pârâta că apartamentul identificat în cerere face obiectul material al contractului de dare în plată, ci oricare dintre apartamentele prevăzute în anexa 4 la contract, conform art. 4.1.6., sens în care apreciază că, și la momentul actual, pârâta poate oferi reclamantei prin dare în plată oricare dintre apartamentele prevăzute în anexa 4 la contract.

Conchide că această obligație subzistă, astfel că, deoarece pârâta a susținut că nu mai este proprietara apartamentului nr. x, aceasta a fost obligată la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă în complexul rezidențial.

Totodată, consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care pârâta a precizat, în fața instanței, că nu își poate executa obligația de dare în plată, întrucât nu deține în proprietate apartamente.

La 18 martie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-reclamante, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 4 aprilie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, precum și răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:

I. Critica recurentei-pârâte privind încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 476 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Instanța supremă reține că, deși este știut și necontestat că potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, este indiscutabil că judecata nouă provocată poate fi realizată numai în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 alin. (1) din același cod, care statuează că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată, precum și în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, conform art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că, prin încheierea din 06.04.2021, prima instanță a respins cererea de amânare a cauzei, formulată de avocatul pârâtei, pentru a studia dosarul și a pregăti apărarea cauzei, reținând că procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată a fost legal îndeplinită, atât în faza procedurii prealabile, cât și pentru termenul din 06.04.2021. Prin aceeași încheiere, a amânat judecarea cauzei la 18.05.2021 și a pus în vedere pârâtei să formuleze întâmpinare la cererea modificatoare, cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecarea cauzei, sub sancțiunea decăderii.

Prin încheierea din 18.05.2021, Tribunalul București a admis excepția tardivității depunerii întâmpinării la cererea de chemare în judecată în forma inițială și a respins excepția tardivității depunerii întâmpinării la cererea modificatoare.

Pârâta C. S.R.L. a formulat apel împotriva încheierii din 18.05.2021 și a sentinței primei instanțe, solicitând schimbarea în tot a încheierii și sentinței atacate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei decizii prin care să fie respinsă în totalitate acțiunea, așa cum a fost modificată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind momentul la care recurenta-pârâtă a luat cunoștință despre existența litigiului, respectiv cel privind procedura de comunicare a citațiilor, aspect pe care prima instanță l-a tranșat prin încheierea din 06.04.2021.

Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel".

Ca atare, cum recurenta-pârâtă a înțeles să exercite calea de atac doar împotriva încheierii din 18.05.2021 prin care s-a admis excepția tardivității întâmpinării față de cererea de chemare în judecată și față de cererea adițională, precum și împotriva sentinței civile nr. 2188/22.09.2021, este vădit că numai în aceste limite se impunea a fi realizat controlul judiciar de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât același legiuitor a statuat iarăși într-o manieră expresă și neechivocă la art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză numai atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil, stabilindu-se finalmente și conchizându-se la art. 479, prin dispoziții speciale ce privesc judecata că, întotdeauna instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prin urmare, coroborând prevederile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. cu cele ale art. 430 alin. (1) și (4) din același cod, care arată că hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra altui incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritatea de lucru judecat fiind provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului, Înalta Curte constată că este judicioasă reținerea instanței de apel în sensul că, cele statuate de prima instanță privind procedura de comunicare a cererii introductive de instanță au intrat în autoritate de lucru judecat, în măsura în care această încheiere nu a fost atacată.

Instanța supremă nu poate primi, direct în recurs, criticile recurentei-pârâte privind procedura de comunicare a cererii introductive de instanță, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, prima zi la care părțile au fost legal citate este data de 06.04.2021, termen limită la care putea fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la cererea inițială de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 2513 C. proc. civ.

Cum recurenta-pârâtă a invocat excepția prescripției extinctive prin întâmpinarea depusă la 06.05.2021, în mod corect a reținut instanța de apel că pârâta era decăzută din invocarea acestui mijloc de apărare, raportat la cererea de chemare în judecată, în forma inițială, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate din acest punct de vedere.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recurentei-pârâte, ca nefondat.

II. Critica recurentei-reclamante A. S.R.L. privind faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și cu privire la cererea modificatoare, poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. civ., "întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată", iar potrivit alin. (2) lit. b) al aceluiași text normativ, "întâmpinarea va conține excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului".

Totodată, art. 22 C. proc. civ. prevede că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin corecta aplicare a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, precum și faptul că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă reține că, prin memoriul de apel îndreptat împotriva încheierii din 18.05.2021, pârâta a susținut, printre alte argumente, că a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la sumele cerute atât prin cererea principală, cât și prin cererea modificatoare, depusă de reclamantă la 06.04.2021.

Înalta Curte constată că, instanța de apel, în virtutea rolului său activ și cu respectarea principiului efectului devolutiv al apelului, a procedat la judecarea apelului așa cum a fost învestită de apelantul-pârât, stabilind, pe baza înscrisurilor de la dosar, a căror analiză nu poate fi reluată de instanța de recurs, faptul că pârâta C. S.R.L. a invocat excepția prescripției extinctive și față de cererea adițională, critica recurentei-reclamante fiind nefondată din acest punct de vedere.

În același timp, instanța supremă notează că, deși obiectul apelului a vizat aspectul invocării prescripției extinctive și față de cererea modificatoare, recurenta-reclamantă nu s-a opus acestor susțineri ale pârâtei, nici prin întâmpinarea formulată la 26.11.2021, nici în cadrul dezbaterilor în fond, consemnate în practicaua deciziei atacate.

În ce privește critica recurentei-reclamante privind neinvocarea excepției prescripției extinctive față de cererea modificatoare în termenul prevăzut de art. 2513 C. proc. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că este nefondată.

Astfel, pe de-o parte, se constată că, prin încheierea din 18.05.2022, pe care recurenta-reclamantă nu a atacat-o cu apel, prima instanță a reținut că întâmpinarea pârâtei formulată față de cererea modificatoare a fost depusă în termen, la 06.05.2021, iar, pe de altă parte, instanța de apel a reținut că pârâta a invocat, în cadrul întâmpinării, excepția prescripției extinctive și față de cererea modificatoare.

Potrivit art. 2513 C. civ., "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate", astfel că, în mod corect a reținut instanța de apel că excepția prescripției extinctive față de cererea modificatoare a fost invocată în termen.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, faptul că instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 2517 C. civ., respectiv că termenul de 3 ani a fost împlinit, raportându-se la faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 06.04.2021. Totodată, a susținut că termenul de prescripție începe să curgă de la data când apelantul-pârât a arătat în fața instanței de fond că nu poate să-și execute obligația principală de dare în plată a unui apartament din Complexul "D.", deoarece nu deține în proprietate alte apartamente.

Instanța supremă reține că aspectele invocate de recurenta-reclamantă privesc, în realitate, reinterpretarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt privind data de început a curgerii termenului de prescripție, iar nu conturarea unei critici de nelegalitate cu privire la aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2517 C. civ.

De altfel, se constată că aceleași susțineri au fost făcute integral și în fața instanței de apel, prin întâmpinare. Faptul că prima instanță de control judiciar a infirmat soluția primei instanțe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenței unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 2246 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2246 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.